Giverny, Monet, soare și vară, în sfârșit!

Cum soarele părea să fi învins calendarul și pardesiul pe care-l purtam cu o lună în urmă e doar o amintire, cum noi nu beneficiem de multitudinea de zile libere acordate cu prilej religios de statul laic francez și nu putem să ne organizăm pentru un drum mai lung, ne-am zis că o duminică la Giverny, la aproape o oră cu mașina, de la Paris, n-are cum să ne displacă.

Ne-a încântat!

N-am plecat

Verona- dincolo de Julieta se afla povesti mult mai frumoase

Pentru că e păcat să locuiesc la Roma și să nu bat țara în lung și în lat de câte ori am puțin timp liber, am zis să mergem la Verona.

Trenitalia are, pe durata verii, o promoție  2 în 1 pentru călătoriile de la sfârșitul săptămânii, am aflat de ea în timp ce făceam click ca să cumpăr biletele de tren, așa că am plecat la drum mulțumită de afacere, de faptul că nu-mi tasez vertebrele în mașină ore bune pe autostrada unde în iarnă, din cauza unui incident, am așteptat blocați, morți de sete, foame și alte trăiri de călători, două ore. Și noi mai aveam vreo alte 5 de parcurs.

Revenind: de la Roma până la Verona am făcut aproape trei ore. 

În program am avut: vizitat orașul, privit de la depărtare balconul Julietei, mers, seara, la operă (Arena din Verona sărbătorește 100 de ani de activitate, am văzut Aida în montarea din 1913), dormit, trezit, reluat vizitarea orașului, căutat localuri recomandate de oameni de încredere, aflat că în august erau închise, mulțumit din inimă aplicației Foursquare pentru semnalarea unuia pe care îl vom recomanda și noi mai departe, continuat cu vizitarea obiectivelor neprezentate pe bloguri, ura, la gară și acasă!

În imagine, Ponte di Pietra peste râul Adige care străbate orașul (podul de piatră neluat de ape de peste două mii de ani).

A fost terminat în 100 îHr (mi-am dat seama că nu le am cu îHr și dHr, eu sunt din vremurile cu îen și en) și ar fi trăit mult și bine intact dacă n-ar fi fost niște trupe nemțești care au stricat vreo patru arcuri când s-au retras, în al doilea război mondial.

În 1957, podul a fost reparat.

Chiapas- raiul pe Pământ (4)

Frescă în complexul arheologic de la Bonampak. Picturile s-au conservat relativ bine, piramidele de aici au fost descoperite abia cu putin timp in urma. Erau, practic, înghiţite de junglă. Picturile au fost restaurate de o echipă din care făcea parte şi Diego Rivera.

Chiapasul e leagănul civilizaţiei Maya.

Oamenii cu matematica, astronomia, medicina tradiţională, jaguarii, şarpele cu pene, jocul de pelotă, sacrificile către zei, cu pox şi tortilla, cu profilul alungit, cu tenul smead, cu aversiune faţă de tot ce e străin şi ce tulbură Universul. 

Şi cu greşit interpretatul sfârşit al lumii. 

Porumbul şi viaţa măsurată în funcţie de culturi. Ochii pe soare şi pe lună. Paşi măsuraţi. Numere magice. Piramidele. Piatră cărată în spate de oameni jumătate cât noi. 

Profilul maya conturat în timp de greutăţile prinse cu chingi de frunte. Plăcuţe folosite, de cei care nu lucrau, pentru a obţine acelaşi profil. 

Şi atunci cum să-mi explic fizionomia tinerilor văzuţi în Chiapas cu acea frunte teşită şi nasul acvilin cu vârf dispărând în buze?

Chiapas- raiul pe Pământ (2)

Canionul Sumidero

Statul Chiapas are două oraşe importante: unul din punct de vedere administrativ, Tuxtla Gutierrez, celălaltul cultural şi istoric: San Cristobal de las Casas.

Avionul ne lasă în Tuxtla Gutierez. Prietenii noştri mexicani ne-au spus că Chiapasul trebuie văzut cu un ghid şi am înţeles de ce: comunităţile indigene şi autorităţile nu au o relaţie tocmai roz. E drept că au trecut timpurile grele în care Subcomandantul Marcos şi Armata de Eliberare Zapatistă se manifestau făţiş, dar lucrurile nu s-au îmbunătăţit chiar 100%. Am simţit, de altfel, pe pielea noastră, undeva în jungla chiapanecă, ostilitatea indigenilor dar, mulţumită ghidului, am pierdut doar o oră din viaţă şi n-am rămas prizonieri în cuşti de lemn pradă ţânţarilor (indigenii practică justiţia paralelă care, dacă mă întrebaţi pe mine care am studiat drept şi l-am aprofundat chiar în Mexic, e mai eficientă)

În aeroport ne aşteptăm companionii şi ne aflăm itinerariul zilei: Canionul Sumidero, masa în Chiapa de Corzo(care a fost un prânz five o’clock în ton cu dezordinea în programul de masă al mexicanilor) şi apoi drum drept către San Cristobal de las Casas.

Canionul Sumidero, săpat în munţi de fluviul Grijalva (unul dintre cele două mari cursuri de apă care străbat Mexicul, ambele aflate în sudul ţării şi amândouă asigurând necesarul de apă al ţării), are porţiuni în care depăşeşte o mie de metri adâncime. E mult mai mare decât Canionul Colorado şi pe nedrept mai puţin cunoscut.

Istorie tăiată în piatră. Pentru sute de ani, pereţii canionului i-au adăpostit pe indigenii care le ţineau piept colonialiştilor care au renunţat, până la urmă, să mai lupte. Acum au mai rămas doar crocodilii şi maimuţele-păianjen.  O grotă dedicată Fecioarei de Guadalupe unde la fiecare 12 decembrie pelerinii vin cu flori. Un pom de Crăciun. Un căluţ de mare.  Şi apoi  locul magic, unde trei pereţi ai canionului se întâlnesc pe linia orizontului. Emblema statului Chiapas se inspiră tocmai din această imagine.

Băiatul care conduce barca în care ne aflăm ne aduce până lângă Hidrocentrală şi apoi facem drum întors. 40 de kilometri într-o minune a naturii şi un noroc pe măsura bucuriei noastre: soarele a stat tot timpul ascuns între nori. Aprilie în Chiapas e de foc.

Şi un album foto. Click pe fotografie să ajungeţi la restul imaginilor.

Canionul Sumidero

Chiapas- raiul pe Pământ (1)

Monument inchinat indigenilor din Chiapas

Se apropie Crăciunul şi e timpul să mă ţin de cuvânt: o poveste despre o călătorie pe care o pun pe locul întâi al întâmplărilor fericite din viaţa mea- Chiapas. 

Aflat în sudul Mexicului, statul e vizitat mai degrabă de către europenii în căutare de cunoaştere, pe când americanii şi canadienii caută căldură şi odihnă (la cât de scurte le sunt concediile nu e de mirare că vor să se odihnească, pe de altă parte) şi le găsesc de cele mai multe ori la malul Oceanului (Pacific sau Atlantic, Mexicul le are pe ambele). Concluzia e a mea personală şi e întărită de cei  patru ghizi cu care am avut de a face pe parcursul călătoriei.

Noi l-am văzut în cinci zile pline dar, dacă rămâneam două săptămâni acolo, am fi avut ce face, fără să ne plictisim o clipă.

Chiapas e  un loc binecuvântat de natură şi pedepsit, parcă, de Cel de Sus: pădurile tropicale, plantaţiile de cafea de la înălţime, fauna şi flora luxuriantă, comunităţile de indigeni care de când se ştiu luptă: contra colonialiştilor spanioli, contra alipirii la Mexic, contra autorităţilor locale şi centrale. 

Alimentate (cât se mai întâmplă acest lucru) de ONG-urile europene, comunităţile nu vor alege niciodată stimulentele oferite de administraţie în schimbul acceptării de a intra în programele de educaţie, sănătate şi muncă. 

Indigenii subcomandantului Marcos îşi vor terenurile, apa, râurile, resursele, tămăduitorii şi plantele lor. Îşi vor înapoi natura şi timpul lor. Da, timpul care pare să se fi oprit în loc acum sute de ani când mayaşii ridicau piramide şi aşteptau  încheierea ciclului solar deloc speriaţi de sfârşitul lumii.

Chiapas e raiul pe Pâmânt.