Cuvinte pe care nu le mai folosim, de ce?! (22)

Bine, numerotarea nu mai are sens: unde să-mi însemnez fiecare dilemă, fiecare propunere de la voi și de la ai mei?

Așadar: pramatie și chiar și pușlama au cam dispărut, zău așa!

Până când mai lăsăm cuvintele să evadeze din limbajul comun?

Noaptea muzeelor la Roma- 2013

A venit iar rândul Nopții Muzeelor!  Dacă sunteți la Roma în acest sfârșit de săptămână, lăsați pe mai târziu (între orele 8 PM și 2 AM) muzeele, ca să profitați de intrarea gratis. 

Va fi coadă, e drept, dar va merge repede. 

Click pe link pentru programul detaliat.

Rotaliana pentru toți (4)

Cuvântul de astăzi vine de la doamna din povestea de alaltăieri   care îi povestea botoșenencei trimise de zâna cea bună să-i arate calea prin oraș că nimeni nu i-a spiegat exact cum să ajungă pe strada X.

Spiegare- a explica.

Alte lecții de rotaliană: aici.

Cum să treci neobservat la Roma- viata de cartier

Veți fi știind deja că una e să fii turist în centrul Romei, alta e să duci viață de localnic: cartier, mers la serviciu pe șoseaua de centură, ședința la bloc, brutăria de la colț, pizzeria al taglio de vizavi (de ce n-o scriem pițerie? Mai spune pița altcineva în afară de mine și Suzi-cea-misterios-dispărută?), magazine cu tot ce-ți trebuie ca să nu trebuiască să mergi în centru etc și iar etc.

Viața de cartier e specială, deosebită (astea nu-i plac lui A.) diferită: trebuie să te integrezi dacă vrei să faci mai mult decât doi purici, iar eu sunt dispusă la acest sacrificiu, mai ales după ce am văzut ce fericită e vecina mea japoneză. Dacă ea poate, eu de ce nu?

În primul rând că eu, clar, nu sunt italiancă nici în sinea mea, nici în ochii oamenilor. Degeaba n-am accent, degeaba salut frumos: nu sunt gălăgioasă, nu gesticulez, nu le am cu dialectul roman, sunt palidă și mai am și pomeți de hapspurcică (courtesy Vera, deși nu e vorba despre mine) fapt pentru care de multe ori în Alto Adige sau Elveția lumea mi se adresează în germană. 

Trebuie, așadar, să joc alte cărți. Ieri am fost la cumpărături, de exemplu. După ani întregi de ieșit la piață sau la supermarket echipată cu jeanși, tricou și jachețică, cu plasa de pânză solidă de la Greencorner, din Mexic, mi-am spus să fac un efort și să nu le mai par italienilor un străin pus pe rele, dar nici bogătaș de muls cerșetorilor de pe la toate intersecțiile (din toată lumea, nu tăbărâți pe conaționalii noștri!)

Mi-am pus trelingul de catifea neagră cu monogram, o nebunie! :), pantofi sport asortați, m-am pieptănat frumos, am luat căruciorul de mers la piață cumpărat când cu inundațiile din noiembrie, ca să aducem în casă la dezinfectat bunurile scufundate câteva zile în apă de canal, și am ieșit! 

Am parcurs un kilometru în care: mi s-a cedat, ca niciodată, trecerea pe trotuar de către melci cu traiectorie zig zag vecini de cartier cu alt ritm de mers. Chinezii, bucuroși că mă afișez așa elegantă cu căruciorul de 6.50 € luat de la ei, mai să mă salute, iar cerșetorii m-au ignorat căci păream una de-a lor care umblă prin tomberoane (aici cărucioare de piață folosesc mai mult persoanele în etate și gitanii loco care de zeci de ani caută în tomberoane naiba știe ce. Îmi lipsea un baston lung cu care să răscolesc, dar eu ieșisem la cumpărături, nu la asemenea activități cultural- distractive). 

Ca niciodată, am circulat ca gâsca prin apă! Casiera n-a fost dezamăgită că n-am card cu puncte și n-am cerut pungi din plastic. Am fost o dârză când am trecut pe lângă negrul de la brutărie, am fost și doamnă când i-am închis oglinda retrovizoare ipochimenului care a parcat fix în dreptul locului unde bordura e adaptată cărucioarelor.

Ca să citez din mine citând dintr-un fost șef: viața e grea departe de casă, dar nu trebuie să-ți placă, ci să te adaptezi. Chit că trebuie să-ți cumperi treling negru de catifea. (Mai la vară trebuie să investesc într-o rochie de in de culoarea noroiului și să mă bronzez artificial)

Există, totuși, câteva concesii pe care n-o să le fac cartierului: n-o să mă tund ca Regina Sofia a Spaniei, ca 75% din doamnele de pe aici, n-o să merg săptămânal la coafor și n-o să port pantofi ca aceștia, chit că s-ar asorta cu trelingul. Nu!

Pierdută în Roma cea mare

Intrarea în cartierul Coppedè- Roma

Soare arzător la Roma, ieri, dar un vânticel răcoros face situația mult mai suportabilă.

Mă întorc acasă taman când liceele și-au deschis larg porțile a eliberare, iar adolescenții n-or avea în cap decât să-și continue gălăgioasele povești prin autobuzele neîncăpătoare la această oră. 

Un vehicul din ăsta aștept și eu de 20 de minute, vine arhiplin și mai intrăm și noi peste oamenii mirați de elasticitatea măgăoaiei pe patru roți.

Mă țin de 5 centimetri de bară cedați de un chinez răbdător (Ce, la ei cum o fi transportul în comun? Să spună mersi că n-aveam un coș cu găini vii pe cap!), suntem chiar lângă șofer sub inscripția nu staționați și număr în gând câte stații mai am până la pizza al taglio acasă, sperând că șoferul nu va opri în fiecare dintre ele, căci unde să mai intre cineva, chiar biafrez de-ar fi? 

M-am rugat zeului nepotrivit: nu doar că se oprește, dar mai așteaptă și niște puncte în mișcare care vin către noi de la cel puțin două sute de metri depărtare.

Loc este berechet, o să mă așez în brațele lui imediat! mi-aș spune dacă n-aș vedea cum de ușa noastră se apropie o balșaia dama hotărâtă să încerce precara elasticitate a autobuzului cu alți doi metri cubi de conținut.

Degeaba-i spune fata de lângă mine că așa n-avem nicio șansă să ne mișcăm din loc, în van șoferul, sătul de pasageri (de ce nu s-o fi făcut taximetrist?), bodogăne fără noimă, tanti cu ochi albaștri de Prut, Nistru, Nipru și Don rămâne cu noi. Abia se închide ușa că începe să se întrebe cu voce tare unde merge autobuzul. 

E dezorientată, agitată, vorbește cu „l” moale, trebuie să ajungă la ora 3 la familia asta care îi dă de lucru, întreabă din nou unde e strada X, nimeni să-i răspundă, iar mie îmi vine să o iau la rost că a ieșit în lume nepregătită.

O altă stație, se face schimb de prizonieri (autobuzul cedează câțiva, strada ne dă mai mulți, autobuzul acesta e extraordinar de încăpător!), călătoarea agitată îi întreabă pe nou-veniți unde e strada X, găsește răspuns și dialog în limba maternă, ce noroc!, chiar de la o doamnă de lângă ea. 

De unde sunteți?- apare un zâmbet de ușurare pe fața femeii pierdute în Roma cea mare.  

Din Botoșani.- îi răspunde mai puțin exaltată interlocutoarea.

Și eu! Chiar din oraș?

Da.- spune, înțelegătoare, salvatoarea ei.

Cât o mai fi costând un apartament în Botoșani acum?  aud și cobor, mulțumită că ai noștri se ajută între ei, nu cum se spune că ne scoatem ochii unii altora imediat ce ne vedem afară din țară.