16 martie 2017

Unde fugim de acasă de la Paris: Castelul de la Champs-sur-Marne

Zorii secolului XVIII: un finanțist francez fură, fură, fură, doar așa fac și ceilalți din jurul lui, au făcut-o și alții înainte și să nu credeți că lucrurile s-au schimbat de atunci. Din ce a reușit să înșface din buzunarele altora, și chiar ale statului, a cerut să i se construiască un castel cum nimeni n-are, nu tocmai departe de Paris. 
Castelul Champs-sur-Marne
Puțin a apucat Paul Poisson de Bourvallais, căci despre el e vorba,  să se bucure de castelul de la Champs-sur-Marne. Statul i l-a confiscat, după ce proprietarul a fost
trimis după gratii,  pentru că prea mult trebuie să fi costat și prea puțin trebuie să fi câștigat dumnealui, oficial.

Castelul e pus repede în vânzare și fericita proprietară devine Prințesa de Conti, care l-a și făcut cadou unui nepot al său, Ducele de la Valliere. Fiul acestuia e cel care tocmește arhitecții ce aveau să-l decoreze atât de frumos. Pentru acele vremuri, și chiar pentru cele de acum, în care stilul rocaille (observați lambriurile din încăperea de mai jos și spuneți cine, cine, mai are așa ceva?) rar mai e reprodus undeva, fără să fie catalogat drept kitsch.


Marchizei de Pompadour i-a plăcut tare mult, din moment ce a închiriat castelul pentru mai bine de doi ani.

Revoluția, așa cum presupuneți, a fost momentul în care castelul a trecut iar în proprietatea statului, care a vândut mobilierul (amănuntele acestea sunt importante ca să știți că ceea ce vedeți în imagine sunt piese cumpărate de ulteriorii proprietari ai castelului, nu sunt cele de la începuturi. Multe castele, chiar și dintre cele de pe Valea Loirei, sunt golașe, acum, căci mobilierul și tapiseriile au fost înstrăinate, de-a lungul timpului).
 Tapiseriile scaunelor de mai sus reproduc fabule ale lui La Fontaine.
Remarcați paravanul din lemn lăcuit. Un omagiu adus Chinei, dar făcut de ebeniști parizieni, în secolul XVIII:

Diderot, Voltaire, Chateaubriand și Proust sunt printre cei care au mânat peste noapte aici, la marginea Parisului, oaspeți ai proprietarilor.



Cel care avea să de fața de astăzi Castelului de la Champs-sur-Marne  este bancherul Louis Cahen d'Anvers.
Îmbogățit și el dincolo de limita rezonabilului, cum spun istoricii, avea să cumpere mobilier de calitate, să-i comande lui Renoir portrete pentru copiii săi, care, bine o fi fost?, mâncau în propria lor sufragerie. Alt orar de masă, altă dietă, alte teme de discuție, de ce nu o altă încăpere pentru mesele lor?

Sala de mese a copiilor Cahen d' Anvers

Fiul său, plecat la timp din Europa unde evreii nu trăiau momentele lor cele mai fericite, avea să doneze construcția statului francez, în 1935, cu condiția să poată poposi acolo, când traversa înapoi oceanul, din Argentina unde avea să se stabilească. A și făcut-o, după al Doilea Război Mondial.  

Mi-au plăcut dulapurile cu cărți, unul dintre ele dedicat exclusiv Italiei.
Dulap pentru cărți


Când reintră în proprietatea statului,  devine reședința oficială a președintelui, iar după război, mulți șefi de stat străini vor fi găzduiți aici, la invitația Președintelui De Gaulle.
Tapiseria aceasta din Salonul Chinezesc mi-a plăcut foarte mult. Numită Împăratul Chinei în călătorie, ni-l arată pe Împăratul Kanghxi purtat de patru servitori, iar în dreapta sus, în alb, îl vedeți pe Adam Schall von Bell, un părinte iezuit cu un glob pământesc în mâna stângă.

N-o să vă vină să credeți: ați intrat și voi în acest castel!

Dacă ați văzut Legături primejdioase (montarea lui Frears, cea cu Michelle Pfeiffer, John Malkovitch, Glenn Close și Uma Thurmann), Pantera roz ( cea în care Steve Martin era Inspectorul Clouseau) sau Marie-Antoinette a Sofiei Coppola
 
Grădinile sunt extraordinare: noi le-am văzut când pomii abia îmbobocesc, presupun că peste două luni își vor merita eticheta de "jardin remarquable", acordată puținor suprafețe verzi din Hexagon.


Grădina din filmulețul de mai jos are forma steagului Marii Britanii. În centru, de unde se despart mai multe alei m-am învârtit pe loc și mi-am imaginat un mozaic de 360 de grade. A fost frumos.

Nu era prea multă lume la Castel, înăuntru am fost singuri, în grădini, pentru care nu se plătește intrare au fost câteva perechi.

Păcat că cea mai conflictuală s-a așezat pe o bancă nu prea departe de noi, taman când noi respiram adânc, ne gândeam la verde, cu ochii închiși, și am fi vrut să mai plutim mult și bine în starea aceea.
A post shared by Monica MicuⓂ (@monicamicu) on

13 martie 2017

Unde fugim de acasă, de la Paris: Bois de Boulogne






Vine, vine primăvara!

 Am și uitat de cele aproape două săptămâni de cer parizian plumburiu, după premiul acestui sfârșit de săptămână! Am aruncat cojoacele deoparte, am căutat ochelarii de soare și am stat cât de puțin am putut în casă!
Sâmbătă am fost în Bois de Boulogne. De fapt am ieșit să mâncăm într-un restaurant care cândva a fost o

2 martie 2017

Paris: cărți și culoare

A post shared by Monica MicuⓂ (@monicamicu) on

Timid de tot, se apropie primăvara și de Paris. Mai e până la echinocțiu, dar putem renunța la cușme în favoarea unei pălărioare simpatice. Ușa de mai jos mi-a venit mănușă, dar tot n-am deschis-o.

A post shared by Monica MicuⓂ (@monicamicu) on

Pe tren, pe furiș, mirată tare de titlu, de autor, de cititor și de locul în care a ales să pătrundă mai tare starea de rău din cultură, ghidat de Freud.

A post shared by Monica MicuⓂ (@monicamicu) on

23 februarie 2017

New York și pesismism cum numai în America de Nord găsești

Pe două lucruri mi-au căzut ochii, adineauri: 

Articolul Valeriei Luiselli publicat de BlackButton.

"De la alegeri, New Yorkul pare o casă mortuară enormă, în care suntem singuri împreună, mai singuri şi mai împreună ca de obicei, jelind o moarte neaşteptată. E o durere care ne desparte şi ne apropie deopotrivă (paradoxul durerii, chiar dacă împărtăşite, este că ne apropie în cel mai izolat dintre solipsisme, poate pentru că durerea, deşi cea mai universală dintre experienţe, este şi cea mai personală şi imposibil de împărtăşit).


Perioada de doliu este difuză şi debusolantă. Nu este susţinută de realitatea concretă, absolută a morţii. Nu are însuşirea iremediabilă a unui final deja aici, deşi rezultatul electoral este iremediabil. Poate pare o jelanie viitoare, o jelanie pentru viitor. Ca şi cum viitorul s-ar fi evaporat subit şi, împreună cu el, capacitatea noastră de a înţelege sau chiar de a ne dori prezentul."

Situația lor pare a fi groasă, dacă mă gândesc că Luiselli s-a născut și a crescut în Mexic, țară cum nu mai e alta pe Pământ,  unde mâine nu se știe niciodată.  Mañana nunca se sabe, ne spunea o conațională a Valeriei Luiselli, care țopăia în barca din care noi vedeam canalele din Veneția mexicană, Xochimilco. Mariachii din barca învecinată știau cui cântă așa de veseli. 

Noi știam că mâine se va ști clar că vom fi găsiți pe fundul apei, dacă femeia nu se liniștește, dar eram abia la începutul șederii noastre în țara oamenilor care surâd și au întotdeauna o soluție pentru viitor. Niciuna concretă și toate bazându-se pe carpe diem.

Și abia când am văzut pozele de mai jos și le- am citit povestea, mi-am dat seama că autoarea articolului are dreptate să nu- și dorească prea mult prezentul. 

Priviți și voi:

Traducere și adaptare:

Am coborât la metrou în Manhattan și am văzut pe fiecare panou publicitar și pe gemaurile vagonului câte o svastică. Era o liniște apăsătoare și oamenii se uitau unii la alții neștiind ce să facă.

Un tip s-a ridicat și a zis: gelul dezinfectant șterge markerul, ne trebuie niște spirt! A luat un șervețel și s-a pus pe treabă.

N-am mai văzut nicodată atâția oameni la un loc căutându-se de cele trebuincioase în genți și buzunare. În două minute orice urmă de simbol nazist dispăruse. Într-un tren public, la New York, în 2017.
"Asta e America lui Trump!" a zis un pasager.


Eu zic că lucrurile stau cum spune această fetiță de cinci ani, și nu altcumva.

21 februarie 2017

Comoara regăsită: Femeia cochetă a lui Jean-Luc Godard

Scriu ziarele și am zis că trebuie să știți și voi: scurt-metrajul Une Femme Coquette, filmat în 1955 de Jean-Luc Godard,  se află acum pe Youtube, la dispoziția tuturor celor care vor să-l vadă ( în franceză, subtitrat în engleză).

S-a crezut mult timp că filmarea a fost pierdută. 

Godard avea 24 de ani când împrumutat un aparat de filmat ca să

9 februarie 2017

Dieta și furia, faza pe Paris


Circulă pe planeta noastră o mie și una de diete (câte or spune oare că nu în douăzecișicinci de zile ne câștigăm sănătatea pe zeci de ani în avans ci de acum înainte, în vecii vecilor?)

Un parizian și-a luat, zilele trecute, un ecler cu multă cremă. Și un choux. Și un cremșnit. Șapte macarons. În drum spre patiserie, a aruncat ceva la gunoi.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...