19 iunie 2017

La Courances, castelul franțuzesc cu grădină japoneză

Nu e mare efortul pe care trebuie să-l facă un locuitor al Parisului, ca să poată scăpa de nebunia unei metropole, acum că soarele e mai generos.

În nici o oră poate ajunge la atâtea castele ridicate pe când Parisul era mai mic!

Cu o săptămână în urmă, am mers la

9 iunie 2017

De la Brăila la Paris: Ion Panteli- Stanciu

Brăileni, sunteți pe recepție?

Portretul domnului Paul- Achille Caboche- Ion Panteli- Stanciu
La Muzeul anilor '30 din Boulogne- Billancourt, orășel lipit de Paris la care se ajunge chiar foarte repede, din centru, am dat peste acest portret al domnului Paul- Achille Caboche.

Autorul însă ar trebui să ne intereseze mai mult: este
Ion Panteli- Stanciu, brăilean născut odată cu secolul trecut.
Dacă sunteți din același oraș, n-aveți cum să nu-i fi văzut lucrările la Muzeu (peisaje din Deltă, portrete de țărani, naturi moarte, țărăncuța cu năframă roșie și chiar niște nuduri, în perioada 1930- 1940 plus niște Construcții mărețe, în anii '50.)

A studiat la București cu Frederic Storck și G.D.Mirea, la Arte Frumoase, apoi la Paris, unde l-o fi cunoscut pe domnul din tabloul de mai sus. A expus la Salonul de la Paris, la Tinerimea Artistică, la Saloanele Oficiale interbelice și a avut treisprezece expoziții personale în Capitală.

Nu s-a mutat din orașul natal dar uite că, deși nu am ajuns încă la Brăila, i-am văzut pe viu un portret.

Muzeul anilor '30 din Boulogne- Billancourt scrie, pe micuța plăcuță de lângă tablou, că Ion Panteli- Stanciu a fost portretist al Casei Regale, în anii '30.

Există, într-un număr din 2003 al Ziarului de Duminică, un portret destul de amar al pictorului Panteli- Stanciu  creionat de Tudor Octavian.

Îi înțeleg dezamăgirea: Octavian e, și el, brăilean, și ar fi vrut să-și vadă conorășeanul purtat cât mai departe de orașul natal, pe aripile talentului său neexploatat cum trebuie.

„Aș putea spune că Ion Panteli-Stanciu a fost prea altfel decât colegii de har, pe când era tânăr și prea asemănător acestora, la bătrânețe. Un impozant portret "de apărat" - colecția Dumitrașcu Bedivan - înfățișând  o elegantă focoasă dinainte de al doilea razboi mondial, la care artistul privea, când o picta, și cu o impetuozitate de adorator, arăta în ce direcție ar fi mers talentul său, dacă nu s-ar fi sufocat în provincie. (...) Despre artisti asemeni lui I. Panteli-Stanciu se poate spune că, exact când trebuia, s-au dus și au rămas acolo unde nu trebuia.”


8 iunie 2017

Giverny, Monet, soare și vară, în sfârșit!

Cum soarele părea să fi învins calendarul și pardesiul pe care-l purtam cu o lună în urmă e doar o amintire, cum noi nu beneficiem de multitudinea de zile libere acordate cu prilej religios de statul laic francez și nu putem să ne organizăm pentru un drum mai lung, ne-am zis că o duminică la Giverny, la aproape o oră cu mașina, de la Paris, n-are cum să ne displacă.

Ne-a încântat!

N-am plecat

11 aprilie 2017

Franța: un castel și un apeduct de poveste, la Maintenon

O altă duminică însorită ne-a pus pe navigatorul mașinii o destinație despre care citisem cu puțin timp în urmă: Maintenon, relativ departe de Paris, la o oră cu mașina, dar ce bijuterie de domeniu!

A aparținut pentru mult timp familiei de
Noailles, ai cărei bărbați de seamă sunt omagiați într-una dintre galeriile castelului.

Nu am putut face fotografii înautru, dar m-au impresionat, ca întotdeauna, mobilierul, porțelanurile familiei, clavecinul atât de bine întreținut, o masă de joc cu o broderie atât de interesantă în punct Saint Cyr, pe care mă gândesc să o reproduc (niște cărți de joc pe fondul verde obișnuit al meselor de joc)  și galeria despre care vă povesteam la început.





În curtea interioară


Grădina proiectată de Andre Le Notre

Apeductul din imagine are o poveste interesantă. Castelul de la Versailles era deja terminat, mai  lipsea doar apa care să întrețină extraordinarele sale fântâni și grădini!

Ludovic al XIV-lea, atât de pasionat de luxul care să-l ridice deasupra tutor muritorilor de rând a povestit cu toată lumea despre acest mare necaz. 

Ambasadorul venețian i-a povestit, cel mai probabil, despre apeductele care împânzesc și acum spațiul fostului Imperiu roman (cele de la Roma sunt folosite chiar și acum, cum credeați că ajunge apa la robinetele oamenilor?), așa că a cerut Regele soare și el așa ceva!

În van s-au opus specialiștii săi (căci avea unii străluciți, militari), până la urmă au trebuit să-i facă pe plac! De la Eure până la Versailles apa avea să vină ca la romani acasă!

Zeci de mii de soldați au fost puși la lucru, mulți au murit de febra mlaștinilor, au produs stricăciuni și pe domeniul Maintenon, dar tot n-au reușit să facă ceva demn de alte povești decât aceasta: apeductul nu a fost niciodată terminat, iar la grădinile și fântânile de la Versailles apa ajunge acum pe alte căi.
Apeductul niciodată terminat

Plimbarea pe domeniu nu a fost deloc lungă. Contrar impresiei lăsate de țara socialistă în care ne aflăm, spațiul verde din preajma castelului a fost vândut unui club de golf. 

Presupun că oamenii din Maintenon au și alte locuri unde se pot plimba în natură,  prea mare ar fi diferența față de ceea ce li se acordă muritorilor de rând de prin alte părți! 

V-am povestit doar cât spațiu verde amenajat au la dispoziție oamenii din preajma castelului de Sceaux!


29 martie 2017

O altă fugă la un alt castel: Sceaux

Duminica trecută a fost iar frumos (evenimentele excepționale trebuie menționate, nu zilele întunecate și cu vânt!),  așa că am fugit repede la castel,  să ne bucurăm de aer curat și niște grădini extraordinare.

La Chateau de Sceaux, unde am mers, am ajuns într-o jumătate de oră, cu mașina.  
(Se poate ajunge și cu trenul RER.)

Am pus o condiție, înainte să pornim:

16 martie 2017

Unde fugim de acasă de la Paris: Castelul de la Champs-sur-Marne

Zorii secolului XVIII: un finanțist francez fură, fură, fură, doar așa fac și ceilalți din jurul lui, au făcut-o și alții înainte și să nu credeți că lucrurile s-au schimbat de atunci. Din ce a reușit să înșface din buzunarele altora, și chiar ale statului, a cerut să i se construiască un castel cum nimeni n-are, nu tocmai departe de Paris. 
Castelul Champs-sur-Marne
Puțin a apucat Paul Poisson de Bourvallais, căci despre el e vorba,  să se bucure de castelul de la Champs-sur-Marne. Statul i l-a confiscat, după ce proprietarul a fost
trimis după gratii,  pentru că prea mult trebuie să fi costat și prea puțin trebuie să fi câștigat dumnealui, oficial.

Castelul e pus repede în vânzare și fericita proprietară devine Prințesa de Conti, care l-a și făcut cadou unui nepot al său, Ducele de la Valliere. Fiul acestuia e cel care tocmește arhitecții ce aveau să-l decoreze atât de frumos. Pentru acele vremuri, și chiar pentru cele de acum, în care stilul rocaille (observați lambriurile din încăperea de mai jos și spuneți cine, cine, mai are așa ceva?) rar mai e reprodus undeva, fără să fie catalogat drept kitsch.


Marchizei de Pompadour i-a plăcut tare mult, din moment ce a închiriat castelul pentru mai bine de doi ani.

Revoluția, așa cum presupuneți, a fost momentul în care castelul a trecut iar în proprietatea statului, care a vândut mobilierul (amănuntele acestea sunt importante ca să știți că ceea ce vedeți în imagine sunt piese cumpărate de ulteriorii proprietari ai castelului, nu sunt cele de la începuturi. Multe castele, chiar și dintre cele de pe Valea Loirei, sunt golașe, acum, căci mobilierul și tapiseriile au fost înstrăinate, de-a lungul timpului).
 Tapiseriile scaunelor de mai sus reproduc fabule ale lui La Fontaine.
Remarcați paravanul din lemn lăcuit. Un omagiu adus Chinei, dar făcut de ebeniști parizieni, în secolul XVIII:

Diderot, Voltaire, Chateaubriand și Proust sunt printre cei care au mânat peste noapte aici, la marginea Parisului, oaspeți ai proprietarilor.



Cel care avea să de fața de astăzi Castelului de la Champs-sur-Marne  este bancherul Louis Cahen d'Anvers.
Îmbogățit și el dincolo de limita rezonabilului, cum spun istoricii, avea să cumpere mobilier de calitate, să-i comande lui Renoir portrete pentru copiii săi, care, bine o fi fost?, mâncau în propria lor sufragerie. Alt orar de masă, altă dietă, alte teme de discuție, de ce nu o altă încăpere pentru mesele lor?

Sala de mese a copiilor Cahen d' Anvers

Fiul său, plecat la timp din Europa unde evreii nu trăiau momentele lor cele mai fericite, avea să doneze construcția statului francez, în 1935, cu condiția să poată poposi acolo, când traversa înapoi oceanul, din Argentina unde avea să se stabilească. A și făcut-o, după al Doilea Război Mondial.  

Mi-au plăcut dulapurile cu cărți, unul dintre ele dedicat exclusiv Italiei.
Dulap pentru cărți


Când reintră în proprietatea statului,  devine reședința oficială a președintelui, iar după război, mulți șefi de stat străini vor fi găzduiți aici, la invitația Președintelui De Gaulle.
Tapiseria aceasta din Salonul Chinezesc mi-a plăcut foarte mult. Numită Împăratul Chinei în călătorie, ni-l arată pe Împăratul Kanghxi purtat de patru servitori, iar în dreapta sus, în alb, îl vedeți pe Adam Schall von Bell, un părinte iezuit cu un glob pământesc în mâna stângă.

N-o să vă vină să credeți: ați intrat și voi în acest castel!

Dacă ați văzut Legături primejdioase (montarea lui Frears, cea cu Michelle Pfeiffer, John Malkovitch, Glenn Close și Uma Thurmann), Pantera roz ( cea în care Steve Martin era Inspectorul Clouseau) sau Marie-Antoinette a Sofiei Coppola
 
Grădinile sunt extraordinare: noi le-am văzut când pomii abia îmbobocesc, presupun că peste două luni își vor merita eticheta de "jardin remarquable", acordată puținor suprafețe verzi din Hexagon.


Grădina din filmulețul de mai jos are forma steagului Marii Britanii. În centru, de unde se despart mai multe alei m-am învârtit pe loc și mi-am imaginat un mozaic de 360 de grade. A fost frumos.

Nu era prea multă lume la Castel, înăuntru am fost singuri, în grădini, pentru care nu se plătește intrare au fost câteva perechi.

Păcat că cea mai conflictuală s-a așezat pe o bancă nu prea departe de noi, taman când noi respiram adânc, ne gândeam la verde, cu ochii închiși, și am fi vrut să mai plutim mult și bine în starea aceea.
A post shared by Monica MicuⓂ (@monicamicu) on

13 martie 2017

Unde fugim de acasă, de la Paris: Bois de Boulogne






Vine, vine primăvara!

 Am și uitat de cele aproape două săptămâni de cer parizian plumburiu, după premiul acestui sfârșit de săptămână! Am aruncat cojoacele deoparte, am căutat ochelarii de soare și am stat cât de puțin am putut în casă!
Sâmbătă am fost în Bois de Boulogne. De fapt am ieșit să mâncăm într-un restaurant care cândva a fost o
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...