23 februarie 2017

New York și pesismism cum numai în America de Nord găsești

Pe două lucruri mi-au căzut ochii, adineauri: 

Articolul Valeriei Luiselli publicat de BlackButton.

"De la alegeri, New Yorkul pare o casă mortuară enormă, în care suntem singuri împreună, mai singuri şi mai împreună ca de obicei, jelind o moarte neaşteptată. E o durere care ne desparte şi ne apropie deopotrivă (paradoxul durerii, chiar dacă împărtăşite, este că ne apropie în cel mai izolat dintre solipsisme, poate pentru că durerea, deşi cea mai universală dintre experienţe, este şi cea mai personală şi imposibil de împărtăşit).


Perioada de doliu este difuză şi debusolantă. Nu este susţinută de realitatea concretă, absolută a morţii. Nu are însuşirea iremediabilă a unui final deja aici, deşi rezultatul electoral este iremediabil. Poate pare o jelanie viitoare, o jelanie pentru viitor. Ca şi cum viitorul s-ar fi evaporat subit şi, împreună cu el, capacitatea noastră de a înţelege sau chiar de a ne dori prezentul."

Situația lor pare a fi groasă, dacă mă gândesc că Luiselli s-a născut și a crescut în Mexic, țară cum nu mai e alta pe Pământ,  unde mâine nu se știe niciodată.  Mañana nunca se sabe, ne spunea o conațională a Valeriei Luiselli, care țopăia în barca din care noi vedeam canalele din Veneția mexicană, Xochimilco. Mariachii din barca învecinată știau cui cântă așa de veseli. 

Noi știam că mâine se va ști clar că vom fi găsiți pe fundul apei, dacă femeia nu se liniștește, dar eram abia la începutul șederii noastre în țara oamenilor care surâd și au întotdeauna o soluție pentru viitor. Niciuna concretă și toate bazându-se pe carpe diem.

Și abia când am văzut pozele de mai jos și le- am citit povestea, mi-am dat seama că autoarea articolului are dreptate să nu- și dorească prea mult prezentul. 

Priviți și voi:

Traducere și adaptare:

Am coborât la metrou în Manhattan și am văzut pe fiecare panou publicitar și pe gemaurile vagonului câte o svastică. Era o liniște apăsătoare și oamenii se uitau unii la alții neștiind ce să facă.

Un tip s-a ridicat și a zis: gelul dezinfectant șterge markerul, ne trebuie niște spirt! A luat un șervețel și s-a pus pe treabă.

N-am mai văzut nicodată atâția oameni la un loc căutându-se de cele trebuincioase în genți și buzunare. În două minute orice urmă de simbol nazist dispăruse. Într-un tren public, la New York, în 2017.
"Asta e America lui Trump!" a zis un pasager.


Eu zic că lucrurile stau cum spune această fetiță de cinci ani, și nu altcumva.

21 februarie 2017

Comoara regăsită: Femeia cochetă a lui Jean-Luc Godard

Scriu ziarele și am zis că trebuie să știți și voi: scurt-metrajul Une Femme Coquette, filmat în 1955 de Jean-Luc Godard,  se află acum pe Youtube, la dispoziția tuturor celor care vor să-l vadă ( în franceză, subtitrat în engleză).

S-a crezut mult timp că filmarea a fost pierdută. 

Godard avea 24 de ani când împrumutat un aparat de filmat ca să

9 februarie 2017

Dieta și furia, faza pe Paris


Circulă pe planeta noastră o mie și una de diete (câte or spune oare că nu în douăzecișicinci de zile ne câștigăm sănătatea pe zeci de ani în avans ci de acum înainte, în vecii vecilor?)

Un parizian și-a luat, zilele trecute, un ecler cu multă cremă. Și un choux. Și un cremșnit. Șapte macarons. În drum spre patiserie, a aruncat ceva la gunoi.

23 ianuarie 2017

Paris: Oscar Wilde- impertinentul absolut

Le Petit Palais (Micul Palat) din Paris a găzduit, până duminica trecută, o extraordinară expoziție dedicată lui Oscar Wilde. Prima dedicată scriitorului, dramaturgului și criticului de artă irlandez, în capitala Franței. 

Stranie coincidență: muzeul, o  bijuterie arhitectonică, a fost construit  pentru Expoziția Universală de la 1900. Anul în care murea, în mizerie, la Paris,  Wilde. 

Dincolo de Portretul lui Dorian Gray și

15 decembrie 2016

Paris: Radio France, cocovan și amintiri

Astăzi se împlinesc cincizeci de ani de când
a fost inaugurată La Maison de la Radio, Casa Radioului francez. La ceremonie venise însuși De Gaulle, deși nu asta face importantă această instituție ci concertele, corul de copii, o orchestră extraordinară, și multitudinea de evenimente culturale organizate aici.  I-am pășit deseori pragul, și în 2000, când făceam un stagiu alături, la Radio France, și acum, în ultimul an de când locuiesc la Paris.

Urmăriți aici discursul de la inaugurare.
La Radio France, în 2000,  unde învățam lucruri pe care în graba cu care se dezvolta media în România în acele vremuri nu prea aveam cum să le deprind cu calm, am cunoscut oameni tare simpatici. Toți au ieșit la pensie, nu-i mai pot întâlni. Cu unul dintre ei, înainte să-mi închei stagiul, am mâncat, la restaurantul unde angajații mergeau doar pentru ocaziile speciale, probabil, primul și ultimul meu coq au vin. A fost bun, căci compania era aleasă și, dacă a fost prima oară când am mâncat așa ceva nu aveam cum să-l compar cu rasolul făcut de bunica.

Dar ce e coq au vin? Un rezumat dintr-o lungă listă de ingrediente! De ce nu se spune nimic despre coniac, sângele de porc sau pasăre, ciuperci, sare ori piper? Din comoditate. 

Iată și rețeta, căci vin sărbătorile și cum să treceți în noul an fără așa ceva?

Pentru șase persoane, căci nu se face să gătești două ore pentru o singură gură, aveți nevoie de un cocoș de două kilograme tăiat bucăți, douăsprezece cepe verzi, 125 grame de șuncă slabă, o lingură de ulei, 120 grame de unt, o lingură de coniac, o sticlă de vin roșu, ierburi de toate felurile adică cimbru, dafin, rozmarin, tarhon și ce mai adaugă francezii în ceea ce ei numesc bouquet garni, doi căței de usturoi, două sute de grame de ciuperci (Larousse cuisine spune că mâncarea va fi mai bună dacă o faceți cu gălbiori), o lingură de făină, trei linguri de sânge de pasăre sau de porc, sare și piper.

Sărați și piperați bucățile de carne, decojiți cepele și opăriți șunca. Puneți untul și uleiul într-o cratiță, adăugați șunca și ceapa. Scoateți-le din cratiță, prăjiți și cocoșul bucăți, puneți înapoi șunca și ceapa, turnați deasupra coniacul și flambați, apoi vinul, încetișor, ierburile și usturoiul zdrobit. Aduceți la fierbere, acoperiți, micșorați focul și lăsați o oră la înăbușit. Amestecați din când în când. 
Curățați ciupercile, faceți-le bucățele, sotați-le în 30 de grame de unt și adăugați-le în cratiță, cam după o oră de când tot fierbe mâncarea. mai lăsați 20 de minute pe foc și cu vreo zece minute înainte să serviți adăugați făina și restul de unt. După vreo cinci minute adăugați și sângele (insist pentru că îmi dau seama că e imposibil, când trăiești la oraș, să ai sânge de animal prin frigider).  Julia Child propune sos de roșii. Serviți cu cartofi fierți la abur.
Mie mi-au pus tagliatelle lângă cocoș, țin minte și acum.
Mi-am amintit de acest prânz de iarnă de la restaurantul radioului francez pentru că citisem ieri că în 2016 cele mai multe căutări pe Google ale românilor au fost despre „cocovan”. Am râs bine.
 
Pe de altă parte, Cocovan e tipa aceasta, de aici din Franța, care cântă așa.
Pe Twitter ea se declară mulțumită că e atât de căutată, pe internetul românesc. Să-i spun ce credem noi sau să o las să cânte, deși nu e Gherase Dendrino și nici măcar cocoșel în sos de vin?
Dar ce ne facem? Și volovanul e, de fapt, vol- au-vent și nu-l caută nimeni pe internet!
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...