Când plânsul nu e provocat de teamă: prima zi de școală

Liceul de artă din Tîrgu Mureș, pe atunci Școala generală nr. 18 cu profil de artă

Că a început școala nu am aflat-o, anul acesta, nici de la fiii mei, nici de la ai altora. 

Traficul infernal și turele date în căutarea unui loc de parcare, când m-am întors acasă, mi-au amintit că jumătatea lui septembrie aduce pantofi noi, ciorapi albi și o sală de clasă.

În prima mea zi de școală am aflat mai ales ce înseamnă

septembrie, Enescu, concurs si povesti

Peste trei zile începe Concursul Internațional George Enescu, așa că vă trimit cu nostalgie la o poveste pe care am scris-o cât încă mai locuiam la București.


Emoțiile tinerei concertiste de  atunci, chiar, unde o fi acum?, erau mari, așa cum vă doresc să trăiți și voi, dacă ajungeți în public anul acesta.

Mi-am amintit acum, în timp ce vă scriu, despre un film văzut în școală, într-o vacanță, la Grădina de Vară din Tîrgu Mureș.

Se numea Competiția, și a fost momentul în care mi-am dat seama ce mică era scena vieții mele, pe atunci (eram un biet elev la școala de muzică!). Dar nici că o voiam mai mare, după ce s-a terminat filmul!

Anul trecut, când răsfoiam programul Orchestrei Naționale a  Academiei Santa Cecilia din Roma, m-am bucurat să văd că la începutul lui septembrie era în turneu. Pappano și ai lui concertau la Festivalul George Enescu.

Faptul că sute de concurenți  vin la București ca să-și  măsoare forța muzicală în fața unor jurii cu greutate spune multe povești. Una dintre ele ar trebui să ne învioreze în toată nebunia pe care o trăiește tot mapamondul: da, România contează. Pe multe hărți.

Pentru mine, septembrie va fi întotdeauna egal cu Enescu, care a fost primul pas către pian, Maria Cernovodeanu și Mica metodă pentru pian, caietul Annei Magdalena Bach, Bach tatăl și fiii, Diabelli, Schubert, Liszt, Mozart, Scarlatti, Beethoven, Chopin, Diamandi Gheciu, Paul Constantinescu, Kabalevsky et co.

Ridicati paharele Berzelius in aer!

Dacă tot a început școala, celor care vor face anul acesta cunoștință cu paharul Berzelius le recomand să-l ridice ușurel în aer și să nu-l dea pe gât ca numita Cristina care, acum 20 de ani să se fi întâmplat pocinogul,  în laboratorul unde tocea de zor lotul de chimie la olimpiada pe județ, i-a spus profesoarei de chimie că

începutul

...n-a mai durat mult după admitere şi a venit acel 15 septembrie. Primul care îmi rămâne în minte. 

O dimineaţă de toamnă ca pe vremurile noastre, când toamna era toamnă, nu iarnă timpurie ori vară târzie. Cu uniforma aceea cu şorţ supraelastic pe care nu aveţi cum să n-o ţineţi minte, dar la care mama contribuise cu o danteluţă fină, la guleraş, să nu fiu ca toată lumea*. 

Cu un breton(pe atunci celebru doar în blocul meu) perfect aranjat, cu cărare pe mijloc, codiţe strâns împletite (cum mă mai strângeam de ochi, de durere, dar ce bine arătau, la final) niciodată cu pampoane ci cu nişte fundiţe perfecte din satin, fără buchet de flori, căci aveam Tovarăş, nu Tovarăşă, pe la barieră, pe strada Sinaia, pe Eminescu apoi şi la dreapta, în vreo 20 de minute de mers pe jos, cum aveam să fac zilnic, în următorii 12 ani, am ajuns la fort. 

Îl văd şi acum pe portar. Poarta era plină de afişele recitalurilor de vara ce trecuse. Castanul imens din curte adăpostea zecile de guguştiuci care îşi lăsau obolul în capul cui avea proasta inspiraţie să stea la umbra lui. 

Ţin minte că am ajuns mai repede şi mama s-a întâlnit cu Tovarăşul care, cum- necum, m-a întrebat dacă ştiu vreo poezie. Şi cele pe care le ştiam nu prea cadrau cu momentul, aşa că a deschis un Abecedar, ştia că citesc de multişor, aşa că în vreo 20 de minute am învăţat trei strofe. 

Cu ţară, partid, toamnă, şcoală...O ştiam! I-am zis-o, a zis că spun şi în faţa careului şi abia atunci, defazată de pui de ardelean ce eram, mi-am pus întrebarea: dar de ce să spun o poezie? Şi nu vă imaginaţi vreun aplomb în mirarea mea interogativ[. Era un nod în gât. Asta la început. Crocodilul din mine avea să stoarcă şi nişte lacrimi. Şi uite aşa am plâns în prima mea zi de şcoală. Nu că mă lăsa mama acolo. Nu că mai voiam să copilăresc ci pentru că nu voiam să spun o poezie pe care, totuşi, o învăţasem acolo, pe loc! 

Mama îmi spune că m-au lăsat să mă întorc singură acasă şi că, evident, i-am înspăimântat, pentru că am venit cei 3 kilometri pe un alt drum, atunci descoperit.

Câteva săptămâni mai târziu, mama era să se simtă ca şi cum m-ar fi lăsat la marginea pădurii, totuşi: pentru că nu mai ajungeam odată, a pornit înaintea mea. M-a găsit în apropiere, ţopăind în jurul fiecărui stâlpişor de pe o cărăruie şi cântând. Multă vreme mi s-a spus, atunci, Scufiţa Roşie. Dar nu era vina mea! Era trenciul roşu şi atât, vă rog frumos să mă credeţi că eram cuminte!

_______________

*PS: am lăsat la urmă, intenţionat, pantofiorii: erau bleumarin cu două romburi care se îngemănau, lateral, chiar deasupra baretei. Erau perfecţi, cu ciorapii mei impecabili pe care am reuşit să nu-i pătez sau, Doamne fereşte, să-i rup chiar în prima zi.

Enescu, toamna- cum am ajuns eu sa studiez pianul

E festival.

În faţa Ateneului cânta aşa de frumos, azi, o fetiţă şi atât de puţini oameni stăteau să o asculte! 

Se vedea cine sunt părinţii ei, după emoţia de pe feţele lor. Dacă nu vă imaginaţi, ea a studiat toată vara pentru reprezentaţia din seara aceasta. 

Când eşti la liceul de muzică, nu ieşi afară la joacă. Te strigă copiii o dată, de două ori şi, dacă tot îi refuzi, rar mai vin a treia oară. 

Stai în casă şi exersezi. 3-4 ore pe zi, dacă eşti normal la cap sau o jumătate de oră pe zi şi îngrăşat porcul cu 6-7 ore înainte de examene, concerte, concursuri. 

Şi mai ai şi temele la celelalte materii. Şi auzi cum afară copiii se joacă. Îi auzi numărând acatam-bacatam-cicatam-mooooore-opzeşnaidăn-papangore. Şi tu îi dai cu studiul. Te dor încheieturile, spatele, ai tot felul de crampe şi afară se joacă ascunsea: cine nu-i gata îl iau cu lopata! 

Se ia lumina şi crezi că ai scăpat, dar ce frumos ard lumânările în sfeşnicele de pe pian! 

E vară, stai cu geamul deschis, metronomul îţi ţăcăne la ureche, cânţi, pentru că mâine ai examen şi n-ai dormit de stres două nopţi şi, cum termini fiecare piesă, de pe banca de sub geamul tău se aud aplauze. Copiii se odihnesc după prinsea şi te ascultă. Tu n-ai voie să joci. Să nu cazi, să-ţi rupi mâna şi să stai apoi cine ştie cât pe margine. 

Ţie îţi trebuie ureche. Muzicală. Să asculţi zeci de piese, să observi frazarea, să te preocupi de solfegii şi dicteu, iar ceilalţi să se dea cu bicicleta sau pe rotile.

Fetiţa aceea cânta de zor şi era ca în transă, o stare din aceea în care nu mai auzi decât muzica. Poate să fie cât de frig, tu cânţi, chiar dacă degetele îngheţate abia vor să te asculte.

Cu ani buni în urmă, într-un septembrie cald, în cutia noastră poştală ajungea o cărămidă poştală. Pe numele meu deşi tocmai terminasem grădiniţa, imaginaţi-vă! Școala generala nr.18 cu profil de artă vă invită la preselecţia pentru admiterea în clasa I. 

Dar eu am visat frumos, atunci. Şi am dedus că n-o să mă ducă nimeni la pre-se-lec-ţia aceea şi că singura mea şansă era fratele meu. 

Era cu un an mai mare, doar, deci putea veni cu mine până în Centru. 

Noroc că mama auzise cum m-am gândit eu să fug de acasă,s-o fi sfătuit cu tata şi mi-a zis, ca din senin, că mă duce ea. 

Ţin minte şi acum că m-a îmbrăcat în alb. Am intrat în încăperea aceea, cei patru-cinci profesori așezați la o masă m-au întrebat ce voiam să cânt şi am cântat din toată inima o prelucrare după Rapsodia Română I a lui Enescu, Ce frumoasă-i ţara mea!  

Iar Albino (preda vioară, semăna mult cu un personaj de serial şi aşa i-am zis până în clasa a patra, când  a emigrat în Germania ) m-a întrebat dacă mai ştiu alt cântecel şi am început să plâng, căci zău dacă îmi aminteam vreunul de la început și până la capăt. 

Ca să mă ajute, m-a întrebat dar O vioară mică nu ştii? O ştiam, de fapt:  cântam şi băteam din picior iar membrii comisiei erau cu gura până la urechi. Tot timpul ăsta mama era pe coridor şi trăgea cu ochiul pe gaura cheii, cum am înțeles că și alți părinți emoționați au făcut.

M-au întrebat la ce instrument vreau să învăț să cânt şi am răspuns că la pian. Albino a zis: păi nu ai vrea la vioară? Şi iar să-mi dea lacrimile, iar mama care își făcea o mie de probleme pentru că nu-şi imagina cum o să reuşească să-mi cumpere un pian.

Dar tot mi-au luat. 

De atunci mi se pune un nod în gât ori de câte ori văd pe stradă copii cărând o vioară. Sunt la şcoala de muzică. Mi-e dor de anii aceia.

La Bucureşti e Festivalul Enescu şi am auzit lume spunând că muzica lui merge doar cu aspirină. Ba poate cu ceva de inimă!

Mie îmi place Rapsodia Română nr.2. Plânge inima! Poate de aceea au şi folosit-o, ani la rând, la Europa Liberă. Din dor de ţară.