...n-a mai durat mult după admitere şi a venit acel 15 septembrie. Primul care îmi rămâne în minte.
O dimineaţă de toamnă ca pe vremurile noastre, când toamna era toamnă, nu iarnă timpurie ori vară târzie. Cu uniforma aceea cu şorţ supraelastic pe care nu aveţi cum să n-o ţineţi minte, dar la care mama contribuise cu o danteluţă fină, la guleraş, să nu fiu ca toată lumea*.
Cu un breton(pe atunci celebru doar în blocul meu) perfect aranjat, cu cărare pe mijloc, codiţe strâns împletite (cum mă mai strângeam de ochi, de durere, dar ce bine arătau, la final) niciodată cu pampoane ci cu nişte fundiţe perfecte din satin, fără buchet de flori, căci aveam Tovarăş, nu Tovarăşă, pe la barieră, pe strada Sinaia, pe Eminescu apoi şi la dreapta, în vreo 20 de minute de mers pe jos, cum aveam să fac zilnic, în următorii 12 ani, am ajuns la fort.
Îl văd şi acum pe portar. Poarta era plină de afişele recitalurilor de vara ce trecuse. Castanul imens din curte adăpostea zecile de guguştiuci care îşi lăsau obolul în capul cui avea proasta inspiraţie să stea la umbra lui.
Ţin minte că am ajuns mai repede şi mama s-a întâlnit cu Tovarăşul care, cum- necum, m-a întrebat dacă ştiu vreo poezie. Şi cele pe care le ştiam nu prea cadrau cu momentul, aşa că a deschis un Abecedar, ştia că citesc de multişor, aşa că în vreo 20 de minute am învăţat trei strofe.
Cu ţară, partid, toamnă, şcoală...O ştiam! I-am zis-o, a zis că spun şi în faţa careului şi abia atunci, defazată de pui de ardelean ce eram, mi-am pus întrebarea: dar de ce să spun o poezie? Şi nu vă imaginaţi vreun aplomb în mirarea mea interogativ[. Era un nod în gât. Asta la început. Crocodilul din mine avea să stoarcă şi nişte lacrimi. Şi uite aşa am plâns în prima mea zi de şcoală. Nu că mă lăsa mama acolo. Nu că mai voiam să copilăresc ci pentru că nu voiam să spun o poezie pe care, totuşi, o învăţasem acolo, pe loc!
Mama îmi spune că m-au lăsat să mă întorc singură acasă şi că, evident, i-am înspăimântat, pentru că am venit cei 3 kilometri pe un alt drum, atunci descoperit.
Câteva săptămâni mai târziu, mama era să se simtă ca şi cum m-ar fi lăsat la marginea pădurii, totuşi: pentru că nu mai ajungeam odată, a pornit înaintea mea. M-a găsit în apropiere, ţopăind în jurul fiecărui stâlpişor de pe o cărăruie şi cântând. Multă vreme mi s-a spus, atunci, Scufiţa Roşie. Dar nu era vina mea! Era trenciul roşu şi atât, vă rog frumos să mă credeţi că eram cuminte!
_______________
*PS: am lăsat la urmă, intenţionat, pantofiorii: erau bleumarin cu două romburi care se îngemănau, lateral, chiar deasupra baretei. Erau perfecţi, cu ciorapii mei impecabili pe care am reuşit să nu-i pătez sau, Doamne fereşte, să-i rup chiar în prima zi.
