Când plânsul nu e provocat de teamă: prima zi de școală

Liceul de artă din Tîrgu Mureș, pe atunci Școala generală nr. 18 cu profil de artă

Că a început școala nu am aflat-o, anul acesta, nici de la fiii mei, nici de la ai altora. 

Traficul infernal și turele date în căutarea unui loc de parcare, când m-am întors acasă, mi-au amintit că jumătatea lui septembrie aduce pantofi noi, ciorapi albi și o sală de clasă.

În prima mea zi de școală am aflat mai ales ce înseamnă

să ajungi undeva cu o jumătate de oră înainte.

Tovarășul învățător e prima persoană pe care o cunoști, în loc să cauți, de mână cu mama, în curtea plină de copii, careul clasei I A.

Te salută bucuros, știe ce-ți poate pielea (de parcă acum e o raritate că sunt copii care știu să citească în momentul în care intră pe băncile școlii) și, probabil că emoții are și dumnealui, îi vine brusc o idee pe care n-am apreciat-o pozitiv nici în prima secundă nici după o jumătate de oră, când a trebuit să cedeze lacrimilor mele. 

Voia să învăț pe loc, uite e aici, în Abecedar!, o poezie și să o spun în fața tuturor. Nici o oră nu mai era până la improvizatul meu moment artistic. 

Am citit-o cu spaimă, am învățat-o tot așa,  i-am reprodus-o și mai speriată, bravo, Monica, o să fie bine!, și atunci au venit lacrimile. Sughițurile. Umerii scuturați de jale.  

Ardeleancă sunt: abia atunci i-am zis că nu vreau să spun nici o poezie.

Dar cum mai plângeam! Și, cum boceam,  îmi aminteam vorbele celor care află că începi școala și pun aceeași placă : copiii fraieri plâng în prima zi de școală.

Mama era cu mine, n-o pierdeam. 

Jeleam și rușinea mea se reflecta în băltoaca de lacrimi: am plâns în prima zi de școală.