Peste trei zile începe Concursul Internațional George Enescu, așa că vă trimit cu nostalgie la o poveste pe care am scris-o cât încă mai locuiam la București.
Emoțiile tinerei concertiste de atunci, chiar, unde o fi acum?, erau mari, așa cum vă doresc să trăiți și voi, dacă ajungeți în public anul acesta.
Emoțiile tinerei concertiste de atunci, chiar, unde o fi acum?, erau mari, așa cum vă doresc să trăiți și voi, dacă ajungeți în public anul acesta.
Mi-am amintit acum, în timp ce vă scriu, despre un film văzut în școală, într-o vacanță, la Grădina de Vară din Tîrgu Mureș.
Se numea Competiția, și a fost momentul în care mi-am dat seama ce mică era scena vieții mele, pe atunci (eram un biet elev la școala de muzică!). Dar nici că o voiam mai mare, după ce s-a terminat filmul!
Anul trecut, când răsfoiam programul Orchestrei Naționale a Academiei Santa Cecilia din Roma, m-am bucurat să văd că la începutul lui septembrie era în turneu. Pappano și ai lui concertau la Festivalul George Enescu.
Faptul că sute de concurenți vin la București ca să-și măsoare forța muzicală în fața unor jurii cu greutate spune multe povești. Una dintre ele ar trebui să ne învioreze în toată nebunia pe care o trăiește tot mapamondul: da, România contează. Pe multe hărți.
Pentru mine, septembrie va fi întotdeauna egal cu Enescu, care a fost primul pas către pian, Maria Cernovodeanu și Mica metodă pentru pian, caietul Annei Magdalena Bach, Bach tatăl și fiii, Diabelli, Schubert, Liszt, Mozart, Scarlatti, Beethoven, Chopin, Diamandi Gheciu, Paul Constantinescu, Kabalevsky et co.
