La Roche- Guyon- Franța: pe o stâncă albă, într-un vechi castel

Castelul La Roche-Guyon

Să nu credeți că

La Villarceaux, un castel cu niște grădini remarcabile

Vă sunt datoare cu niște povești din lunile trecute1 Nici vacanâa de vară n-am apucat să v-o povestesc, dar nu-i nimic, n-au intrat zilele în sac! Sau au intrat?

Nu le iau pe rând, nu vă speriați, viața nu e monotonă.

Septembrie 2017, așadar: văzuserăm, acum cateva luni, o expoziție de fotografii pe gardul Grădinilor Luxembourg din Paris.

Tema era: parcuri extraordinare din Franța.

Noi eram cei care au scos repede telefonul ca să noteze locurile care ne lăsaseră cu răsuflarea tăiată.

Unele departe de Paris, le-am văzut pe internet și tare ne-au plăcut, altele aici aproape, cât să putem visa că foarte curând ne vom petrece câteva ore admirându-le la pas.

Așa se face că

Castelul Ancy le Franc- o bijuterie italiană în inima Burgundiei

Recapitulare: plecați pentru trei zile de la Paris, la 14 iulie, am ales să vizităm Burgundia.

Nu era prea departe, eu am petrecut în 2000 o săptămână la Radioul France Bleue, la Auxerre,  ne place istoria ducatului, bem și vin, melci nu mâncăm, muștar da, e frumos în provincia franceză, oriunde te-ai duce și pot continua mult și bine lista de motive. E important și faptul că prețurile sunt mai prietenoase cu turiștii, în afara Parisului. ( Coasta de Azur nu intră în discuție).

Am păstrat pentru ultima zi, și nu era prea sigur că vom ajunge, pe drumul de întoarcere de la Dijon la Paris, Castelul Ancy le Franc.

La Courances, castelul franțuzesc cu grădină japoneză

Nu e mare efortul pe care trebuie să-l facă un locuitor al Parisului, ca să poată scăpa de nebunia unei metropole, acum că soarele e mai generos.

În nici o oră poate ajunge la atâtea castele ridicate pe când Parisul era mai mic!

Cu o săptămână în urmă, am mers la

Franța: un castel și un apeduct de poveste, la Maintenon

O altă duminică însorită ne-a pus pe navigatorul mașinii o destinație despre care citisem cu puțin timp în urmă: Maintenon, relativ departe de Paris, la o oră cu mașina, dar ce bijuterie de domeniu!

A aparținut pentru mult timp familiei de
Noailles, ai cărei bărbați de seamă sunt omagiați într-una dintre galeriile castelului.

Nu am putut face fotografii înautru, dar m-au impresionat, ca întotdeauna, mobilierul, porțelanurile familiei, clavecinul atât de bine întreținut, o masă de joc cu o broderie atât de interesantă în punct Saint Cyr, pe care mă gândesc să o reproduc (niște cărți de joc pe fondul verde obișnuit al meselor de joc)  și galeria despre care vă povesteam la început.

În curtea interioară

Grădina proiectată de Andre Le Notre

Apeductul din imagine are o poveste interesantă. Castelul de la Versailles era deja terminat, mai  lipsea doar apa care să întrețină extraordinarele sale fântâni și grădini!

Ludovic al XIV-lea, atât de pasionat de luxul care să-l ridice deasupra tutor muritorilor de rând a povestit cu toată lumea despre acest mare necaz. 

Ambasadorul venețian i-a povestit, cel mai probabil, despre apeductele care împânzesc și acum spațiul fostului Imperiu roman (cele de la Roma sunt folosite chiar și acum, cum credeați că ajunge apa la robinetele oamenilor?), așa că a cerut Regele soare și el așa ceva!

În van s-au opus specialiștii săi (căci avea unii străluciți, militari), până la urmă au trebuit să-i facă pe plac! De la Eure până la Versailles apa avea să vină ca la romani acasă!

Zeci de mii de soldați au fost puși la lucru, mulți au murit de febra mlaștinilor, au produs stricăciuni și pe domeniul Maintenon, dar tot n-au reușit să facă ceva demn de alte povești decât aceasta: apeductul nu a fost niciodată terminat, iar la grădinile și fântânile de la Versailles apa ajunge acum pe alte căi.

Apeductul niciodată terminat

Plimbarea pe domeniu nu a fost deloc lungă. Contrar impresiei lăsate de țara socialistă în care ne aflăm, spațiul verde din preajma castelului a fost vândut unui club de golf. 

Presupun că oamenii din Maintenon au și alte locuri unde se pot plimba în natură,  prea mare ar fi diferența față de ceea ce li se acordă muritorilor de rând de prin alte părți! 

V-am povestit doar cât spațiu verde amenajat au la dispoziție oamenii din preajma castelului de Sceaux!

O altă fugă la un alt castel: Sceaux

Duminica trecută a fost iar frumos (evenimentele excepționale trebuie menționate, nu zilele întunecate și cu vânt!),  așa că am fugit repede la castel,  să ne bucurăm de aer curat și niște grădini extraordinare.

La Chateau de Sceaux, unde am mers, am ajuns într-o jumătate de oră, cu mașina.  

(Se poate ajunge și cu trenul RER.)

Am pus o condiție, înainte să pornim:

Unde fugim de acasă de la Paris: Castelul de la Champs-sur-Marne

Zorii secolului XVIII: un finanțist francez fură, fură, fură, doar așa fac și ceilalți din jurul lui, au făcut-o și alții înainte și să nu credeți că lucrurile s-au schimbat de atunci. Din ce a reușit să înșface din buzunarele altora, și chiar ale statului, a cerut să i se construiască un castel cum nimeni n-are, nu tocmai departe de Paris. 

Castelul Champs-sur-Marne

Puțin a apucat Paul Poisson de Bourvallais, căci despre el e vorba,  să se bucure de castelul de la Champs-sur-Marne. Statul i l-a confiscat, după ce proprietarul a fost

trimis după gratii,  pentru că prea mult trebuie să fi costat și prea puțin trebuie să fi câștigat dumnealui, oficial.

Castelul e pus repede în vânzare și fericita proprietară devine Prințesa de Conti, care l-a și făcut cadou unui nepot al său, Ducele de la Valliere. Fiul acestuia e cel care tocmește arhitecții ce aveau să-l decoreze atât de frumos. Pentru acele vremuri, și chiar pentru cele de acum, în care stilul rocaille (observați lambriurile din încăperea de mai jos și spuneți cine, cine, mai are așa ceva?) rar mai e reprodus undeva, fără să fie catalogat drept kitsch.

Marchizei de Pompadour i-a plăcut tare mult, din moment ce a închiriat castelul pentru mai bine de doi ani.

Revoluția, așa cum presupuneți, a fost momentul în care castelul a trecut iar în proprietatea statului, care a vândut mobilierul (amănuntele acestea sunt importante ca să știți că ceea ce vedeți în imagine sunt piese cumpărate de ulteriorii proprietari ai castelului, nu sunt cele de la începuturi. Multe castele, chiar și dintre cele de pe Valea Loirei, sunt golașe, acum, căci mobilierul și tapiseriile au fost înstrăinate, de-a lungul timpului).

 Tapiseriile scaunelor de mai sus reproduc fabule ale lui La Fontaine.

Remarcați paravanul din lemn lăcuit. Un omagiu adus Chinei, dar făcut de ebeniști parizieni, în secolul XVIII:

Diderot, Voltaire, Chateaubriand și Proust sunt printre cei care au mânat peste noapte aici, la marginea Parisului, oaspeți ai proprietarilor.

Cel care avea să de fața de astăzi Castelului de la Champs-sur-Marne  este bancherul Louis Cahen d'Anvers.

Îmbogățit și el dincolo de limita rezonabilului, cum spun istoricii, avea să cumpere mobilier de calitate, să-i comande lui Renoir portrete pentru copiii săi, care, bine o fi fost?, mâncau în propria lor sufragerie. Alt orar de masă, altă dietă, alte teme de discuție, de ce nu o altă încăpere pentru mesele lor?

Sala de mese a copiilor Cahen d' Anvers

Fiul său, plecat la timp din Europa unde evreii nu trăiau momentele lor cele mai fericite, avea să doneze construcția statului francez, în 1935, cu condiția să poată poposi acolo, când traversa înapoi oceanul, din Argentina unde avea să se stabilească. A și făcut-o, după al Doilea Război Mondial.  

Mi-au plăcut dulapurile cu cărți, unul dintre ele dedicat exclusiv Italiei.

Dulap pentru cărți

Când reintră în proprietatea statului,  devine reședința oficială a președintelui, iar după război, mulți șefi de stat străini vor fi găzduiți aici, la invitația Președintelui De Gaulle.

Tapiseria aceasta din Salonul Chinezesc mi-a plăcut foarte mult. Numită Împăratul Chinei în călătorie, ni-l arată pe Împăratul Kanghxi purtat de patru servitori, iar în dreapta sus, în alb, îl vedeți pe Adam Schall von Bell, un părinte iezuit cu un glob pământesc în mâna stângă.

N-o să vă vină să credeți: ați intrat și voi în acest castel!

Dacă ați văzut Legături primejdioase (montarea lui Frears, cea cu Michelle Pfeiffer, John Malkovitch, Glenn Close și Uma Thurmann), Pantera roz ( cea în care Steve Martin era Inspectorul Clouseau) sau Marie-Antoinette a Sofiei Coppola

 

Grădinile sunt extraordinare: noi le-am văzut când pomii abia îmbobocesc, presupun că peste două luni își vor merita eticheta de "jardin remarquable", acordată puținor suprafețe verzi din Hexagon.

Grădina din filmulețul de mai jos are forma steagului Marii Britanii. În centru, de unde se despart mai multe alei m-am învârtit pe loc și mi-am imaginat un mozaic de 360 de grade. A fost frumos.

Nu era prea multă lume la Castel, înăuntru am fost singuri, în grădini, pentru care nu se plătește intrare au fost câteva perechi.

Păcat că cea mai conflictuală s-a așezat pe o bancă nu prea departe de noi, taman când noi respiram adânc, ne gândeam la verde, cu ochii închiși, și am fi vrut să mai plutim mult și bine în starea aceea.

A post shared by Monica MicuⓂ (@monicamicu) on Mar 12, 2017 at 5:46am PDT

Toamna la Trakosčan

La Trakosčan, în Croația, toamna e cum o știți și o trăiți.

Noi ne uităm încă la pomi în pârg și tufe înflorite.

Dar și când o cădea frigul peste Roma să mă auziți lamentându-mă....

ferestre #4

Chateau de Malliac, Gascogne, Franta, iulie 2007

dupa scaune, in jurul lumii

O aiureală în mai multe acte, promisă aici. Lămuriri, ca să nu mă trezesc cu acuze: totul a pornit de la o lungă călătorie pe care am făcut-o peste mări şi ţări. Mici amănunte m-au dus cu gândul la Douăsprezece scaune. Am vrut să le pun cap la cap, folosindu-mă din greu de citate. Ideea e să daţi click pe linkuri. În mare, vă duc la lucrurile care m-au pus să mă aştern pe râs/scris. Cum am adus modificări, pe ici, colo, mi-e şi jenă să pun ghilimele. Aşa cum mi-e jenă că nu le pun. Ce să mă fac? Până una alta, eu, una, m-am distrat. Sper să nu vă deranjeze prea mult.

Motto: „Scaunele sunt ale noastre, ale noastre, ale noastre!" Toată fiinţa lui striga aceste cuvinte. „Ale noastre!" ţipa ficatul. „Ale noastre!" îi dădea ecoul pipota.

Era o zi frumoasă de vară. N-aveai cum să-ţi dai seama, era mai frig ca în aprilie. Noroc cu floarea soarelui care, înflorită, te chema, parcă, să te arunci în lan. Dar nu e timp pentru aşa ceva. Călătorii noştri o iau la pas. E târziu şi trebuie să mâne undeva peste noapte.
Atragem atenţia asupra orăşelului Eauze, care are o poziţie foarte pitorească...În momentul de faţă, Eauze numără 3902 de locuitori.
- Kisa! Hai să renunţăm la goana după briliante şi să mărim populaţia oraşului la cifra de 3904. Ce zici? N-ar fi de mare efect?... Deschidem aici un Petits chevaux (tripou) şi de la aceşti Petits chevaux ne asigurăm o granda bucată de pîine... Da' stai să vedem mai departe.în acest oraş, întemeiat în secolul patru, s-au păstrat câteva biseici extrem de interesante. În afara de instituţiile administrative ale Republicii Franceze, există aici braserii, cafenele, hanuri, clădiri extrem de vechi, un muzeu arheologic şi chiar primul castel de apă, ridicat la porunca lui Napoleon al treilea. Nici vorbă de facultăţi muncitoreşti, şcoli de partid, şcoli de şapte ani, ori grajduri comunale.- Aici e de noi! şi-au spus într-un glas, îndreptându-se către Gélise, pârâiaşul ce străbătea, vesel, localitatea.
Dar, înainte ca prietenii să se fi apropiat de chei, atenţia lor fu atrasă de un obiect care plutea dus de curent înaintea bărcii.
— Un scaun! strigă Ostap. Administratore! Uite scaunul nostru cum pluteşte.
Asociaţii vâsliră spre scaun. El se legăna, se învârtea, se cufunda în apă, aparea din nou la suprafaţă şi se îndepărta de barca legatarilor. Apa pătrundea cu uşurinţă în pântecele lui sfârtecat. Era scaunul pe care-l desfăcuseră pe „Skriabin" şi care acum se îndrepta încet spre nicăieri.
***
Habar n-aveau cei doi fârtaţi că, între timp, nu prea departe, un individ mărunţel, roşcovan, pântecos cu ochi fulgerători se pregătea să vină spre ei. Sătul de statul în casă alături de Baia sa, maura adusă din Algeria, Tartarin din Tarascon, căci despre el este vorba, era gata să se lupte cu intruşii, el, cel care putea doborî şi leii. Nici gând să-i lase pe căutătorii de scaune să-şi facă mendrele prin Eauze! Aici nu e nici Moscova şi nici Tbilisi! Aici e Eauze şi nimic nu le va tulbura liniştea localnicilor. Zis şi făcut, Tartarin îşi luă degrabă bidiviul şi se îndreptă spre oraşelul de pe malul Gélisei. Oamenii aceia aveau nevoie de el, simţea el asta, în barba lui stufoasă!

***

Asociaţii intrară alergînd vioi, ca nişte mânji, în pasajul de lângă primărie, unde se afla Brocanta de care li se spusese înainte să purceadă la drum.
Chiar înainte să intre, dădură cu ochii de ceea ce căutau de atîta amar de vreme. Unul
din scaunele lui Ippolit Matveevici, sub o droaie de cârpe şi chiar cu o mătură sprijinită de el. Alături, un bărbat care şedea liniştit pe habar n-avea el ce valoare. Ah, picioruşele lor curbate. Nici măcar cretonul nu se stricase, nu se închisese la culoare şi nici nu se decolorase. Era curat şi strălucea, de parcă atunci ieşiseră de sub supravegherea grijuliei Klavdia Ivanovna.

- Astea sunt? întrebă Ostap.
- Doamne, Doamne, repeta întruna Ippolit Matveevici. Astea, ce mai vorbă? Dar observ că nimeni nu ştie ce ar putea zace sub auria-i tapiserie? Cum să le pui laolaltă cu toate vechiturile astea?

- Pentru orice eventualitate, să controlăm, zise Ostap, străduindu-se să fie calm.
Se apropie de un omul care se tolănea pe scaun şi-l întrebă:
- Mi se pare ca scaunele sunt aduse de la Moscova?
- Da!
- Şi sunt de vânzare?
- De vânzare!
- La ce preţ?
- Preţul încă nu-i fixat. La noi lucrurile se vând la licitaţie.

Ostap simţea o poftă nebună de a cânta.

***

Lui Tartarin numai de cântat nu-i ardea. În timp ce venea spre Eauze, auzea tot mai multă lume povestind despre cei doi străini veniţi în orăşel. Ba că au straie ciudate, ba că abia rup franceza, ba că au ochii vicleni. Nu-i nimic, eu lupt şi cu leii, pot să le vin uşor de hac, îşi spuse cu obidă Tartarin.

***

- Se adaugă cincisprezece la sută taxa de consignaţie, răspunse domnişoara.
- Ei, ce să-i faci! Poftim!
Ostap scoase portofelul, numără două sute de franci vechi şi apoi se întoarse spre directorul general al întreprinderii:
- Dă-mi treizeci, scumpuţe. Dar mai repede: nu vezi că domnişoara aşteaptă? Ei?
Dar Ippolit Matveevici nu făcea nici cel mai mic gest de a scoate banii.
- Ei? Ce te uiţi la mine ca un soldat la un păduche? Ai înnebunit de fericire?
- N-am bani, îngăimă în cele din urma Ippolit Matveevici.
- Cine n-are bani? întrebă Ostap foarte încet.
-Eu.
- Dar cele două sutare?!
- Le-am... m-m-m... le-am pierdut. Ostap se uită la Vorobianinov şi-i cântări repede din ochi faţa puhavă, obrajii verzi şi pungile de sub ochi.
- Dă încoa' banii! îi şopti el cu ură. Ticălos bătrîn! (...)
Ippolit Matveevici, care-şi venise în fire, interveni în discuţie.
- Daţi-mi voie! ţipa el cît îl ţinea gura. De ce taxă de consignatie? N-am auzit niciodată de o asemenea taxă! Ar trebui să preveniţi lumea. Refuz să plătesc!
- Bine, spuse domnişoara cu blândeţe. Aranjez eu acuşi totul.
Luă chitanţa, se duse la funcţionarul care conducea licitaţia şi îi spuse câteva cuvinte. Acesta se ridică îndată în picioare. Barba îi lucea în lumina putemicelor becuri electrice. Era barba stufoasă. Ghiciţi că era Tartarin, da?

- Potrivit regulamentului licitaţiilor, declară el cu glas răsunător, persoana care refuză să achite valoarea completă a obiectului cumpărat trebuie să părasească sala. Licitaţia pentru adjudecarea scaunelor se anulează.

Mda, Tartarin trecuse de la lupta corp la corp cu leii, la războiul psihologic.

Cei doi prieteni şedeau înmarmuriţi.
- Vă rog să părăsiţi sala! le spuse funcţionarul. Efectul fu grandios. În public izbucniră râsete batjocoritoare. Ostap nu izbutea totuşi să se scoale. De multă vreme nu mai primise o asemenea lovitură. Nu se aştepta să i se întâmple asta tocmai aici...

Dar Tartarin uitase brusc de ordinea ce voia s-o restabilească în Eauze. Urma să păstorească o licitaţie extrem de complexă, după cum spuneau toţi cei care veniră să caşte gura. Printre exponate, o piele de leu. De când aştepta momentul ăsta! Câte n-avea el de dovedit la el în Tarascon, chiar! Îl sudui, în gând, pe prinţul Gregory de Montenegro, urî momentul în care căzu în capcana lui, dar se felicită pentru dramul de inteligenţă pe care îl fură, se pare, de la Ostap. Luă pielea regelui animalelor, şi-o puse în spinare şi dus fu. Tarasconul avea să-l primească mai ceva ca pe un rege. Era eroul lor. Nimeni nu îndrăznea să-l întrebe cum fu lupta cu leul şi de ce nu i-a adus inima pe o tavă.

***

Cu o inimă de leu, Ostap dormea liniştit, fără să sforăie. Beregata şi plămânii lui funcţionau perfect, aspirând şi expirând conştiincios aerul. Braţu-i vânjos atârna pînă la podea. Simţind cum îi bate pulsul la tâmplă, Ippolit Matveevici îşi trase sus mâneca dreaptă până peste cot, îşi înfăşură braţul gol cu un prosop pluşat, se duse la uşă, îşi scoase briciul din buzunar şi, după ce calculă din ochi distanţele din odaie, răsuci comutatorul. Lumina se stinse, dar camera rămase totuşi uşor luminată de razele albăstrii, ca de acvariu, ale felinarului din stradă.

- Cu atît mai bine, şopti Ippolit Matveevici. El se apropie de căpătîiul lui Ostap şi, după ce ridică foarte sus mîna în care avea briciul, îl înfipse apoi cu toată puterea în beregata lui Ostap, trase îndată afară briciul care pătrunsese cu loată lama şi sări spre perete. Marele maestru scoase un sunet asemeni celui pe care-l face chiuveta de bucătărie cînd se scurg ultimele picături de apă. Lumina care venea din stradă se aşternea pe băltoaca neagră ce se formase pe podea.
„Ce-o fi cu băltoaca asta? se gândi Ippolit Matveevici. Ah, da, sânge... Tovarăşul Bender a decedat."

Porni spre centru. Nu se grăbea, căci n-avea de ce. Nu-l urmărea nimeni. Marele maestru 0. Bender îşi dormea somnul de veci în căsuţa roz.

***

La castelul din Malliac, Monica Vasilievna Malaia se trezise de puţin timp şi abia îşi sorbise ultima picătură din ceai. O străfulgeră un gând negru şi în urechi auzea, ca de departe, cuvintele dragului ei O, spuse în glumă, când veni, odată, vorba la trecerea pe celălalt tărâm.

"A iubit şi a suferit. A iubit banii şi a suferit că n-avea destui. Capul său, cu o luminoasă frunte înaltă, încadrată de bucle negre ca pana corbului, a fost gasit îndreptat spre soare. Picioarele lui zvelte, purtând pantofi nr. 42 sunt îndreptate spre aurora boreală. Trupul -înveşmântat în haine albe ca zăpada; pe piept - o harfă de aur cu încrustaţii de sidef şi notele romanţei: Adio, sat ce-ai răsărit. Răposatul tânăr se îndeletnicea cu pirogravura în lemn, ceea ce rezultă din legitimaţia descoperită în buzunarul fracului său şi eliberată la 23/8/1924 sub nr. 86/1662 de către artelul meşteşugăresc «Pegasul şi Pamasul»." Şi s-ar fi dat dispoziţie să fie înmormîntat cu pompă, cu discursuri si fanfară, iar pe piatra funerară să fie săpată inscriptia: „Aici odihneşte cunoscutul termotehnician şi distrugător Ostap-Suleiman-Berta-Maria Bender-bey, al cărui tată a fost supus turc şi a murit fără să-i lase fiului sau, Ostap-Suleiman, nici cea mai mică moştenire. Mama răposatului a fost contesă şi a trăit din venituri neprovenite din muncă."

Avea să afle că Ostap al ei nu mai e. Ţipătul ei, ca al unei lupoaice rănite de moarte, ajunse până în mijlocul pieţei, pătrunse sub pod şi, respins de pretutindeni de zgomotele orăşelului ce se trezea, începu să slăbească şi peste o clipă se stinse. De pe acoperişurile ude se revărsă pe străzile Eauzei o minunată dimineaţă de vară. Oraşul porni în marşul său de fiecare zi.

limitarea lecturii...

... e un mare păcat dar, uneori, scuzabil.

Alte avertismente înainte de a intra în locul acela unde grea e viaţa şi-i pustie, când gândeşti şi n-ai hârtie, aici.

si totusi..

Câte piane poţi avea într-un castel cu 20 de camere?

(NB: s-a interpretat Bach şi Diabelli)

Chateau de Malliac, Montreal du Gers, Gascogne, France, iunie 2007

triolet

Chateau de Malliac- Montreal du Gers, Gascogne, Franta; iunie 2007