19 iunie 2017

La Courances, castelul franțuzesc cu grădină japoneză

Nu e mare efortul pe care trebuie să-l facă un locuitor al Parisului, ca să poată scăpa de nebunia unei metropole, acum că soarele e mai generos.

În nici o oră poate ajunge la atâtea castele ridicate pe când Parisul era mai mic!

Cu o săptămână în urmă, am mers la
Courances.

Primele ființe de care am dat cu ochii, odată ajunși, erau pașnice. Se bucurau de roadele naturii, de soarele puțintel cam obraznic și n-au răspuns la jovialul nostru salut.

Castelul de aici și extraordinarul său parc sunt puse la dispoziția vizitatorilor, de către proprietari, în fiecare după-amiază de sâmbătă, duminică și de sărbători.

Cu orar precis, vizite ghidate, și limite la fotografiile de interior, căci cine ar vrea să se trezească în baie, cu periuța de dinți vâjâind prin gură,  cu un grup de turiști dornici să consemneze viața castelanilor?

Am consemnat în schimb invenția unui accesoriu care le face mai mânjilor viața mai ușoară. O pavăză contra muștelor e mai mult decât utilă! De restul corpului se ocupă coada.



Copiii proprietarilor se joacă aici. Ne-am dat seama că nu suntem copiii proprietarilor când, la ieșirea din zona umbroasă, îm care intrasem de teama soarelui de la ora prânzului, am văzut că accesul nu era tocmai permis. Sau ieșirea? Nimeni să ne răspundă.

Apa, mereu prezentă lângă castele. Dacă în Evul Mediul rolul canalelor era să-i țină departe pe dușmani, mai încoace, în timp, rolul ei e decorativ, răcoritor și chiar reflectorizant. Vă povestesc mai încolo cum anume, încă n-am intrat în castel!


Fotografiile de interior nefiind permise îmi permit să vă țin de vorbă puțintel.

Ridicat la 1630, a suferit mai multe schimbări de-a lungul veacurilor. Aparține acum familiei de Ganay, care de patru generații locuiește între zidurile sale. 

Marele canal de apă, numit oglinda are un rol aparte: nu e pentru rățuște, ca săp plutească pe el, nici pentru bărci sau nuferi ci pentru a ilumina castelul. În serie lungi de vară, apa reflectă lumina în încăperile clădirii cum cine știe câte lumânări ar fi făcut-o, la vremea în care a fost gândit acest sistem de altfel foarte estetic.

Mobilier ales, din toate secolele care au trecut de când castelul a fost ridicat, pianul nelipsit din locuințele secolului al XIX-lea și o bibliotecă din care am ieșit cu sprâncenele cam încrețite.

Ticsită de cărți și tapiserii reprezentând maimuțe vulgare cum numai picturile lui Brueghel cel Bătrân pot fi. Cu tot cu absurditatea și mesajul lor subliminal.

Parcul e o splendoare: peste 75 de hectare de vegetație amenajate de multe ori, de-a lungul anilor fără să fie instalat niciun mecanism, altul decât diferența de nivel, care să facă apa să curgă. 

Numele castelului e inspirat, de altfel, de apele curgătoare ( courant- curgător).

Și o grădină japoneză pe care o poți privi. Nu intri, nu traversezi poduri drăgălașe, nu distrugi plantele, dar poți face poze și bea ceva, la ceainăria alăturată, citind o carte, cum am făcut eu, respirând cu bucurie aerul mult mai curat decât cel de acasă, de la Paris.











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Mulțumesc pentru comentariu. Cu siguranță nu e violent și nici măcar un nenorocit de spam. Vă răspund imediat ce pot!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...