A trebuit să scrie Curierul Internațional despre niște tineri cehi sătui de filme dublate ca să mă urnesc împotriva unui procedeu de spălat creiere care a împânzit planeta: dublajul filmelor. Dopiajul, cum îi spune rotalianul.
Să nu-mi spuneți mie că deprindem ușor limbile străine pentru că am auzit pe stradă, prin Transilvania sau Dobrogea, tot felul de limbi, sau că „I'm hungry” pe care i l-am spus la trei ani unei turiste englezoaice în holul unui hotel din Mamaia (aia rușine pe capul mamei mele!) era deprins din cărți și nu de la desenele animate nedublate de pe atunci.
Dublajul există, cum bine bănuiam, căci relele mai vin și din Italia, din timpul lui Mussolini. Timpul acela în care Chinotto devenise antidot la Coca Cola, iar Topolino era pus față în față cu Mickey Mouse, ca să-i arate cum stau lucrurile.
Patriotismul local trebuia exacerbat, limba italiană e mai melodioasă, analfabetul trebuie să știe și el de ce o pupă ăla pe Scarlet O'Hara (pe care oricum o va cunoaște sub numele de Rossella).
Generații întregi habar n-au ce voce au actorii de la Hollywood. Oameni care păreau întregi la minte au ajuns să-mi spună că mulți dintre americanii ăștia n-ar fi prins la publicul italian cu adevăratul lor glas.
Actori italieni care n-au făcut nimic altceva în cariera lor decât să dubleze sunt cunoscuți drept „ăla care îl dubla pe ăla”, căci, dacă pornești Richard Gere în viață, așa trebuie să o termini. Oameni care stau cu ochii pe Hollywood și-și doresc ca actorii pe care și i-au luat în grijă să aibă succes, ca să aibă și ei apoi ce dubla!
Cursuri de dublaj de filme anunțate în ziare! Cine o fi vocea lui Tom Cruise? Roberto Chevalier, ne ajută repejor o căutare pe Google. Iată-l: a debutat la 9 ani a dublat și tot dublat până când, se pare, Cruise a cerut ca vocea lui italiană să fie, pardon, mai tânără. N-a fost să fie fiul lui Chevalier, specializat și el pe dublaj, dar cine a zis că viața e frumoasă tot timpul?
Păi nu prea e: italieni care scriu bine în engleză, care fac teze de doctorat chiar, mai scapă câte un „ciocoleit” (chocolate), „miniut” (minute) sau „lucsurii”(luxury). Îi înțeleg. Urechea. Sunt și care pronunță ca la mother-ul lui Billy Șecspir de obicei, dar, ca să fie înțeleși de italienii vorbitori de engleză, își adaptează pronunția la obișnuința publicului. Noroc că putem glumi, ca să aflăm și asemenea adevăruri.
Săracii ăia care nu văd titrajul, mi se va spune. Și cei care n-aud?
Și totuși, ce bine vorbea Whoopy Goldberg maghiară, în filmul acela difuzat în anii '90 pe Duna TV!
