Când lucrurile sunt altfel decât se așteaptă omul să fie, când se mută în Capitala Franței, se schimbă și respectivul om.
Am primit o droaie de mesaje îngrijorate,
de la oameni care oricum văzuseră veștile liniștitoare de la mine. Mesaje în mai multe limbi. Cărora le-am răspuns, căci oameni suntem, deși nu primadone, să credem că merităm atenție din orice chichirez care nu ne afectează chiar direct.
Culmea culmilor a fost un telefon, în limba franceză, de la o persoană necunoscută (în primele cinci minute în care răspundeam corect întrebărilor, în timp ce mintea-mi o luase razna: cine-mi știe numărul francez, cine știe că sunt la Paris, cine-mi vorbește în italiană?).
Mă lămurisem, dar răspunsul cel mai hazliu, care o fi subconștientul, a fost: nu mi-e frică, dar nu vreau să ies din casă!
Între timp am ieșit și-n afara rutinei omului activ al mileniului trei: am fost într-un centru comercial unde ești controlat bine atât la intrarea în ditamai Mall-ul cât și la intrarea în magazine (deși auzisem că la același centru comercial poți intra ca-n fromage cu mașina, în parcare, și apoi cu ascensorul fix până la magazine).
Zilele acestea s-a ținut la Paris Salonul bianual al sistemelor de securitate. Un cunoscut din Mexic a participat și-mi spunea că vânzările au crescut de patru ori, în comparație cu ediția precedentă.
Chestiunea aceasta abominabilă ridicată lângă casa noastră cu ocazia Teletonului televiziunii naționale franceze a dispărut cu mult timp înainte ca teletonul să aibă loc.
Văzusem, înainte de 13 noiembrie, că îl intervievaseră în fața ei pe Al Gore. Zona era împânzită de tovarăși în uniforme înainte de atacuri.
Cu cunoscutul din Mexic despre care vă povesteam mai sus căutam un restau unde să stăm de vorbă neîngroziți în fața unei farfurii pline cu bunătăți. Criteriile au fost de data asta complexe și ne-am lăsat pe mâna lui. Rezultă că am mâncat în casa de bani a unui fost gravor, a cărui prăvălie de prestigiu a fost transformată acum câțiva ani într-un restaurant. Ca să ajungă la noi, oamenii cei răi ar fi trebuit să treacă printr-un pasaj, prima sală a restaurantului și apoi prin bucătărie. Ne-am simțit atât de în siguranță încât ne-am întors acasă pe jos.
Cinci kilometri după miezul nopții, într-un Paris deloc pustiu.
Băieții care taie bilete și fac să se învârtă Roata Parisului sunt de-ai noștri. Când treceam noi prin dreptul lor tocmai ce veniseră și niște prieteni. Ce faaaaaaci? răsuna Place de la Concorde.
Suntem peste tot.
La Paris e frig, dar e soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru comentariu. Cu siguranță nu e violent și nici măcar un nenorocit de spam. Vă răspund imediat ce pot!