Paris- Londra și retur, Messiah, Handel și o mie de întâmplări

Am fost câteva zile la Londra. 

Așa cum mulți se pregătesc intens pentru maraton, zboară către capitale unde cursele sunt organizate excelent și aleargă, aleargă, pentru că se droghează cu oxigen, sau pur și simplu pentru că pasiunile fiecărora dintre noi trebuie respectate ba chiar și admirate, tot așa și cea care vă scrie acum destul de încâlcit  e pasionată de muzică.

De cântat.

De cor. Știți că am cântat și în ultima ediție a corului virtual al lui Eric Whitacre, nu?

Duminică seara am cântat, alături de alți 3200 de pasionați de Handel, Messiah, la Royal Albert Hall. 

Magnific totul
: sala, concertul, muzica, muzica! Doar tavanul cel frumos al sălii stătea între cer și noi!

Fotografii ne-au făcut cei care ne-au însoțit în frumoasa aventură. Puțini au avut privilegiul să fie spectatori. La stânga, în albastru, sopranele, la dreapta, în roșu altistele, în costum negru tenorii și bașii, doar culoarea cravatei îi deosebea. Dirijorul știa unde ne aflăm fiecare dintre noi și totul a mers ca uns. Nu știu cum îi vedeau indicațiile cei de la cucurigu.

Nu-mi dau seama dacă vreau să repet experiența: e și chestiune de grup la mijloc. Eram mai multe prietene care am închiriat o lojă, la pauză i-am dat cu morcoviori, biscuiți de ovăz și vin *(șampania o opriseră la intrare și ne-au dat-o, la plecare. E prima oară că opresc sticlele la ușă, în 41 de ani de când se organizează concertul).

Partea a doua a trecut ca prin vis: vinul relaxează vălul palatin și mintea. Nu știu care parte e afectată mai tare.

Hallelujah și mai ales Amin.

La întoarcere, nu mi-a ajuns faptul că am călătorit cu trenul Eurostar, că linia ferată între Lille și Bruxelles era de neparcurs din cauza incendierii intenționate a sistemelor de semnalizare (fapt pentru care eu eram cu ochii pe Twitter, după vești mai înspăimântătoare decât tipii cu pistol la centură care treceau din când în când, ca să ne vadă dacă zâmbim sau nu) și că pasagerii către Bruxelles și Germania erau cu noi în vagoane.

Nici o probemă de aglomerație, doar că șeful de tren intervenea din când în când și eu săream ca arsă: ne vom opri? E amenințat? Vă reținem atenția.... 

Ideea era că inițial trenul ar fi făcut o opriere suplimentară la Lille, de unde pasagerii ar fi fost transportați apoi cu autocare sau cu trenuri regionale către destinațiile lor.

Traficul în centrul Parisului era limitat din cauza COP21. La gară, un taximetrist viclean încerca să mă convingă că până la mine acasă, din cauza ocolului, îmi ia 55 de euro. I-am zis destul de violent că nu vreau, i-am zburat mâna de pe mânerul valijoarei cu un bobârnac (acum mă mustră conștiința: ăștia respinșii se radicalizează și pleacă cu jihadul plin lume!). Aveam căciulă pe cap, nu cred că putea vedea scris mare PROST pe fruntea mea. 

Nu: de la Aeroportul Orly până la noi e 20 de euro, de la Gara de Nord nu avea cum să fie nici 12, hai 20 acum în condiții de restriște. Dar cum să fie jumătate din drumul către Londra, cine să-și piardă mințile și să dea atâta, când nu are nici bagaj mare după el?

Am luat-o pe jos. La metrou, liber: madam Hidalgo (primarul Parisului) nu e zdravănă la cap: restricțiile de circulație au fost compensate cu transport gratis, pe liniile de autobuz care funcționau, și intrare ca prin brânză în subteran. 

Eu, niște alții și mai ales oamenii străzii care rar au asemenea privilegii. La greața cauzată de tangajul Eurostar adăugați, dacă puteți, cea prilejuită de miros. Am ieșit, am mers pe jos 6 kilometri.

Acum doi ani când am fost (cu corul!) la Paris, am scris destul de critic despre fauna din transportul în comun și am fost apostrofată, nu cum veți credea, de un vajnic parizian, ci de o vajnică româncă stabilită în Franța. Mai catolici decât papa, mai acri decât localnicii Hexagonului numai noi românii putem fi!

A, nici nu v-am zis: la Paris am trecut de audiții și cânt într-un nou cor: un alt nivel, o nouă biserică, altă viață!

La întoarcerea acasă mi-am dat seama că Turnul Eiffel e verde, zilele acestea. COP21, desigur.

Va urma