Paris: când viața nu e roz

Dragii mei,

vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase trimise pe alte rețele sociale decât cea unde mă citiți acum.

Pe scurt: noi suntem

bine. Am ajuns la Paris pentru că stăteam să alegem între Beirut și capitala Franței. Am aflat zilele trecute (atentate în ambele orașe) că nu alegem noi viitorul decât în linii foarte mari.

Seara trecută eram acasă, ne uitam la un film îngrozitor de sumbru, The Bridge, pe Netflix. A sunat telefonul, am dat pe știri.

Am tras imediat storurile, cine știe în ce viață am fost antrenată pentru supraviețuire. Aș fi umplut și cada cu apă, dar cum să-mi panichez tovarășul de viață trepidantă?

Eram speriată: nu cunosc în mare detaliu Parisul, dar săptămâna trecută eram foarte aproape de restaurantul cambodgian, atrași de o recenzie din TimeOut pentru restaurantul unui tip foarte simpatic, din Laos de origine. Fusion asiatic. Delicios, prețuri decente, pe malul Canalului Saint Martin, un  loc frecventat de tineret speranțe, cum ne credem încă și noi.

Cum am ajuns mai devreme, am dat o raită prin zonă. Mulțumim, ne-am informat, nu cred că mai trecem pe acolo.

Ne-am uitat la știri, ni s-a cerut să nu ieșim din case,  să tragem storurile, să ne comportăm cum o fac oamenii în mileniul al treilea cel zbuciumat.

Am scris o grămadă pe facebook și pe Twitter, mă simțeam la vechiul loc de muncă.

Azi  a fost brusc foarte frig, după temperaturile suspect de ridicate pentru noiembrie, din ultimele zile.

Venise o prietenă cu care plănuiam de multișor să luăm masa într-un loc special.

Să ies, să nu? Aud trafic ca în orice zi de sâmbătă, pentru că nu am deschis jaluzelele. 

Deschid telefonul, răspund celor o sută de mesaje în tot atâtea limbi, mi se face și foame, și sete.

Aveam de mers și la piscină. Era închisă. Sondez terenul, am fi singurii care stăm în casă. 

Sună cineva la ușă: crezând că e portarul cu instrucțiuni de supraviețuire, deschid: un tânăr magrebian. Cu un pachet în mână. Mi- e frică! Mă întreabă dacă sunt eu. Îmi dă un pachet de la Amazon (Azar Nafisi- The Republic of Imagination). Pe care trecusem și digi codul. Îl întreb cu un nod în gât: voi lucrați și azi? Îmi spune zâmbind amar: da.

Îi doresc o zi bună, cu nodul și mai mare în gât. O să- l aștepte și pe el vremuri mai grele. 

Am luat 69, am ajuns la restaurant, ne-am bucurat să-l vedem în fața unui comisariat de poliție. Locul extraordinar, serviciul pe măsură, nota de plată tot așa.

Ne-am întors și acasă: Turnul Eiffel nu era luminat. Și nici n-o să fie, noaptea asta.

Mi-au scris foștii colegi. Nu mai sunt toți în aceeași redacție, așa că m-am trezit  cu rugăminți din toate direcțiile. Nu le-am dat curs. Am ajuns aici acum o lună, e drept că actualitatea franceză nu mi-e necunoscută, dar sunt un simplu om care s-a uitat la televizor. Mulțumesc pentru înțelegere. 

Concertul noului cor în care cânt nu va mai avea loc. De înțeles.

Vom cânta doar la Misă.

Mi- au trimis acum o nouă partitură: In pace, in idipsum. Trist, ca viața.