Le-am povestit și altora, vă spun și vouă: la Roma, degeaba cereți napolitane (napolitani, napolitano sau cum veți traduce în italiană) la cofetărie, supermarket, chioșc și pe stradă, trecătorilor miloși: n-o să primiți niciun dulce obținut din foi Lica și cremă.
Unirea caselor regale de Habsburg și de Napoli (printr-o căsătorie, cum altfel?) e un motiv în plus ca Napoli să fie considerat o metropolă europeană cum doar Parisul, Londra și Viena mai erau în secolul XVIII. 
Campania (a cărei capitală e Napoli) furniza alune de pădure întregului continent așa că nu i-a fost greu vienezului Josef Manner să le amestece cu zahăr, ulei de cocos și cacao și să le pună între niște foi pentru a le vinde, la 1898, sub numele de napolitaner. (Napolitane, la noi, Nàpoly szelet în Ungaria și cum li s-o mai spune pe teritoriul fostului Imperiu pentru ca oamenii să știe că vin de la Napoli)
Nu cereți napolitane, așadar: cereți Loackers (pronunțați cu hiat și cu e de la elefant, nu engleziți nimic!)- numele firmei din Alto
Adige/Tirolul de Sud (IT, ca să nu avem dubii) care fabrică desertul inventat de Manner în Italia sub numele de wafer și subtitlul neapolitaner.
Dacă cereți Napolitano veți primi ceea ce vedeți în imagine. La cofetărie era în dreptul etichetei Napolitano/Ungherese (unguresc), semn că acum 200 de ani schimburile cultural-culinare între Napoli și zona de sub influență a habsburgilor erau puternice.
