Nu-ți mai găsești cheia? Poate că nu-i la ușă, ci la întrebarea „Cine sunt eu?”

 

Am văzut recent „Stockholm, Pennsylvania”. 

 Povestea unei fetițe ținute ani de zile captivă într-o pivniță, care se întoarce la 22 de ani acasă, printre ai ei, dar nu (mai) știe cine e. 

 

Nu e un film de groază, e mult mai rău: e un film despre cum te poate speria propriul trecut, despre cum, uneori, casa ta e mai străină decât o celulă.

 

Dacă stau să mă gândesc, nu doar cei închiși între patru pereți sunt captivi. Cei mai mulți dintre noi trăim în pivnițele minții noastre, cu lanțuri invizibile, dar la fel de grele. Suntem prizonieri în relații de familie care ne sufocă, în așteptările altora, în etichetele puse de părinți, de rude, de vecini. Și ne întoarcem mereu „acasă”, fără să știm exact cine suntem, de ce ne simțim străini printre ai noștri, de ce ne e dor de ceva ce n-am avut niciodată.

 

Poate că nu putem da vina pe un răpitor cu chip de monstru. Poate că răpitorul e tăcerea, e frica de a spune nu , e dorința de a fi iubiți cu orice preț. Și atunci, lupta nu e să scapi dintr-o pivniță, ci să găsești cheia care deschide ușa spre tine însuți.

 

Așa că, dacă te simți pierdut în propria familie, dacă nu știi cine ești când nu mai e nimeni să-ți spună ce să faci, poate că e momentul să-ți scrii tu povestea. Să fii tu eroul care se salvează. Și să-ți amintești că, uneori, libertatea începe cu o întrebare care nu cred că e grea: Cine sunt eu, cu adevărat?

 

Și, ca profesoară de yoga, nu pot să nu mă gândesc la Ramana Maharshi, care îi întreba mereu pe cei ce veneau la el: Cine ești tu? De fiecare dată, răspunsurile erau nume, funcții, relații de familie: Sunt fiica cuiva, sunt profesoară, sunt prietenă, sunt mama cuiva. Dar el insista, cu aceeași blândețe tăioasă: Da, dar cine ești tu, cu adevărat? Pentru că, dincolo de toate rolurile și etichetele, rămâne întrebarea esențială, aceea care ne poate elibera din orice pivniță, fie ea fizică sau mentală.