Vine, vine primăvara!
Am și uitat de cele aproape două săptămâni de cer parizian plumburiu, după premiul acestui sfârșit de săptămână! Am aruncat cojoacele deoparte, am căutat ochelarii de soare și am stat cât de puțin am putut în casă!
Am și uitat de cele aproape două săptămâni de cer parizian plumburiu, după premiul acestui sfârșit de săptămână! Am aruncat cojoacele deoparte, am căutat ochelarii de soare și am stat cât de puțin am putut în casă!
Sâmbătă am fost în Bois de Boulogne. De fapt am ieșit să mâncăm într-un restaurant care cândva a fost o
gară.
La desert, un tren. Pardon, un ecler gigant pe care puteau să deseneze niște rotițe, dacă și-ar fi pus în cap să dea o notă feroviară și meniului, din moment ce restaurantul chiar se cheamă Gara.
Mărimea nu contează, dar desfăcând degetele ca pentru a cuprinde o octavă, pe clapele pianului, am aflat că depășea douăzeci de centimetri.
gară.
La desert, un tren. Pardon, un ecler gigant pe care puteau să deseneze niște rotițe, dacă și-ar fi pus în cap să dea o notă feroviară și meniului, din moment ce restaurantul chiar se cheamă Gara.
Mărimea nu contează, dar desfăcând degetele ca pentru a cuprinde o octavă, pe clapele pianului, am aflat că depășea douăzeci de centimetri.
Ieșind cu această uriașă vină dulce pe umeri, și pregătită fiind să mărșăluiesc ( vorbesc despre pantofi) am luat-o către faimoasa pădure pariziană.
Am scurtat, cred, drumul, căci ne-am luat după o pereche de septuagenari distinși. Mergeau atât de hotărâți încât, dacă nu erau niște criminali chitiți să atragă june perechi, ca noi, în adâncul pădurii, unde să le poată bea sângele ca să-și mențină tinerețile fără bătrâneți și viața fără de moarte, era clar că asta era ocupația lor: plimbarea în natură pe același itinerariu, dintotdeauna.
Am scurtat, cred, drumul, căci ne-am luat după o pereche de septuagenari distinși. Mergeau atât de hotărâți încât, dacă nu erau niște criminali chitiți să atragă june perechi, ca noi, în adâncul pădurii, unde să le poată bea sângele ca să-și mențină tinerețile fără bătrâneți și viața fără de moarte, era clar că asta era ocupația lor: plimbarea în natură pe același itinerariu, dintotdeauna.
Pe malul lacului, puțină lume. Ne-am bucurat, căci ne cam temem de mulțimi și ne-am săturat și de grupuri organizate, dar ce să facem dacă locuim într-o zonă atât de frecventată de turiști?
Când să apăs pe buton, ca să fac o poză unui copac înghițit pe trei sferturi de apa lacului, a apărut o pereche de asiatici. Ne-am îndepăratat iritați de marea ratare fotografică, doar n-o să așteptăm după ei, dar urletul pe care l-am auzit din spate ne-a făcut să regretăm. Băiatul a vrut să-și facă o poză spectaculoasă, s-a cățărat pe creanga care ieșea din apă și, cum pantofii lui erau trendy și nu sport, a regretat că nu și-a luat și casca de baie cu el.
Am râs tot restul după-amiezii, făcând scenarii. Cine sunt, de unde vin, încotro merg sau nu mai pot merge, căci nu se face să apari ciuciulete la ușa omului?
La acest tobogan-trambulină gonflabil ne-am uitat destul de mult, dar niciun copil nu a reușit să sară mai sus decât scăfârlia Turnului Eiffel.
După care am luat-o spre casă. La același pas vioi. Eclerul nici nu mai era motiv de vină neascunsă, acum că știți și voi despre el. Era cu ciocolată și alune de pădure, apropo.
Am râs tot restul după-amiezii, făcând scenarii. Cine sunt, de unde vin, încotro merg sau nu mai pot merge, căci nu se face să apari ciuciulete la ușa omului?
La acest tobogan-trambulină gonflabil ne-am uitat destul de mult, dar niciun copil nu a reușit să sară mai sus decât scăfârlia Turnului Eiffel.
După care am luat-o spre casă. La același pas vioi. Eclerul nici nu mai era motiv de vină neascunsă, acum că știți și voi despre el. Era cu ciocolată și alune de pădure, apropo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru comentariu. Cu siguranță nu e violent și nici măcar un nenorocit de spam. Vă răspund imediat ce pot!