Pe două lucruri mi-au căzut ochii, adineauri:
Articolul Valeriei Luiselli publicat de BlackButton.
"De la alegeri, New Yorkul pare o casă mortuară enormă, în
care suntem singuri împreună, mai singuri şi mai împreună ca de obicei,
jelind o moarte neaşteptată. E o durere care ne desparte şi ne apropie
deopotrivă (paradoxul durerii, chiar dacă împărtăşite, este că ne
apropie în cel mai izolat dintre solipsisme, poate pentru că durerea,
deşi cea mai universală dintre experienţe, este şi cea mai personală şi
imposibil de împărtăşit).
Perioada de doliu este difuză şi debusolantă. Nu este
susţinută de realitatea concretă, absolută a morţii. Nu are însuşirea
iremediabilă a unui final deja aici, deşi rezultatul electoral este
iremediabil. Poate pare o jelanie viitoare, o jelanie pentru viitor. Ca
şi cum viitorul s-ar fi evaporat subit şi, împreună cu el, capacitatea
noastră de a înţelege sau chiar de a ne dori prezentul."
Situația lor pare a fi groasă, dacă mă gândesc că Luiselli s-a născut și a crescut în Mexic, țară cum nu mai e alta pe Pământ, unde mâine nu se știe niciodată. Mañana nunca se sabe, ne spunea o conațională a Valeriei Luiselli, care țopăia în barca din care noi vedeam canalele din Veneția mexicană, Xochimilco. Mariachii din barca învecinată știau cui cântă așa de veseli.
Noi știam că mâine se va ști clar că vom fi găsiți pe fundul apei, dacă femeia nu se liniștește, dar eram abia la începutul șederii noastre în țara oamenilor care surâd și au întotdeauna o soluție pentru viitor. Niciuna concretă și toate bazându-se pe carpe diem.
Noi știam că mâine se va ști clar că vom fi găsiți pe fundul apei, dacă femeia nu se liniștește, dar eram abia la începutul șederii noastre în țara oamenilor care surâd și au întotdeauna o soluție pentru viitor. Niciuna concretă și toate bazându-se pe carpe diem.
Și abia când am văzut pozele de mai jos și le- am citit povestea, mi-am dat seama că autoarea articolului are dreptate să nu- și dorească prea mult prezentul.
Priviți și voi:
Traducere și adaptare:
Am coborât la metrou în Manhattan și am văzut pe fiecare panou publicitar și pe gemaurile vagonului câte o svastică. Era o liniște apăsătoare și oamenii se uitau unii la alții neștiind ce să facă.
Un tip s-a ridicat și a zis: gelul dezinfectant șterge markerul, ne trebuie niște spirt! A luat un șervețel și s-a pus pe treabă.
N-am mai văzut nicodată atâția oameni la un loc căutându-se de cele trebuincioase în genți și buzunare. În două minute orice urmă de simbol nazist dispăruse. Într-un tren public, la New York, în 2017.
"Asta e America lui Trump!" a zis un pasager.
Am coborât la metrou în Manhattan și am văzut pe fiecare panou publicitar și pe gemaurile vagonului câte o svastică. Era o liniște apăsătoare și oamenii se uitau unii la alții neștiind ce să facă.
Un tip s-a ridicat și a zis: gelul dezinfectant șterge markerul, ne trebuie niște spirt! A luat un șervețel și s-a pus pe treabă.
N-am mai văzut nicodată atâția oameni la un loc căutându-se de cele trebuincioase în genți și buzunare. În două minute orice urmă de simbol nazist dispăruse. Într-un tren public, la New York, în 2017.
"Asta e America lui Trump!" a zis un pasager.
Eu zic că lucrurile stau cum spune această fetiță de cinci ani, și nu altcumva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru comentariu. Cu siguranță nu e violent și nici măcar un nenorocit de spam. Vă răspund imediat ce pot!