Paris: luna mai, soarele, ploaia, baia și mersul vieții

De câte sute de ani se poate scrie ceva sub un titlu cum e cel de mai sus?

Dacă aș avea un răspuns am fi mai compleți? Nu cred.

Vestea cea bună e că a venit și în capitala Franței starea aceea atât de apreciată de multe viețuitoare: căldura. 

Am oprit

încălzirea, am dus la curățat hainele de iarnă, am plătit pentru acest serviciu, le-am adus acasă și le-am pus în dulap, am trecut la pantofi și, când am ieșit în stradă, m-am uitat cu o sprânceană ridicată la maiourile și sandalele conlocuitorilor. Ei sunt de mult timp aici, sunt mai puțin sensibili la temperaturi joase.

Mi-e teamă că mă voi obișnui și apoi îmi va fi greu, când voi locui în țări mai calde! Astea necazuri!

Bine, o mare amărăciune, despre care nu v-am povestit vara trecută, când veniserăm la Paris ca să ne căutăm un apartament în care să locuim cât vom sta aici, e că n-am eu o baie ca aceasta.

Vasul pentru spălatul picioarelor, cada și bideul

Suportul-încălzitor pentru prosoape și un dulăpior încăpător

Chiuveta dublă

Imaginile sunt de la Muzeul Nissim de Camondo,  care adăpostește, în extraordinara casă a familiei cu același nume, o impresionantă colecție de artă.

Pe foarte scurt, pentru că ghidurile turistice, cărțile și internetul se ocupă pe larg despre familia Camondo și moștenirea lăsată statului francez, povestea ei mi se pare tristă de tot. Plecat din cauza ciumei, de la Istanbul, primul Camondo venit în Europa își procură de la regele Italiei titlul de conte,  și apoi vine la Paris unde își extinde activitatea de bancher pe care o începuse pe malul Bosforului. Ultimii moștenitori se sting sau în primul război mondial, sau la Auschwitz, în ciuda faptului că în 1936 Moise Camondo lăsase deja moștenire statului francez minunăția aceasta de casă cu tot ce conținea ea de valoare. La Vichy doar apa era bună, la vremea aceea.

Pe pagina mea Facebook puteți vedea bucătăria familiei. O casă ridicată acum 100 de ani avea deja tot ceea ce ne-ar trebui și nouă (dacă am avea și personal de serviciu, hai să fim și realiști). 

Desigur, Muzeul Nissim de Camondo merită să fie vizitat pentru clădirea care îl adăpostește (arhitectul adora, probabil, Micul Trianon), colecția de artă din secolul al XVIII-lea, mobilierul prețios, extraordinara bilbiotecă și priveliștea pe care le-o oferă celor care vin aici. Noi pentru ele am fost, dar dacă ar fi să vă povestesc despre ele cu ce s-ar ocupa criticii de artă, ghidurile de turism și alte persoane care au căderea să o facă?