se intalneste munte cu munte...

Strada Monte Carpatos, Ciudad de Mexico

Nu ştiu ce să cred despre dimineaţa zilei de joi: ies de la o întâlnire pe strada Auvergnei colţ cu Munţii Carpaţi, unde lăsasem maşina. Consider că e timpul să fotografiez tăbliţa cu numele străzii, doar pe Aleea Carpaţi am copilărit şi administrez un grup pe Facebook dedicat măreţului cartier cunoscut prima oară din landou.

Scot telefonul, din cauza soarelui orbitor nu văd prea bine numele străzii, stau şi moşmondesc, duc mâna streaşină la ochi, fac click şi-mi aud:

"Ce fotografiaţi acolo?".

Primul gând, ca pe trenul ce-l ducea pe domnul Goe la Sinaia: "Dar ce treabă ai tu, urâtule?". 

Mi-aduc aminte de postul Crăciunului, de campania personală pentru îmbunătăţirea aurei şi a sufleţelului de sub noua rochiţă cărămizie, mă tem că i-am prins şi casa în cadru,  iar omului i-o fi frică de vreo viitoare spargere şi-i spun: "Ştiţi, sunt din România şi am copilărit pe o stradă care se numea cam tot aşa."

Domnul, un om la 45 de ani, e însoţit de de un copil la vreo cinci anişori, cu părul bălai, un şoricar calm şi ţine în mână o bucată imensă de scoarţă de copac. Îmi spune: "Tatăl meu s-a născut la Lespezi, dumneavoastră de unde sunteţi?". "Tîrgu-Mureş se cheamă oraşul meu, e în Transilvania!" 

"Ai auzit, Dani? Domnişoara e din Transilvania; cine altcineva mai e de acolo?"

"Dracula, dar Dracula e de fapt Vlad Dracul!"

"Ştii să-i cânţi domnişoarei cântecelul cu melcul?"

Şi domnişoara (eu), copilul, domnul (şoricarul s-a depărtat, sper că nu de ruşine) au cântat, pe Munţii Carpaţi colţ cu Auvergne, Melc, melc, codobelc.

Am terminat, ne-am fi tras şi sufletul dacă am fi obosit, iar domnul şi-a sunat tatăl. Convorbire telefonică, de data aceasta în limba română, domnul mă invită, bineînţeles, la masă, căci la ei sarmalele sunt sarmale, mămăliga la fel, mititei nu se fac din cauza doamnei care nu suportă mirosul (ce să-i spun că eu nu mănânc?), iar murăturile stau în butoaie. Ţuică nu au, o să duc eu. Asta mai încolo. 

Ah, domnul cu care m-am văzut e jurnalist. 

***

Mai dă-le încolo de coincidenţe că uneori am obosit să o tot duc dintr-una într-alta!

Mergem într-o vizită la etajul 11 al unui bloc rămas fără ascensor, doar suntem în ţara Mexic.

Urcăm, până la urmă nici măcar n-am gâfâit, (m-or fi ajutat antrenamentele din blocurile- turn din Aleea Carpaţi), intrăm, pupăm, mâncăm, bem, conversăm, plecăm, coborâm pe aceleaşi trepte şi, pe la etajul 7 să fi fost, deschide uşa de serviciu (scara e interioară şi bucătăriile au uşă către ea) Matilda. O cunosc de un an, relativ bine. Vine din Chile, seamănă cu Amalia de peste Ocean, e mereu bine dispusă.

Ne pupăm, îmi spune că s-au reparat lifturile, îi intrăm în casă, admirăm parchetul, ieslea, bradul lucind şi apoi ascensorul pe dinăuntru.