povestile monicai

Ca tot esti in avion acum:))

Draga mea Cristina,


Da, mă simt în măsură să mă dau cunoscătoare, doar mi-am petrecut acolo patru zile însorite şi pline de zâmbete.
Frumos oraş! Şi mic*(pentru mine mic devine frumos, observ)! Atât cât îmi trebuie ca să-mi clătesc minţile după săptămâni de neplecat din groapa cu 20 de milioane de locuitori (ca să fiu sinceră nu îi car eu în spinare, dar e aşa de bine să nu te calce nimeni în picioare când îţi imaginezi că pleci într-o liniştită plimbare într-un parc!)

Când ajungi, să nu-ţi faci probleme dacă nu te aşteaptă nimeni. Cu trenul, cu shuttle la comun sau cu taxi tot ajungi în oraş şi nici nu e prea departe. Noi am ales shuttle, am dat 15 dolari de căciulă şi un mic bacşiş calmului domn cu accent slav şi într-un sfert de oră am ajuns la hotel. Tu unde o să mâni peste noapte? După lungi studii de piaţă (preţurile) şi de opinii ale călătorilor (mie îmi place să caut cârteli pe TripAdvisor, deşi mi-am dat seama că americanul e o specie aparte de călător şi s-ar putea să dea nota doi cu felicitări unui hotel doar pentru că nu i s-a umplut paharul ochi cu gheaţă la micul dejun. Asta şi aerul condiţionat sunt importante criterii pentru americani, pentru mine dimpotrivă. Îmi place căldura) noi am ales, fără să ştim unde nimerim, cel mai cel hotel din San Francisco (mărime şi vechime, or fi unele boutique ascunse de lumea dezlănţuită, dar n-a fost nimeni prin preajmă când am făcut rezervările, ca să ne dea indicii) . Pe acelaşi TripAdvisor am aflat că am greşit când am ales Piaţa Unirii (Union Square), că ar fi zgomot şi plin de oamenii străzii. Acuma eu nu vin dintr-o ţară de basm şi nu m-a iritat singurul nene care s-a apropiat de noi să ne ceară bani, fără să ne atingă ori să ne hărţuiască. Am ajuns în buricul comercial al oraşului, evident împodobit de Crăciun, zgomotos cum poate fi centrul unui oraş de 7 mile pe 7 mile, cu 800 de mii de locuitori. Anglo-saxoni majoritatea, deci rareori gălăgioşi.

Am luat restaurantele italieneşti la rând. Am fost în Little Italy (îţi dai seama că ai ajuns acolo când vezi tricolorul italian pe toţi stâlpii de pe stradă). Am trecut, evident, şi prin China Town. Întocmai ca la New York, sunt învecinate. În oraşul chinezesc mi s-a făcut sete. Urcasem un deal, că de pe hărţi nu afli cum e cu pantele (apropo, în aeroport să iei ghidurile pe care ţi le oferă nenea de la Informaţii. Cel care era pe tură când am ajuns noi la SF era un tip cool: semăna cu Dr. House doar că nu era sarcastic. Ne întinseserăm după o ditamai harta când el a scos o broşurică în care oraşul era frumos împărţit. Când mă gîndesc cum mi-a rupt vântul parizian harta nu am cum să nu-i dau dreptate lui House ăsta. Capac la toate, în broşurica lui sunt tot felul de cupoane. Noi am aflat la Girardelli când, căutând banii să plătim ditamai plăsoiul cu ciucalată tanti de la casă a văzut ghidul şi ne-a zis că o să ne rupă un colţ dintr-o pagină şi noi primim 1o% reducere.)
Şi din cei xx dolari pe care i-am economisit am băut şi ciocolată caldă. Buuuuuună. Am uitat cum e aia de la Sacher.
Am fost în port, am văzut lei de mare îngrădiţi despre care am aflat că sunt protejaţi de lege şi de bunul-simţ deci nu se cade să le aruncăm posmagi în cap sau alte alea. I-am bruscat cu un click pe aparatul foto după ce am eliminat opţiunea blitz, că prea strălucea frumos soarele. Am trecut podul Golden Gate cu părul în vânt şi inima cât un purice. Am căpătat mania tururilor de oraşe în double-decker. Dacă procedezi aşa vezi că legea locului spune să faci cu mâna trecătorilor, oamenilor de prin case, şoferilor altor maşini. Cât să te simţi ridicolă, dar alţii să te simtă friendly. Tu ce vrei de la viaţă??

Am fost (cât să se supere snobilii care ne spuseseră să ne întoarcem cu sarsanalele pline pentru că sunt reducerile de Ziua Recunoştinţei) la librărie, deşi nu neg că am venit şi cu pene de pus în cap, mărgele ca de Sofia Vicoveanca şi alte lucruri de acoperit pielea întru protecţia contra frigului şi a celor care te vor la modă.

Din librăria aia imensă mi-am luat cărţi în legătură cu oraşul. Povestirile unui bucătar care se crede grozav mai ales pentru că a plecat din California la Paris, unde trăieşte şi se lamentează din lucruri care i se par exagerate dar n-am cum să-i trimit un mail să-l fac ţăran, că poate lui siropul de porumb ca îndulcitor i se pare un fel de aur de 24,01 carate. Plus, pentru că îmi place Mark Twain, un volum cu scrieri de-ale lui de pe când trăia la SF. Şi tot din ciclul anti-shopping am fost în parcul Golden Gate şi în grădina japoneză. Cât să ne dorim ca data viitoare să ne facem bagajele mici mici mici cât pentru camera de hotel mic mic mic din Tokyo. Sau Sapporo. Sau Osaka. Unde ne-o ajuta Cel de Sus şi ajutorul lui responsabil cu turismul muritorilor.

Nu ne-am dat cu tramvaiul. Toate erau aglomerate sau am văzut eu greşit: lumea circula pe scări. Alea vechi şi frumoase trec prin centru, cele pe care le văzurăm prin port erau milaneze. Donate sau nu, nu ştiu, cert e că inscripţiile dinăuntru erau în italiană. Un bilet de tramvai e 5 dolari, unul pentru transportul în comun cu autobuzul 2 dolari şi e valabil 90 de minute. În staţii sunt hărţi şi traseele autobuzelor, aşa că nu ai cum să te pierzi.

Sunt vreo 1600 de homeleşi înregistraţi de primărie in SF, seara e bine să eviţi anumite zone.

Oh, gossip: Pacific Heights e cartierul cel mai posh şi, încă un oh, Danielle Steel are un căsoi acolo şa.

Şi, ah, am uitat unde citisem asta, închei ca tot românul călător: am mâncat aşa de bine la San Francisco încât ne ajunge până în ianuarie, când o luăm iar la picior.

Sper ca nu vrei sa mergi la Alcatraz! Ce naiba sa faci printre energiile negative ramase pe acolo?

ah, poze intr-un montaj hartistic, desigur: