galbene amintiri

Au stat ani în şir pe raftul ăla nenorocit. Un rând întreg, numai ei, ţâfnoşi, în neonul de la Luxor Junior, de parcă voiau să strige că mai există şi alte culori în lumea mohorâtă a pantofilor. 

Că prichindeii cu încălţări maro, gri, rar bleumarin şi de cele mai multe ori negre, din piele urâtă cu pori mari, de porc să fi fost, nu se aflau decât într-o pasă proastă. Că, dacă aveai pile la doamna Cosma sau la colegele ei, viaţa ta putea avea sens cu ceva cu ciucuri din scai roşu, ori din piele bleumarin cu două romburi îngemănate, ori chiar alb nu prea imaculat, cum erau cizmele alea exact cum se poartă acum, cărora mama, pentru că mi le spălase şi pe interior şi le-a pus la uscat în uşa cuptorului stins de ceva vreme, le conferise o patină brun-aurie şi n-au mai fost bune decât în practica agricolă, la struguri. 

La început, trei ani să fi avut, puţin îmi păsa de lămâile-gutuile alea din piele perforată doar pe vârf, cu cataramă, toc gros şi înalt de vreo trei centimetri, din plastic negru (pun pariu că din acela boncăluitor). 

Atunci nu era bucurie mai mare pentru mine decât în momentele în care mama mă îmbrăca frumos, mă lua de mână şi o porneam pe jos pe Kossuth utca, ca să ajungem la Luxor, la jucării din care nu am cerut niciodată, pentru că lângă ele era raionul de pantofi. Cu timpul însă, le simţeam în ceafă privirea vicleană. Nu ştiu dacă nu cumva au şi fost mutaţi pe un raft mai sus sau chiar în geamul raionului, ca să fie văzuţi şi să se decidă ei mai repede cu cine vor să plece de acolo. 

Sau poate era doar teama că ne apropiem periculos de mult, că mama o să mă pună să-i încerc, o să apese cu degetul vârful pantofului şi o să lase o jumătate de centimetru, că mai cresc, şi o să-i cumpere. Cert e că, pe măsură ce trecea timpul, simţeam că vor să puna gheara pe mine.  

Teamă mi-a fost că, la gândul să nu ajungă să-mi cumpere niciodată pantofi negri, într-o lume şi aşa gri, mama va decide să-mi îngălbenească paşii cu pantofii ăia. Şi cum ne apropiam de colţul acela al magazinului, cum inima îmi bătea nepermis de repede, o strângeam tare de mână pe mama şi mă rugam să fie doamna Cosma de serviciu, să fi venit marfă şi să nu cumva să plec acasă cu ce detestam mai mult.

Dumnezeul pantofilor m-a iubit, probabil, şi m-a ferit de monştrii galbeni. Cu timpul mi-am dat seama că, dacă trec de măsura 24, nu are cum, nu are cum să mi se întâmple nenorocirea! şi, când am văzut-o pe Franciska de la şcoala 16 încălţată cu ei, am răsuflat uşurată, nutrind noian de speranţe că îi cumpărase bunica ei în lipsă de altceva, că multe alte fetiţe trăiesc aceeaşi dramă şi că raftul gălbior s-a golit, chiar dacă a lăsat loc unei mări întunecate de piele puturoasă. 

Apoi mi-a fost milă de Franciska. Dacă nici ei nu-i plac pantofii şi faţa ei nu e serioasă ci mai degrabă cuprinsă de o mare tristeţe? Normal că te apucă mila, când crezi că ai scăpat de necaz! 

N-am aflat niciodată cum a ajuns să-i poarte şi m-am bucurat că albaştri, turcoaz, mov sau roşii, pantofii mei din epoci comuniste nu s-au apropiat niciodată de forma şi culoarea coşmarului copilăriei mele.

Acum, dacă mă gândesc mai bine la pantofii care mi-au terorizat toate clipele acelea nu pentru că i-am avut ci pentru că mi-era teamă că ar putea fi ai mei, îmi dau seama că erau foarte simpatici! Iar Franciska, o Yoko Ono, dacă vreţi să v-o imaginaţi, era şi sigur mai este extraordinară, căci numai aşa un personaj nu s-ar teme de culori pline de viaţă, într-o lume pe care nici nu vreau să mi-o mai amintesc.

În imagine, ceva care m-a făcut să scriu povestea asta.