cum am ras cu totii, desi de noi era vorba

Teatru, domnilor şi domnilor, nu brigada artistică. 

Nichita Stănescu, nu fitecine. Actorie, nene:) şi o trupă de adolescenţi. 

După ce plânsese sala cu noi la Sighişoara, a venit şi invitaţia din oraşul în care se născu poetul şi mândri ne mai simţirăm. Anii '90, descoperiri, turneu. Era turneul nostru! Mama, plec în turneu! (Nu m-a lăsat. Am fugit de acasă. Era a doua oară. Vorba vine, cum e când spui unde mergi, nu eşti lăsat să pleci din casă şi totuşi pleci, şi nu vine nimeni să te ducă de mână acasă?) 

La Ploieşti, mă iertaţi, un fel de festival de două zile la Casa de Cultură, cu dans artistic (chiar, unde sunt trupele de dans modern, alea cu trei fete îmbrăcate ţipător, cu o chestie legată în jurul capului şi cu o coregrafie furată din videoclipurile Madonnei?). 

Noi, cu Nichita al nostru, eram, de la o primă până la o ultimă privire, o ditamai nucă de cocos în peretele Sălii de cultură. Ăia aveau trupe locale, dansuri moderne şi Gheorghe Gheorghiu cu Vasile Şeicaru, noi aveam poezie:). 

În sală, public din ăla, de grădina de vară din staţiunea Eforie, dacă o mai fi existând (grădina, nu staţiunea.) Noi porneam epopeea din mijlocul publicului. Care cum începea se ridica de pe scaun şi scanda, să se audă peste tot, până ajunge pe scenă, unde ne aşteptau, norocul nostru nişte microfoane care atârnau din înaltul ceriului. Moment artistic! 

Pe rând, cu toţii am pornit spre tărâmul de scândură. Timp suficient pentru domnii din public (tineret nu vă imaginaţi că erau prea mulţi adulţi pe acolo!) să pregăteasca multitudinea de cocoloaşe de hârtie. Unul câte unul s-au aşternut ca neaua (poezie!) pe scândura frumos spălată cu motorină, dar noi ne continuam stoici momentul. Până la momentul când, naiba ştie care era scopul artistic, pe la mijlocul montajului, unii dintre noi aveau norocul să poată ieşi în culise, aveau de adus înapoi lumânări aprinse pentru fiecare. În scopul finalului apoteotic. 

Care s-a fâsâit însă, ca să nu spunem că s-a terminat cu totul şi cu totul diferit faţă de ce avea liderul trupei în cap. Adică se făcea că ieşiră D. şi R., care au profitat de întuneric şi au început să se pupăceasca. Apoi E., care nu era deloc mulţumită de oraş, public, oportunitatea momentului dar, pe de altă parte, şi uşurată că nu mai e orbită de reflectoare şi îi poate vedea, acum, la faţă pe culţii cu cocoloaşele. Apoi eu, după ce urlasem cu puşca. Care, mă scuzaţi, deşi au trecut mai bine de 10 ani de atunci, când intru într-o criză, greu ies din ea, mai ales dacă e de râs. 

Pe scenă, L. şi A. aceşti tineri curajoşi, care recitau mai cu foc, parcă, sau aşa ni se părea nouă, de după cortină. Marilena lui Marin! spunea A. şi L. îl completa, fidelă textului. 

Lungi momente lirico-penibile. Până când, oameni cu cap, nu alta, cele două ultime redute în calea barbarilor, au cedat şi ele. Nu prin fugă, că e ruşinoasă. Au comis un act condamnabil. Reprobabil. Îngrozitor. În oraşul lui Nichita, într-o sală unde, poate, a intrat şi el, A. şi L. au înţeles că o poezie poate fi o strofă. Că o strofă poate ajunge vers, că un vers poate fi înlocuit cu un cuvânt. Nu s-a ajuns la litere. Dar ei au fost bravi. 

Noi ăştialalţi, care am renunţat mult mai uşor, suntem de arătat cu degetul. A. şi L. nu. Au înfruntat vicisitudinile şi au dus la capăt povestea. Nu ştim dacă a apreciat cineva.Dar acea latură rezistentă din cei doi e demnă de aplauze, să nu mă ascund după piersic. Ca dovadă că acum A. e doctor în chimie şi adresa lui de pe internet se termină în yale. edu. iar L. e în Parlament.