Era tot 23 aprilie, din câte îmi amintesc.
Aproape un an de repetiţii, dansuri, cântece, joc de scenă, vizionări de filme şi alte piese de teatru, lacrimi şi râsete, Satyricon vedea luminile rampei (dau în limbaj de lemn?!) la Tîrgu Mureş.
După ce uluise lumea cu Ghetou, la Naţionalul bucureştean, Victor Ioan Frunză avea proiecte mari şi pentru al doilea oraş din ţară unde la acea vreme se preda teatru, de zeci de ani. Oraş în care, tot pe un 23, cu piesa noastră, începea Festivalul Internaţional al Şcolilor de teatru. Oraş în care
Satyricon a stârnit mai degrabă oprobriu, nu neapărat din partea publicului neobişnuit prea mult cu inovaţii într-o lume prăfuită, dar şi din cauza unor actori care nu fuseseră incluși în distribuţie.
Ce puteam înţelege noi, atunci?
Eram vreo 30 de liceeni care făceam figuraţie.
Cu noi, vreo 10 studenţi la teatru şi încă pe atâţia actori (ia să văd, pe câţi mi-i amintesc? Monica Ristea, Dan Glasu, Mihaela Rădescu, Rodica Baghiu, Nicolae Cristache, Nicu Mihoc, Aurel Ştefănescu, Balasz Attila, Dan Oltean, Adrian Lăpădatu, Radu Bânzaru, Cristina cea cu ochi albaştri, Adriana Cicica).
Noi, copiii, aveam regim special: lumea se grăbea să ne înveţe lucruri, noi să furăm meserie, eram aşa de fericiţi că suntem în poveste!
Era perioada Danaidelor, ne vedeam, poate, şi la Avignon, lumea întreagă se învârtea în jurul Satyriconului! Mama mai să mă dea afară din casă. Mama lui Cătălin, bucuroasă că Filarmonica asigura orchestraţia piesei, în fosă, ea la pian, noi sub ochii ei. Muzica era compusă de Dorina Crişan-Rusu, Dumnezeu să o odihnească! Au fost clipele în care, mă mir?, mai mulţi dintre noi s-au hotărât să dea admitere la teatru.
M-am uitat în seara asta la Gala Uniter şi mi-am adus aminte de toate astea.
Satyricon avea să primească în 1995, după doar cinci reprezentaţii, parcă, ( din care două, cel puţin, cu adevărat emoţionante, premiera şi cea de pe scena Naţionalului bucureştean), premiul pentru cel mai bun spectacol, acordat de UNITER.
Au mai rămas câteva acorduri în minţile noastre, o copertă din efemerul Bucureşti Match (eram şi eu acolo, în cel mai frumos costum posibil, cu cea mai frumoasă coafură! imediat după groaznica piruetă după ce alunecasem pe nişte sânge vărsat în acţinea piesei- era bulion!), nişte tricouri pentru noi toţi cu litografiile Adrianei Grand, o cărticică, în biblioteca mea de acasă, şi o inscripţie pe verighetele cuplului Adriana Grand şi Victor Ioan Frunză.
Erau cadou de la noi, se căsătoriseră şi încă nu aveau aşa ceva.
Satyricon scrie pe interiorul lor, să ştiţi!
Era, şi atunci, 23 aprilie- ziua lui Shakespeare. Cum ar fi fost lumea fără el?
