 |
| Meduze de vis la Muzeul Oceanografic din Monaco |
Premise: rar visez, rar am coșmaruri, unul e recurent, un al doilea s-a derulat de două ori în mintea mea dormitândă.
V-aș da detalii amănunțite, dar mi-am dat seama (după ce într-una din vacanțele trecute a trebuit să suport în fiecare zi, la micul dejun, o persoană care își povestea timp de zece minute visele), că obiceiul acesta îmi cam repugnă. Altfel, două- trei vorbe despre un vis sunt chiar hazlii.
Motivele:
- sunt de părere că experiența mea de viață nu se îmbogățește cu nimic dacă aflu ce a visat X. În primul rând că nu e ceva din care să trag învățăminte, căci de regulă e vorba despre niște aiureli îngrozitoare (chiar înspăimântătoare, dacă e vorba despre un coșmar). Apoi nu poate fi nici divertisment, căci nu e ficțiune scrisă de cineva foarte, foarte priceput la arta narațiunii, personajele nu se dezvoltă, peisajele nu se schimbă, intriga e mereu la sfârșit, iar punctul culminant la început.
- de multe ori ni se povestesc vise fără ca interlocutorul să vrea altceva decât să vorbească. Aici intervine și opinia mea că vorbim/scriem cam mult:) (uitați-vă la mine, dacă aveți nevoie de exemple)
- am avut parte de vise povestite la modul amenințător, ca și cum eu aș fi fost sau voi fi fost, după aceea, de vină pentru cine știe consecințe: „azi-noapte am visat că am murit!” e unul dintre exemple. Cum să reacționezi la o așa veste? Să te porți exagerat de frumos cu persoana pentru că, uite, poate a avut un vis premonitoriu și-și va da duhul (din cauza ta)?
Voi visați? Le povestiți altora aceste filme nocturne? Vi se povestesc vise? Faceți interpretări, la o cafea?
