Dress code cu preaviz: de ce nu (mai) poți intra în șlapi la Scala din Milano

 Rochia ca de prințesă, ciorapii impecabili, albi, pantofii din lac roșu care scârțâiau la fiecare pas – era o simfonie numai îmbrăcatul pentru mers la teatru sau la concert.

Nu în uniformă, nici în treningul cu genunchii lărgiți și nici în hainele de toată ziua – era totul altfel, cu o emoție care începea mult timp înainte să se ridice cortina.

Azi lucrurile s-au inversat cu grație penibilă: am văzut la teatru orice – bermude, șlapi, maiouri (dacă mă întrebați nici blugii nu sunt de mers la teatru) bașca celebrele poze pe Instagram cu picioare încălțate de fițe pe catifeaua roșie a lojei de la Opera Română, din care lipseau doar cartofii prăjiți și un pahar imens de cola.

 

La Scala din Milano, unde biletul costa cât niste haine mai acătării, până mai ieri intrai nestingherit cu șlapi, maioul transpirat cu care ai văzut și Domul, și Brera, și pinacoteca, pantaloni scurți, ba chiar și cu ceva de-ale gurii.

 

Gata! Fără sandale, fără genunchi la vedere, fără picnic în sală și, dacă nu-ți convine, nici banii pe bilet nu-i mai vezi înapoi. Doar ai fost prevenit. Sunt afișe la intrare, iar pe bilete o frază cât se poate de limpede – decență vestimentară, respect pentru teatru și pentru ceilalți spectatori. Scrie și pe pagina lor web.

 

Evident, schimbarea nu-i vizează pe milanezii care fac din eleganță un act de identitate (îi vezi pe stradă, nu doar pe Instagram), ci valul etern de turiști care vin la Scala doar să bifeze poza corectă. Telefoanele nu mai au ce căuta pe balustradă (căzuse unul peste spectatori, chiar la Scala).

 

Altădată erau niște reguli, chiar nescrise: cine să fi mers la teatru îmbrăcat ca fotoliul (catifea roșie) sau, vai, în violet – culoare cu ghinion? Ori cu prea mult auriu, de nu știai unde e cortina și unde începe spectatoarea?

 

Și există încă speranță: tinerii aceia care își pun pentru prima oară o rochie de gală sau un costum, tremurând de emoție la premiera pentru care au visat, deși afară e o căldură înăbușitoare.

Sunt cei care înțeleg că unele momente cer altceva decât comoditate. 

 

Pentru restul, regula e scrisă vizibil, chiar și în privirea plictisită a plasatoarelor: nu mai merge cu fac ce vreau pe banii mei.