Frânturi de Paris

Nu sunt pentru prima oară la Paris, dar îmi place că descopăr sau redescopăr lucruri care-l fac, precum deja știți, unic.

Sau poate doar am revelații de ignorant. Poate să mă învinuiască cineva?

Mersul pe jos fără să te îndepărtezi de civilizație: ieri am parcurs 15 kilometri fără   să ne dăm seama.

Calmul: de la liniștea unei străduțe pline de braserii ( erau mai multe, se auzeau doar tacâmurile atingând farfuriile!) la ușa liftului care nu se trântește niciodată: se închide ea încetișor, cât să ți se pară că vei fi închis pentru totdeauna în capcana în care pot intra cel mult două persoane cu micile lor genți.

Calmul lipsă: semafoarele par mai mereu pe roșu: eternitatea petrecută cântărind dacă să traversezi sau nu sub ochii polițiștilor care stau la intersecție cere o nouă definiție în dicționar!

Frustrarea de la brutărie, față- n față cu clișeele: ai vrea să ieși radios, cu cel puțin o treime din baghetă ieșind din plasa aruncată vesel pe umăr care va sfârși în coșul unei biciclete din care râde colorat un buchet de flori de câmp. Dar vânzătorul pune mâna pe cuțitul zimțat și harști- hîrș- hîrș, o taie în jumătate. O închide într- o pungă de hârtie, pentru ca microbii să nu o devoreze înainte să ajungi acasă.

Portarul unei clădiri ne spune că încălzirea centralizată se oprește în luna mai. Spaima de frig sau bucuria de acum, când peste rochiță am un pulovăraș?