23 decembrie 2014

Reflecții cu ochiul pe termometru

Nu că mi-ar fi dor de zilele când eram bolnavă, în copilărie, dar mă gândesc cu drag la zilele acelea cu dureri de cap și febră, tava albă emailată cu cireșe de ziceai că sunt adevărate, pe care mama îmi lăsa ceai și de mâncare (nu băgam oricum nimic în gură), micuțul radio Sokol cu O melodie pentru fiecare, Răspundem ascultătorilor, Cotele Apelor Dunării (pe astea adormeam, la prânz), telefonul adus cât mai aproape de pat, ca să  pot răspunde repede când sunau mama și tata, și de pe care să sun după teme, când credeam eu că au ajuns colegii acasă.

Când eram mai mică, din plapuma cea grea făceam
, ridicând ”ziduri” de 5 centimetri, o cameră pentru păpuși. Mă jucam și dormeam. Citeam și dormeam. Ascultam radio și dormeam.

Cea mai cruntă vară a fost cea în care după ce fratele meu și-a petrecut două săptămâni la pat, cu rujeolă, s-a lipit, viața e grea, boala și de mine. Era august și eu stăteam în casă. Era vacanță și o petreceam la pat. Ai mei erau la film, la Grădina de Vară (au văzut Roiul, un film de groază, cu niște albine/viespi care terorizau un orășel american), eu cântam de zor la un mic pian din plastic cu clape în toate culorile curcubeului.

Și apoi am crescut și zău dacă am mai bolit la pat. Duceam răcelile pe picioare, la școală, la facultate, la serviciu, prin mijloacele de transport în comun, unde cu siguranță generozitatea mea invizibilă le-a venit multora de hac.

Dacă ați uitat de unde mi se trage, fiindcă în altă colectivitate nu am prea stat în preziua îmbolnăvirii, vă mai zic o dată: am fost la medicul de familie după un certificat. M-am dus cu două minute înainte de ora consultației. Am așteptat mai mult de zece lângă niște copii mucoși care așteptau să intre la pediatru. Iată.

Hapciu!

Recuperez numerele necitite din The New Yorker, dorm, mă ridic și mă plimb prin casă, cu un halat din lână și eșarfă la gât, mănânc mandarine și mă plâng pe blog. Halal tehnică și evoluție!

Din fericire nu mai am febră, doar consum la nesfârșit șervețele (și-mi stric frumusețe de nas).

5 comentarii:

  1. Pup (virtual, sa nu se ia! :p) sa treaca!

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu ce să mai zic... Nu doar că stau lângă micii mucoși tușitori, ci mă și las împroșcată zilnic cu secrețiile lor, de mă și mir că mai sunt în viață.
    Am încercat să-mi pun mască de protecție, dar se sperie de felul cum arăt, așa că trebuie să mi-o scot, să vadă că-s eu cea veche, prietena lor.
    Dar, deh, n-ar trebui să mă plâng, că eu mi-am ales meseria asta.
    Multă sănătate îți doresc!
    :-*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vai și iar vai! Pe tine nu te obligă legea să te vaccinezi? Dar cât poate proteja și vaccinul acesta? Mă repet (am mai discutat noi despre picături și medici): îți trebuie, paote, o mască în culori: un zâmbet, un Hello Kitty, ceva neînspăimântător! Eu îmi smulg părul din cap că nu m-am gândit să mă fi dus eu cu mască în sala aceea de așteptare! Deși poate cream eu panică. Una pe care să scrie Ebola is my friend:)

      Ștergere
  3. Sanatate maxima! Echinaceea cu propolis! :)

    RăspundețiȘtergere

Mulțumesc pentru comentariu. Cu siguranță nu e violent și nici măcar un nenorocit de spam. Vă răspund imediat ce pot!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...