Cum sa vorbesti portugheza cand habar n-ai de limba lusitanilor

Pentru că nu te poți pregăti pentru o călătorie fără să te gândești și la cum vei comunica cu băștinașii, iată cum am vorbit eu zilele trecute cu oamenii, la Lisabona. 

Nu e o lecție de portugheză și nici măcar de viață, decât dacă veți conchide cu toții, la final, că puțin curaj amestecat cu optimism și inconștiență n-au făcut nimănui rău.

Premise: vorbesc italiana, spaniola, franceza și, sper, româna. Mi-a plăcut, la școală, și latina. Am auzit vorbindu-se și portugheza iberică și pe cea de Brazilia. Știu că sunt diferite și știu și cum se strâmbă și unii și alții dacă o iei pe arătură cu limba lor. 

Singura carte dată cu împrumut,
căci după aceea m-am învățat minte și n-am mai cedat nimic, a fost un manual de portugheză (fără profesor). Mihaela N. n-a găsit normal să mi-l înapoieze, așa că am rămas cu amintirea coperții bleu ciel și cu rapaz și rapariga, niște saluturi și formule de politețe. Lecția întâi.

Și atunci, ce te faci în fața vânzătorului de la aprozarul unde, de pe raft, îți zâmbesc șmecherește sticlele cu apă, taman când ți-e sete? Ce te faci în taxi, cu adresa scrisă pe o foaie de hârtie? Să te apuci să le răspunzi în engleză, pentru că ei te văd străin și fix așa îți vorbesc?

O clădire din Lisabona

Să le vorbești în spaniolă și să vezi cum le piere zâmbetul de pe buze? Să dai din mâini? NU. 

Iei o decizie importantă și vezi că funcționează. Cum n-aveam de discutat despre Pessoa, revoluția garoafelor sau despre Vasco da Gama, riscul nici nu era prea mare: am hotărât să vorbesc spaniola cu un accent care mie (sper că și celorlalți) mi se pare portughez. Am vrut pâine, am cerut păn. Am vrut să spun galben, am zis amarelu. Am vrut apă, am zis agua. Și tot așa.

Când am văzut ce bine vorbeam atât în proză cât și în portugheză, le-am povestit unora cât de plurilingvă mă simt și că-i sfătuiesc să procedeze la fel. Vorbeam așa, cu jumătate de gură, căci aveam de a face cu alți poligloți. Când colo, s-a dovedit că descoperisem apa caldă: unul dintre interlocutorii mei mi-a zis că la Praga a vorbit rusă cu accent cehesc și n-a avut decât de câștigat. Asta după o zi de priviri ucigătoare în fața limbii ruse pe care o afișa exagerat de mulțumit de sine.

Sperând că dr. Zamenhof a avut dreptate să se gândească la esperanto, chit că nu mai știu nimic despre cine sunt vorbitorii și unde mai ales se folosește această artificială limbă, vă îndrum să nu vă panicați niciodată în fața străinilor.

Știți rusa? Căutați repede accentul adecvat și vă veți înțelege cu niște cehi. Știți italiană? Nu vă va fi prea greu să vorbiți cu catalanii. Nu amestecați familiile de cuvinte, dați-mi de știre cum vă descurcați în Finlanda cu limba maghiară și nu folosiți accentul japonez în Asia! Am înțeles că toți îi privesc cu ranchiună pe niponi (istoria, bat-o vina!)