instalatorul, a doua zi

Seara s-a terminat tot în acordurile melodiei de mai jos, chiar dacă o fredonam doar eu, cu o concluzie pe care au avut grijă să o tragă alţii: când doi se ceartă, al treilea câştigă.

Cum stau de trei ani doar în clădirea aceasta, cum sunt
sălbatică de felul meu, cum plătesc întreţinerea doar o dată la două luni, ca să nu dau ochii prea mult cu vecina de la doi, habar nu am care sunt mişcările, deşi recunosc că luna trecută, când afişele de lângă cutia mea poştală anunţau mare şedinţă la bloc, aş fi tras cu urechea. 

Momente de plictiseală, cred.

Aş fi aflat că domnul preşedinte de la bloc fu ales doar de curând.

Că doamna care face tabelele cu întreţinerea şi ia banii (care e funcţia, care?) nu-l suportă. 

Dar tot am dedus eu de aseară, când, venind să vizioneze şi ea cascada de Bucureşti (greşit numită aşa! De azi i se va spune fenomenul carstic), m-a întrebat dacă don presidente era beat. 

Nu pot ca să spun, doamnă, dar dacă tot aţi adus vorba, eu nu am dormit decât vreo 4 ore în ultimele 24 şi aş putea părea şi eu etilistă.

Ei, şi dând raportul despre primul instalator, preţuri, manopere, termene, doamna şi-a dat seama că blocul era cât pe ce să fie tras pe şfară, a dispărut cinci minute, a apărut cu vestea că cele 10 milioane se vor transforma în 9 şi includ şi materialele. Nu am dedus quien paga. 

Dar nu e târziu. Cui îi trebuia schi în Italia? uff.

Să fredonăm, deci, să fredonăm.