excentricul

Îl văd intrând în vagonul de metrou şi alegându-şi loc. În faţa mea, nu că ar fi fost un criteriu pentru el. Avea altele, în capu-i acoperit cu o căciulă de miel negru. În rest, om simplu coborât în metrou de la Gara de Nord, cu o scurteică groasă, pantaloni din aba, bocanci imenşi, la vreo 60 de ani. Mâna dreaptă înmănuşată în ceva kaki, tricotat la maşină, fără degete. Pe stânga, o mănuşă tricotată în casă de o tanti pricepută (chestiile alea pe cinci ace, fetele care ştiaţi!) dintr-un amestec de lână pe teme maro.

Mă uit la el şi mai să chicotesc. În afară de tipa aia distinsă pe care o descălţaseră pe aeroportul din Roma de mi-a fost dat să văd două şosete de două nuanţe, pe maro totuşi, şi muuuult prea uzate pentru nasul pe sus cu care m-a învrednicit, în afară de Domnul blond cu un pantof roşu, monsieur Richard, salut!, în afară de cool&funky people, rar mi-a fost dat să văd un nene uite aşa, altfel. Se spune o pereche de mănuşi şi aici nu suntem la Camper, să se completeze dreptul cu stângul şi nu să coincidă!

Mi-am zis, apoi, că multe lucruri îl împiedică să fie un excentric şi că aici a dictat doar neajunsul. Doar că, la coborâre, înainte să se deschidă uşile, din gură-i izvorî un catren cu rime perfecte, ceva cu uşă, mătuşă, metrou şi bou.

Era nenea un excentric?