doua maini dibace

Am început devreme, căci mama mea făcea treaba asta mai tot timpul, lângă mine. 

Pentru că îi plăcea, pentru că era talentată, pentru că era o modă, o febră, un ceva, pentru că la vremea aceea rar reuşeai să ai nişte haine trendy altfel.

Şi, cum tricota ea
lângă mine şi eu să fi avut doi anişori, ca să se asigure că stau nemişcată o oră măcar, s-a gândit să-mi înşire nişte ochiuri pe nişte ace circulare, să mă joc şi eu. 

Dădeam din coate conştiincioasă, aproape sincron cu mama din mâinile căreia ieşea un pulovăr cu iepuraşi roşii, îl văd şi acum, şi mai din coate, mai din degeţele, până când am pus şi eu o întrebare. O apreciez importantă, atât acum cât şi privind în urmă: la mine de ce nu creştea?

Pentru că nu tricotam, mimam doar.

Am tricotat, totuşi, începând cu doi, trei ani mai târziu de l-am îmboldit şi pe fratello să facă două rochiţe pentru păpuşi. Toate resturile din puţinele şi coloratele mohairuri de Ungaria care rar se găseau în magazinele noastre ajungeau ceva, căci deja eram şi eu pasionată, grozavă şi înfrigurată. Şi ce frumoase erau Burdele primite de la Tanti Lica, şi ce lucruri mai vedeam prin revistele ungureşti de la tanti Maiorescu al cărei fiu lucra la poştă şi avea abonament la Fürge ujjak!

Şi cum mă mai distram când le vedeam pe doamnele care tricotau înfrigurate prin magazine, pe la birouri, la şedinţele de partid unde mai nimeream cu mama, când mergeam la ea la serviciu! Şi eu am tricotat, din ce ţin minte, în ceva ore, ştiu riscant, dar e ca Sudoku, mâncatul de fistic, jucatul de Solitaire şi ce altă ocupaţie mai poate deveni drog.

Numai că vedeţi, pasiunea poate aduce şi firfirei iar primii mei bani mulţi veneau de la consignaţia unde mama ducea ce ieşea din imaginaţia şi degetele mele. ain't I cool? mai ales că, din târg mic venind, mai vedeam doamnele pe stradă şi-mi venea să strig după ele. Pentru că deja eram mai bună ca mama. În 12 ani de la momentul cu datul din coate. Au fost şi frustrări, staţi liniştiţi. Era perioada când îl descoperisem pe Shakespeare şi în numărul xyz din revista mai sus amintită de la Rozsi neni Maiorescu apăruse un model vai de mine: cu to be or not to be scris uite aşa pe faţă şi pe mâneci.

Aoleu, am scris atât de mult şi eu pornisem de la un filmuleţ. Morala lui ar fi să nu ajungi la obsesie. Am fost cât pe ce! Dar mai am păr în cap. Aflaţi de ce după ce vedeţi.