karoshi

Am râs amar, săptămâna trecută când am citit despre un american care murise cu capul pe birou şi nu s-au prins colegii decât după vreo cinci zile. Ieri, însă, parcă mi-au murit toate prietenele la rând. Pentru că am văzut în Raluca Stroescu părticele din D., A. şi, mai ales, M şi o altă M.

Simptomele sunt aceleaşi şi s-ar putea să le ghiciţi cu toţii. Nu, nu vă aparţin vouă staţi liniştiţi. Workoholicii până la epuizare habar n- au de bloguri. Au 1098654 de alte treburi pe cap, şi nu mai pun pariu, pentru că ştiu. D., de exemplu, mă prezenta cuiva: are blog! de îmi venea să îi dau un şut la fluierul piciorului şi să-i şuier că aşa ceva nu e de povestit, în lumea noastră, a celorlalţi. D. nu are blog, nu are timp să-l citească pe al meu, îmi cere să-i spun, pe scurt, ce s-a mai întâmplat în ţară şi, uneori, în lume. D. primeşte tot felul de newsletters de unde ar trebui să afle esenţialul din domeniile pe care le-a bifat ea în ceva perioada de pauză, doar nu în timpul lucrului. D. e avocată. D. are o garsonieră fără bucătărie, nu că i-ar lipsi o încăpere mai mare decât chicineta sa. D. plăteşte un restăurănţel unde îşi papă micul dejun, în fiecare zi. Prânzurile sunt de afaceri, la fel şi cinele, aşa că nu e nicio problemă, cum spuneam, cu lipsa încăperii. D. are chicinetă. Unde a intrat, din greşeală, într-o zi şi bine a făcut, pentru că un pachet cu mâncare ( pus cu o săptămână înainte de mama ei acolo şi nu în frigider, să se răcească şi să nu-i mai tihnească lui D.) intrase în descompunere. A ieşit cu scandal: mama ei a fost de vină. Mama ei, care vine din când în când să ia lucrurile murdare, să aducă flori de să se verse vaza cu apă şi apoi nervii D. pe ea, care îi plăteşte facturile şi face mai tot. D. lucrează. Dar D. are vacanţă! Fapt pentru care merge prin Europa să se cunoască mai bine cu viitoarea parteneră de afaceri, aţi ghicit, deci să îi invidiaţi voi vacanţa, că eu nu am de ce! D. e de vârsta Ralucăi, dar e propriul ei stăpân şi ştie că dacă trage acum intră într-un sistem în care nu va muri, în nişte ani, intrată să fie, deci! A. a fost colegă de şcoală cu D. şi cu mine. A. are un prieten, o bicicletă, o maşină în devenire şi o şefă cum Anna de Wintour portretizată în Diavolul se îmbracă de la Prada nu e nici pe jumătate. A. are gastrită către ulcer, 44 de kilograme, şi, totuşi, colesterol, pentru că ea nu repetă figura cu micul- dejun şi nici cu prânzul, poate o cină consistentă cât să-i dea sistemul peste cap. Şi multă ciocolată. Bea cafea, dar puţină, şi nu redbull, ca D. A. are o şefă isterică. A. e avocată. A. are şi telefon de serviciu şi telefon personal şi telefon privat şi prieten cu telefon, iar şefa o sună, pe rând, pe toate, pentru că are lucruri importante să-i spună. Nu contest nicio clipă asta! M. a avut şi şefi ghiolbani şi şefe isterice, încep să cred că a fost blestemată. A, şi un fizic de invidiat. M. a avut o perioadă în viaţă cînd ne vedeam la cine târzii şi reuşeam chiar să mergem la film! Nu apucam să vorbim: vorbea ea destul la telefon cu alţii, ba şi nota în acest timp. Fată salon, ţineam eu de şerveţel sau de ce suport mai găsea ea pentru informaţiile importante. Când termina, o suna mama, îngrijorată, vă daţi seama, şi de nejudecat, mai ales începând de ieri. M. bea litri de cafea tare, nu americană, pe zi şi mânca, aşa cum spuneam, consistent, dar seara către noaptea. Ştiţi ce e ăla epistaxis? dar criză renală? dar o combinată alpină de ambele sau chiar mai multe, migrene la ordinea zilei şi senzaţii de leşin? toate se pot regăsi în aceeaşi persoană, M., dacă e director pe 4 categorii cu 5, ba, 4, ba 3, ba, până la urmă doi oameni în subordine. M. a ştiut să facă o alegere, după ce am somat-o să nu mai bea cafea, sau măcar să ceară decofeinizată seara, şi să nu mai tragă deoparte crudităţile din mâncare şi să-i dea doar cu dulce şi cu carne. Şi, mai ales să plece, spre un loc care s-a dovedit a fi mult mai mănos, mult mai employee friendly şi unde, pentru două categorii, are 10 subordonaţi! Acum e bine. Şi A. şi D. şi M. sunt mai bine decât Raluca. Dar, de fapt, sunt pasibile oricând să intre în transa în care s-a aflat D-ra Stroescu. Ea nu a spus nu la timp, la început, cum ar fi trebuit, iar şefii ei n-au ştiut cât poate duce, de fapt. Asta cred eu, că o inimă prea mare şi o fiinţă prea politicoasă, un destin tragic de fată care sigur s-a ridicat de jos, pentru că fiii părinţilor lor nu au nevoie să dea astfel de dovezi ca să obţină cei 2-3 mii de euro pe lună, au dus-o într-o altă lume, mă rog să fie mai bună. Pentru că nu a vrut să facă rău nimănui şi s-a omorât singură. În urmă cu 40 de ani, primul japonez murea de epuizare din cauza muncii de birou. Avea să dea naştere unui termen care poate fi aplicat multor alţi tineri cu gulere albe care, în ultimele patru decenii s-au stins, pentru că nu au ştiut când, unde şi cum să se oprească. Karoshi. Povestea unui fenomen care-i ucide pe tinerii talentaţi dar prea grăbiţi sau prea moi, câteodată, e aici.

A, am uitat de un M., nu? M. al doilea sunt eu. Sunt din tagma juriştilor şi eu, nu păream, nu? Nu-i nimic, că nu profesez. Mă joc. Mă joc acum, cât ridurile nu-mi brăzdează faţa, cât mă bucur cu alţi ochi de razele de soare, de pantofiori coloraţi, cărţi interesante, culori, iubiri, flori şi ceaiuri, tinereţe. Le văd acum cu alţi ochi pentru că în urmă cu cinci ani eram foarte aproape de starea Ralucăi. Cu plecat clar dimineaţa la 7 . 30 din casă şi întors naiba ştie când. Cu niciun răgaz să-mi spăl hainele sau părul, dar cu puterea să am mai multe schimburi. Cu mâncat tâmpenii, trăit robotizat, dar printre oamenii mari ai momentului, şi dormind cu capul pe tastatură şi tresărit aiurea la primul zgomot, ca să pornesc iar treaba. Până capul, săracul, a zis STOP. Nu mai e loc în mine, la semnalul următor urmează POC! Şi un om bun şi-a dat seama că nu mai am zâmbetul acela larg şi ochii strălucitori. Iar Dumnezeu m-a avut în grijă, şi eu sper că eu am ştiut să-i răsplătesc bunătatea înţelegându-i semnalul: să-mi iubesc aproapele ca pe mine însămi, deci şi pe mine trebuie să mă iubesc, ca să nu-mi întristez aproapele care e obligat să aibă grijă de mine, şi ca să trăiesc mult şi, mai ales, bine, să mă bucur de viaţă. Şi uite că îi sunt cam dragă Celui de Sus: pentru că l-am ascultat şi nu am mai gonit după bani ci după binele personal, trăgând linie, câştig cât fetele A., D., M. şi mă joc, trăiesc, mă bucur de toate. Azi, că mâine poate nu mai suntem.

Raluca Stroescu a fost găsită fără suflare în casa ei cuprinsă de o dezordine de nedescris duminică dimineaţa. A dat peste ea şeful ei căruia nu-i răspundea la telefon şi căruia avea să îi predea, din câte ştiu, o lucrare.

Bridget Jones se temea mereu că va muri singură şi o va manca un câine lup alsacian. Raluca nu a avut niciun suflet lângă ea.

_____

de citit: Karoshi-Death from overwork: Occupational health consequencesof the Japanese production management(Sixth Draft for International Journal of Health Services)(February 4, 1997)