"Mais ou sont les voisins d'antan?"
Părinţii pleacă la un "8 Martie". Rămînem la Rozsi Néni. Ce bine! Rămîne sigur ciorbă de fasole şi-mi şterg bărbia după fiecare înghiţitură am voie să fac asta doar aici. Béla bácsi mă învaţă să desenez motociclete."Iar scutură madam Popa peste rufele noastre din balcon!" "Decît să ne inunde din nou..."Mama stă de vorbă cu doamna Stroe, peste balcon. A reuşit Carmen la facultate.Mă cert cu fratele meu, de dimineaţă. La auzul ţipetelor mele apare Endre în capotul maică-sii: venise să ne salveze de pe mîna cine ştie cărui răufăcător. Săritor vecin! Mai ales la ceartă, că l-am trezit din somn!
Martie 20, 1990
Rozsi Néni ne evită: bătăile din centru au ecouri şi la noi pe scară.Attila de vizavi a rămas în Ungaria: îi e mai bine acolo. Se însoară în cîteva luni.Mai. Am examen la pian, exersez mai abitir ca niciodată. Termin partea I dintr-o sonată, aplauze prin fereastra deschisă. Copii din vecini stau pe bancă şi mă ascultă.Pleacă băieţii în armată: conduceri la gară, difuzoare în ferestrele de la parter cu "Gată, mamă, cufărul!"
Avem o vecină nouă la etajul doi; în doi timpi şi trei mişcări jocul se întrerupe: toţi copiii de pe scară cară pachete cu cărţi: vecina şi-a mutat biblioteca în mai puţin de o oră!Fratele meu aruncă cu nuci în trecători. Una din ele se prinde în grădina de sub balconul nostru. A sădit şi el un pom!Vine Ida Néni cu flori şi tort. O fi ziua ei? Soţul o aşteaptă dornic de sărbătoare, dar cam anticipativ cu paharul. Se iscă o ceartă pe scară: capete iţite pe la uşi. Ea dă cu florile în el, el îi lansează tortul. Pe scări. Rîsete. De după uşi.
Iunie, 1990. Mai tîrziu ca niciodată avem din nou flori în jardiniera din balcon. Rozsi Néni vorbeşte din nou cu noi. Ne mutăm în alt cartier. Adio clătite de la parter, varză murată de la 4, adio caramele aruncate de o bătrînică de la 3, adio nucule, ce ai mai crescut!"Nu te mai obosi să saluţi pe toată lumea, la parter! Tu n-ai observat că la noi plăteşte întreţinerea tot cartierul? Aşa n-o să ne mai cunoaştem vecinii niciodată!""Ai observat că sîntem doar cinci familii de români pe scară?""Aveţi pian? Vecinii ce zic?"Nimic. Adio solidaritate, fie ea "de scară".Adio, familie, fie ea "de scară"."Sună cineva la uşă! Mergi încet, să nu-şi dea seama că sîntem acasă; dacă nu vrei să deschizi..."
Bucureşti, 1996"A venit administratorul. Ai grijă să nu urci (singură) în lift cu necunoscuţii. Cred că s-o fi întîmplat ceva şi nu ne spune, să nu ne panicăm".Cam acestea sînt amintirile mele legate de scările de bloc. O fi oraşul mic de vină, o fi vîrsta de vină, cert e că nimic nu mai e la fel. Am ajuns nişte străini egoişti, sau pur şi simplu nu ne "socializăm" cu fitecine. Mi-e dor de scara mea de bloc. Atîta tot.
articol publicat in Dilema, nr. 316, martie 1999
