povestile monicai

In care se dovedeşte că nu e rău să fii român

2012-01-28T21:06:00.001+02:00

Ora prânzului şi nicio senzaţie de foame. E o zi de joi a unui ianuarie roman în care soarele ronţaie din pielea celor care, bucurându-se să-l vadă, se despoaie mult prea încrezători. Spaima le grăbeşte, apoi, retragerea către unghere încălzite: oalele aburinde din bucătăria fără uşă a bufetului unde ne potolim foamea la asemenea ore sunt mai prietenoase.

La tejghea, zâmbitoare ca întotdeauna, prietenă a doamnelor care îi fac mici atenţii dacă tot a fost Befana, Ea. Încă n-are un nume pentru mine. Un puternic accent pe care eu nu l-am prins pentru că am învăţat italiana într-o frumoasă grădină mexicană. Şi, hazliu, o combinaţie de dialect roman cu ceea ce nu pot deosebi. Accent ardelenesc nu e, iar ochii ei frumoşi îmi aduc mai degrabă a apa Siretului.

Stomacul nu-mi cere nimic, nici ochii. Un tur rapid şi:

-Sandvişul acesta e cu peşte?"

-Nu, e rac. Dar am auzit că sunteţi însărcinată şi vă dau altceva.

- Eu?!

-Vă dau altceva! Rar şi tare, în româneşte la malul Tibrului.

Nu insist. Vinovată că eram cât pe ce să mă dedau la vietăţi care îndeplinesc şi funcţii de locomoţie (nu sunt nici la regim nici într-o stare interesantă, cum îi spun şi italienii şi hispanofonii sarcinii) îi mărturisesc că nu mănânc proteine animale. Îmi scoate o tartină cu legume la grătar, o încălzeşte, scot o bancnotă de 20 şi, după căutări răbdătoare în sertarul de unde mi-ar putea ieşi restul, îmi spune să-i dau altădată.

I-am trimis banii după câteva ore. Şi mulţumiri.

La piata de vechituri

2012-01-28T13:03:00.001+02:00

Ce am mai citit

2012-01-26T10:15:00.002+02:00

Hai salut, scriu pe fuga: pentru ca s- a accentuat ca e 26 ianuarie zi aniversara, va sugerez o lectura: Marea surpriza din Oameni a lui Mihai Mateiu. Intregul volum, de altfel.
Gasiti voi pe google amanunte. Si in Dilema Veche. Si pe pagina autorului.

in care la noi s-a incalzit vremea, nu alta

2012-01-23T11:56:00.000+02:00

Da, cu ceriul acoperit şi cu 10 grade la prânz, cât să regrete cucoanele care au dat iama în reduceri şi şi-au luat pufoaică pentru frigul de ne-a torturat nopţile trecute (unde e încălzirea centrală din România, unde e caloriferul din clasa mea lângă care mi-am ales strategic locul când ne-au dat drumul în sală, la începutul clasei a noua?)

Ce să vă povestesc? Că am fost la film? Şi acum unde mergem? al lui Nadine Labaki.

S-ar putea ca voi să-l fi văzut deja, dar oricum, recomand din toată inimioara mea plânsă sâmbătă seara la cinema Regele.

Şi acum îmi caut Caramel.

Filme şi filmuleţe

2012-01-17T18:45:00.002+02:00

Cum nu are rost să povestim despre revoluţii şi tragedii (nu suntem cu toţii la curent cu tot ce se petrece ori la voi ori la noi) să vă spun cu ce filme mi-am mai gâdilat retina.

În primul rând, nu ştiu dacă sunteţi la curent cu My French Film Festival. Vă faceţi un cont, e gratis. Vedeţi, eventual comentaţi, poate chiar votaţi. Eu cred că aşa arată viitorul în privinţa festivalurilor de film.

Apoi, pentru că tot a fost La Befana, un desen animat extraordinar de plăcut, Săgeata albastră. E în italiană, se bazează pe romanul lui Gianni Rodari (ale cărui cărţi nu lipseau din pachetele oferite premianţilor şcolari), iar coloana sonoră e semnată de Paolo Conte. Să mai spun că vocea unuia dintre personaje îi aparţine lui Dario Fo.

În ultimul rând, duminică seara am fost la cinema şi am văzut L'Industriale. Povestea patronului unei fabrici din nordul Italiei care se confruntă cu probleme financiare. Şi apoi personale. În film se pronunţă de trei-patru ori cuvîntul "rumeno", niciodată cu sentimente pozitive în spatele cuvântului. O ecranizare plină de clişee (nu doar cel cu românul, care este un garajist îndrăgostit de soţia industriaşului care îi oferă o geacă roşie în schimbul scăunelului făcut de el în timpul liber din sârma unui dop de prosecco) la care am mers ca să văd în ce ţară trăiesc şi pentru că mă feresc de comediile grobiene (nu prea sunt filme la cinema, noroc cu festivalul online despre care vă povesteam înainte.)

La Befana

2012-01-06T20:34:00.001+02:00

Nu ştiu cât e de cunoscută „La Befana” în România, aşa că-mi permit să vă povestesc ca şi cum aţi fi la nivelul meu de acum 10 ani: zero, nulla, nimic barat.

Se sărbătoreşte pe 6 ianuarie şi e oarecum de înţeles de ce: la 12 zile de la Crăciun, luna e în creştere. De aici şi numele „Epifania” (grecescul epi-fanea) care ar fi manifestarea luminii lunii. (Spre diferenţă de Crăciun, care e legat de Soare.)

Întruchiparea momentului e o bătrână care aduce daruri, căci e simbolul naturii pe moarte. Fructe uscate, mere, portocale, mandarine şi nuci. Sau cărbune şi cenuşă, în ciorăpeii pentru copiii care n-au prea fost cuminţi.

Azi, puştiul din mine a găsit un ciorap la picioarele patului. Era plin de dulciuri dar printre ele se afla şi un cărbune mic, zău dacă pricep de ce.

Noroc că e dulce.

Absenteism prelungit la urne... Eeee, bloguri

2012-01-03T15:24:00.002+02:00

Dragii mei, nu gasesc modem pentru abonamentul mega giga de internet, asa ca tot de pe butonase va scriu( n- am gasit optiunea publicati comentariile in asteptare, va multumesc pentru urari si revin cat de repede pot

Daca e adevarat ca ce ai facut pe 1 ianuarie faci tot anul e grav: voi trece la munca fizica. Urat, dar productiv.

Mai avem 50 de cutii de desfacut. Lucrurile din Mexic. Am gasit o micuta armata de zapatisti din fetru negru. Era si Juanita cu ei. Sau poate o cheama Adelita, ca pe vajnicele revolutionare mexicane. Un aranjament pasnic, din transeele casei mele. Revin.

Ah, un blog exceptional, sugerat de A. Raluca Feher il scrie. feher.wordpress.com

Generalul Pisicã si venerabilul domn Hamza

2012-01-03T23:36:00.001+02:00

Si An Nou fericit!

2011-12-30T22:45:00.001+02:00

Va doresc un 2012 mai putin incarcat de energii negative si puterea sa le replicati pe masura celor care vor perora cu sfarsitul lumii, maya etc. Sanatate multa, rabdare si optimism!

Craciun fericit!

2011-12-24T08:40:00.003+02:00

prizele elveţiene

2011-12-20T07:58:00.002+02:00

Un ardelean, un ştecăr şi o dilemă: unde înfig încărcătorul?

C (9, 2), cu nişte excepţii. O nebunie!

M-am distrat teribil.

Chiapas- raiul pe Pământ (4)

2011-12-19T08:35:00.003+02:00

Frescă în complexul arheologic de la Bonampak. Picturile s-au conservat relativ bine, piramidele de aici au fost descoperite abia cu putin timp in urma. Erau, practic, înghiţite de junglă. Picturile au fost restaurate de o echipă din care făcea parte şi Diego Rivera.

Chiapasul e leagănul civilizaţiei Maya.Oamenii cu matematica, astronomia, medicina tradiţională, jaguarii, şarpele cu pene, jocul de pelotă, sacrificile către zei, cu pox şi tortilla, cu profilul alungit, cu tenul smead, cu aversiune faţă de tot ce e străin şi ce tulbură Universul. Şi cu greşit interpretatul sfârşit al lumii. Porumbul şi viaţa măsurată în funcţie de culturi. Ochii pe soare şi pe lună. Paşi măsuraţi. Numere magice. Piramidele. Piatră cărată în spate de oameni jumătate cât noi. Profilul maya conturat în timp de greutăţile prinse cu chingi de frunte. Plăcuţe folosite, de cei care nu lucrau, pentru a obţine acelaşi profil. Şi atunci cum să-mi explic fizionomia tinerilor văzuţi în Chiapas cu acea frunte teşită şi nasul acvilin cu vârf dispărând în buze?

Mama si copilul

2011-12-17T16:02:00.001+02:00

Chiapas- raiul pe Pământ (3)

2011-12-14T07:58:00.004+02:00

...şi am mânat peste noapte la San Cristóbal de las Casas.

Oraşul a fost, până acum peste 100 de ani, capitala statului Chiapas, astăzi e doar capitala culturală. Şi cel mai magic dintre orăşelele magice, dacă e să îl citez pe preşedintele mexican (mai multe localităţi din Mexic se numesc magice pentru potenţialul lor turistic.Stimulente pentru localnici ca să atragă şi mai mulţi turişti. Ca să-şi păstreze titulatura, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Au fost cazuri când, din cauza construcţiilor abuzive, "magia" a fost retrasă şi implicit subvenţiile autorităţilor centrale)

Fondat la 1528, a devenit încet-încet un oraş impunător peste toată Căpitănia Guatemalei (statul Chiapas actual şi Guatemala).

E locul unde doamnele pretindeau că leşină la slujbe ca să poată bea din păhărelul adus de urgenţă de doncelele (slujitoarele) care aşteptau afară semnalul. În pahar se afla ciocolata (băutură din amidon de porumb, cacao şi scorţişoară) care ajunsese să fie interzisă în biserici de către preoţii supăraţi de atâta dezordine în Casa Domnului.

E oraşul unde, în anii '60 ai secolului trecut, un episcop a dorit să contracareze trecerea la culturile neoprotestante a credincioşilor din rândul comunităţilor indigene şi a inventat Teologia eliberatoare. Şi apoi Congresul Indian (alcătuit din reprezentanţi ai indigenilor, marişti şi Sindicatul oamenilor maoişti). Toate acestea aveau să se grupeze apoi în EZLN (Armata de eliberare naţională zapatistă) care- în 1994, când s-a semnat Acordul NAFTA- a ocupat oraşul şi şase comunităţi indigene. S-a ocupat atunci o unitate militară, s-au furat arme, au fost eliberaţi prizonieri din închisori. Armata era condusă de aşa-numitul Subcomandant Marcos, adică Rafael Sebastian Guillen Vicente care şi-a luat supra-numele de la aceste comunităţi "eliberate" în 1994 ( Las Margaritas, Altamirano, Rancho Nuevo, Comitán, Ocosingo, Oxchuc şi San Cristóbal de las Casas). Fiu de emigranţi spanioli, absolvent de filozofie, autor de studii şi povestiri a publicat peste 20 de volume până în 2011 când se presupune că ar fi murit. Cea mai faimoasă lucrare a sa este una pentru copii: "Istoria culorilor". Bazată pe mitul maya al creaţiei, e plină de învăţăminte despre toleranţă şi respectul faţă de diversitate. Aici o declaraţie despre al patrulea război mondial.

Şi obişnuitul album foto.

San Cristobal de las Casas

Cu barca prin canion

2011-12-13T17:53:00.000+02:00

Filmuleţul avea şi un comentariu. Păcat că nu am luat în calcul motorul bărcii şi vântul.

Dar, pe de altă parte, ce rost au cuvintele ?

Gâlceava autorităţilor romane cu lacătele de pe Ponte Milvio

2011-12-13T16:39:00.001+02:00

Vă povesteam aici istoria lacătelor de pe lanţurile podului Milvio, din Roma. Au trecut anii, obiceiul a devenit internaţional şi în orice oraş mai răsărit din Europa porumbeii îşi scriu numele pe un lacăt, îl leagă de vreun obiectiv devenit magnet pentru aşa ceva, se sărută cu foc şi aruncă apoi cheiţa. Aşa să le rămâie dragostea!

După ce tinerilor din Roma nu le-a mai fost de ajuns podul Milvio, au început să-şi exhibe iubirea şi prin alte locuri. Spaţiu este berechet în oraşul acesta, nu spun nu, probleme cu monumentele neîntreţinute există (cine să aibă bani pentru toate astea?) doar că primarul municipiului XX, unde se află podul Milvio, a terminat cu ordinea şi disciplina prin sector şi i-au rămas lacătele şi aspectul lor deloc frumos. Ar fi de amintit că podul Milvio e pietonal, face legătura între două zone relativ liniştite şi sâmbăta seara e plin de tineri care îşi iau ceva de la barurile din zonă şi stau la poveşti până li se face somn.

Aici intervine Primarul Romei: halt! "Respect decizia municipiului XX dar să mai aşteptăm puţintel! Aş dori să-l ascult înainte pe Federico Moccia (autorul romanului de la care a pornit totul) să vedem dacă găsim o altă soluţie, aceasta este deja o tradiţie şi nu doar pentru îndrăgostiţi!" spune Gianni Alemano.

Într-un interviu acordat ziarului La Repubblica, Federico Moccia îşi arată nemulţumirea faţă de decizia ca lacătele să fie înlăturate. Spune că e de acord cu îndepărtarea acelora care au fost prinse pe statui şi monumente, dar cele de pe lanţurile podului ar putea foarte bine să rămână. Moccia face apoi referire la barăcile din taberele de romi de pe malul Tibrului şi spune că acelea ar trebui să fie prioritatea autorităţilor nu nişte biete lacăte.

Motivaţia autorităţilor municipiului XX e de bun-simţ: lacătele nu sunt deloc uşoare (de ce nu s-or inventa unele din plastic personalizabile, gata de agăţat pe Podul Milvio! Lipseşte iniţiativa!), stâlpii se îndoaie de la atâta greutate, iar pe pod e plin de tarabe cu lacăte şi carioci pentru amorezii doritori să-şi declare în acest fel iubirea.

La Bucureşti şi în alte oraşe a ajuns moda aceasta cu lacătele? Mulţi cititori ajung pe acest blog căutând povestea lor, chiar sunt curioasă!

Chiapas- raiul pe Pământ (2)

2011-12-13T08:01:00.013+02:00

Canionul Sumidero

Statul Chiapas are două oraşe importante: unul din punct de vedere administrativ, Tuxtla Gutierrez, celălaltul cultural şi istoric: San Cristobal de las Casas.

Avionul ne lasă în Tuxtla Gutierez. Prietenii noştri mexicani ne-au spus că Chiapasul trebuie văzut cu un ghid şi am înţeles de ce: comunităţile indigene şi autorităţile nu au o relaţie tocmai roz. E drept că au trecut timpurile grele în care Subcomandantul Marcos şi Armata de Eliberare Zapatistă se manifestau făţiş, dar lucrurile nu s-au îmbunătăţit chiar 100%. Am simţit, de altfel, pe pielea noastră, undeva în jungla chiapanecă, ostilitatea indigenilor dar, mulţumită ghidului, am pierdut doar o oră din viaţă şi n-am rămas prizonieri în cuşti de lemn pradă ţânţarilor (indigenii practică justiţia paralelă care, dacă mă întrebaţi pe mine care am studiat drept şi l-am aprofundat chiar în Mexic, e mai eficientă)

În aeroport ne aşteptăm companionii şi ne aflăm itinerariul zilei: Canionul Sumidero, masa în Chiapa de Corzo(care a fost un prânz five o’clock în ton cu dezordinea în programul de masă al mexicanilor) şi apoi drum drept către San Cristobal de las Casas.

Canionul Sumidero, săpat în munţi de fluviul Grijalva (unul dintre cele două mari cursuri de apă care străbat Mexicul, ambele aflate în sudul ţării şi amândouă asigurând necesarul de apă al ţării), are porţiuni în care depăşeşte o mie de metri adâncime. E mult mai mare decât Canionul Colorado şi pe nedrept mai puţin cunoscut.

Istorie tăiată în piatră. Pentru sute de ani, pereţii canionului i-au adăpostit pe indigenii care le ţineau piept colonialiştilor care au renunţat, până la urmă, să mai lupte. Acum au mai rămas doar crocodilii şi maimuţele-păianjen. O grotă dedicată Fecioarei de Guadalupe unde la fiecare 12 decembrie pelerinii vin cu flori. Un pom de Crăciun. Un căluţ de mare. Şi apoi locul magic, unde trei pereţi ai canionului se întâlnesc pe linia orizontului. Emblema statului Chiapas se inspiră tocmai din această imagine.

Băiatul care conduce barca în care ne aflăm ne aduce până lângă Hidrocentrală şi apoi facem drum întors. 40 de kilometri într-o minune a naturii şi un noroc pe măsura bucuriei noastre: soarele a stat tot timpul ascuns între nori. Aprilie în Chiapas e de foc.

Şi un album foto. Click pe fotografie să ajungeţi la restul imaginilor.

Canionul Sumidero

Sărbătoarea Sfintei Fecioare de Guadalupe- 12 decembrie

2011-12-12T07:55:00.006+02:00

La 12 decembrie, mexicanii o sărbătoresc pe Sfânta Fecioară de Guadalupe. Orice călătorie în Ciudad de Mexico ar trebui să cuprindă un popas la Bazilica Fecioarei. Dacă nu în pelerinaj, măcar pentru a vedea un simbol naţional. Zeci de mii de pelerini în fiecare ani înconjoară în genunchi Catedrala şi mulţi dintre mexicani spun că sacrificiul trebuie făcut măcar o dată în viaţă.

Care e povestea ei?

La zece ani după înfrângerea triburilor Mexica, când colonialiştii spanioli stabiliţi pe aceste meleaguri îşi duceau la îndeplinire o clară misiune (care cuprindea şi creştinarea localnicilor) o sfântă cu ten măsliniu şi trăsături similare proaspăt colonizaţilor i se arată, într-o dimineaţă de sâmbătă, tânărului Juan Diego, care mergea spre Parohia din Santiago de Tlatelolco.

O muzică celestială şi un mesaj: „Sunt veşnic perfecta Fecioara Maria, Mamă a adevăratului Dumnezeu pentru care se trăieşte. Mult îmi doresc să-mi ridicaţi o sfântă casă acolo unde vă voi arăta eu. Le voi da oamenilor toată dragoste amea, pentru că eu sunt Mama voastră plină de milostenie, a ta şi a tuturor oamenilor care vă aflaţi pe aceste pământuri şi a tuturor celorlalţi, pentru că aici vă voi asculta plânsetele şi triste

Ea, ca să vă vindec durerile şi nenorocirile. Mergi la Palatul Episcopului şi spune-i cât de mult doresc să mi se ridice aici un Templu”.

Povestea continuă, episcopul nu e foarte convins, sătenii şi Fecioara îl lămuresc, până la urmă. Fecioara se va numi, în nahuatl, Tecuauhtlapcupeuh ("cea care vine din regiunea luminii, ca acvila de foc"), dar cei care nu vorbeau limba locală i-au spus, pur şi simplu Fecioara de Guadalupe, după numele satului din Spania unde se afla un alt Sanctuar închinat Fecioarei Maria.

Bazilica de Guadalupe

Vă recomand să vă uitaţi astăzi la misa transmisă pe pagina de internet a Bazilicii, ca să vă faceţi o idee despre numărul de pelerini care vin aici la fiecare 12 decembrie.

Cântecul de mai jos e dedicat Guadalupanei iar versurile îi spun, simplu, povestea.

Basílica de Santa María de Guadalupe se află în nordul Ciudad de México. Adresa este Plaza de las Américas núm. 1, Col. Villa de Guadalupe, Delegación Gustavo A. Madero, C.P. 07050, México, D.F.

Tel. (0155) 55 77 60 22

Se poate ajunge cu taxiul (amintiţi-vă că cele mai sigure taxiuri în Mexic sunt cele luate din aşa-numitele sitios- staţiile de taxi, sau Radiotaxi) sau cu metroul (noi aşa am făcut). Staţia cea mai apropiată este La Villa-Basílica, pe linia 6. În cazul în care ajungeţi cu maşina, puteţi conta pe una dintre cele două parcări subterane.

Cuvinte pe care nu le mai folosim. De ce? [15]

2011-12-12T16:05:00.000+02:00

O tot ducem în bârfe şi defăimări, ne temem de calomnii şi-i hulim pe cei care clevetesc împotrivă-ne. Şi-am uitat că există a ponegri.

Chiapas- raiul pe Pământ (1)

2011-12-11T22:23:00.000+02:00


Monument inchinat indigenilor din Chiapas

Se apropie Crăciunul şi e timpul să mă ţin de cuvânt: o poveste despre o călătorie pe care o pun pe locul întâi al întâmplărilor fericite din viaţa mea- Chiapas.

Aflat în sudul Mexicului, statul e vizitat mai degrabă de către europenii în căutare de cunoaştere, pe când americanii şi canadienii caută căldură şi odihnă (la cât de scurte le sunt concediile nu e de mirare că vor să se odihnească, pe de altă parte) şi le găsesc de cele mai multe ori la malul Oceanului (Pacific sau Atlantic, Mexicul le are pe ambele). Concluzia e a mea personală şi e întărită de cei patru ghizi cu care am avut de a face pe parcursul călătoriei.

Noi l-am văzut în cinci zile pline dar, dacă rămâneam două săptămâni acolo, am fi avut ce face, fără să ne plictisim o clipă.

Chiapas e un loc binecuvântat de natură şi pedepsit, parcă, de Cel de Sus: pădurile tropicale, plantaţiile de cafea de la înălţime, fauna şi flora luxuriantă, comunităţile de indigeni care de când se ştiu luptă: contra colonialiştilor spanioli, contra alipirii la Mexic, contra autorităţilor locale şi centrale.

Alimentate (cât se mai întâmplă acest lucru) de ONG-urile europene, comunităţile nu vor alege niciodată stimulentele oferite de administraţie în schimbul acceptării de a intra în programele de educaţie, sănătate şi muncă.

Indigenii subcomandantului Marcos îşi vor terenurile, apa, râurile, resursele, tămăduitorii şi plantele lor. Îşi vor înapoi natura şi timpul lor. Da, timpul care pare să se fi oprit în loc acum sute de ani când mayaşii ridicau piramide şi aşteptau încheierea ciclului solar deloc speriaţi de sfârşitul lumii.

Chiapas e raiul pe Pâmânt.

O frumoasa intalnire[9]

2011-12-10T19:41:00.002+02:00

Cuvinte pe care nu le mai folosim. De ce? [14]

2011-12-01T08:22:00.001+02:00

În timp ce mă uitam insistent la un tablou al lui Ernst Ludwig Kirschner, mi-am dat seama că turiştii, călătorii şi oamenii, pur şi simplu, le-au luat locul drumeţilor.
Prin urmare, drumeţ.

prieteniiiiiiiiiia...tra la la

2009-06-14T18:33:00.004+03:00

Ma roaga Mimi sa scriu despre prietenele mele. A, sunt o prietenoasa si o sociabila de nu s-a mai vazut! V-am zis ca toate bune si periculoase pe aici, dar n-ai o prietena sa o exploatezi? Skype si YahooMessenger, dar va rog sa va continuati activitatea. Nu exista mai mare dreptate decat a Innuendei care ne vorbeste despre prietenie, caci da. Daca nu era Mona sa vina cu mine la vecinii de la scara C, sa-i rugam sa ne lase sa trecem in balconul meu de la ei, ca mi se pare mie ca pierdusem cheia, nu era prietena mea. Daca nu era Cristina, sa ma scoata vara la strand, sa nu ma legumesc in casa cu ochii pe carti, nu ma bronzam si nu jucam eu table cu baiatul ala cu ochi patrunzatori, naiba mai stie cum il cheama. Daca nu era Teodora, nu aveam cu cine da telefoane aiurea, sa aflam ca fostul prof de istorie, a murit, doamna, nu am cum sa vi-l dau la telefon! Daca nu era Lavinia nu aveam cu cine canta la venerabila varsta de...peste 25 de ani, la telefon, ca doar nu in Piata Mare, cantece de cabana si nu aveam cum trimite catrene, noaptea la 1, la necunoscuti, pe SMS, de dragul artei si de dragul informatiei de a doua zi ca el lucra fix la aia cu telefoanele si stia tot, pacat ca telefonul meu era de serviciu si nu avea cum distinge intre 100 de angajati, toti cu penita, condei, stilou si pix, care e lovit de talente suplimentare fix noaptea, cliseu, si nu ziua, la doua, cand iti bate aerul conditionat in spate pentru ca Butnaru vrea sa definesti curentul, alta data cand te plangi de situatia in care te doare in gat si cu vocea iti castigi existenta, pe langa degete si gandire rapida, in ce ordine doriti, accept si critici, ca nu stiu nimic, dar invat in continuare. Alina, pentru ca mi-a dat, candva, o minune de bomboana, o pruna uscata trasa in ciocolata alba, ii spune cumva, dar am uitat cum.

Diana, o alta prietena si martora, de anul trecut, intr-o anumita chestiune, a dat o mare dovada de prietenie in momentul in care nu m-a lasat sa aflu ce e aia bataie la metrou. Eu in ie, venita de la keoke, mai stiti baza keoke?, de la un concert Timpuri Noi, ei naiba stie ce, ca m-au intrebat in scarba daca sunt hipioata. Ea, avocat in devenire, ce mai, le-a spus o poveste atat de trista ca nici Creanga nu putea descrie o camesha mai scuturata de plins decat a mea. Ardealul, prigoana, unguri si romanii, mai lipsea sa-i precizez ipochimenului ca pe strabunica o cheama Magyari, de fata, si m-au prigonit si unii, si altii, ca pura nu sunt si nici copiii mei n-au cum sa fie.

Si cine m-a mai slujit in numele prieteniei? A,da. Dana. Dana e prietena mea care face cadouri mici si colorate Lucruri despre care aproape nu stiai ca exista ori ca se gasesc in Bucuresti, unele frumos mirositoare chiar, se ambaleaza cu ajutorul degetelelor prietenesti si-mi apar in viata cu sau fara ocazie. Greu, pentru ca eu nu stiu sa fac din astea, deci neprietenesc. Mihaela, numita si Miki de dusmani comuni, deci care si-a pierdut acest renume in capul meu, pentru ca stie sa scrie SMS-uri. Multe si mai ales noaptea. Si pentru ca n-a spus niciodata nu cand eu am vrut sa merg la film si am mers fix la ala pe care voiam eu sa-l vad, nu a tinut sa comentam pelicula la o bere dupa, ba chiar mi-a multumit pentru alegere. Pentru ca sunt o tirana si nu intretin prietenii, decat daca dictez eu. Sunt o scorpie prietenoasa, vin din Transilvania, nu am caninii mari, dar exploatez fara mila orice suflet nobil care nu cauta ci gaseste in mine o mare prietena. Acum ca ma gandesc putintel mai profund, nu stiu ce am dat la schimb pentru cele de mai sus.

Pentru ca te intreaba cineva care ti-s pretinii si care iti sunt motivele si nu-ti vin in minte decat ce spuneam eu inainte si putine despre ce ai dat, cum ar fi o mana pusa pe umar cand i-o fi fost prietenei mai greu de a cazut din autobuzul 23 de si-a manjit pardesiul galben fix in ziua in care a luat un trei la chimie si s-a despartit de iubitul student fix la chimie, fie-i blestemul spulberat. Ori cand, cu memoria-ti de elefant, i-ai amintit altcuiva ca nu prieten ci dusman cel pe care acum insista sa-l ajute intr-o situatie din care el se va ridica iar peste ea, sa-i dea o palma rasunatoare. In rest, zambete, lacrimi solidare, beute si alte alea. Si trafic de influenta.

Ce ma fac?

Cuvinte pe care nu le mai folosim. De ce? [1]

2011-08-18T01:57:00.002+03:00

Ibrişin.

Cuvinte pe care nu le mai folosim. De ce? [2]

2011-08-24T01:57:00.000+03:00

Tibişir