povestile monicai

...şi desfaceţi zgomotoasele sticle cu vin spumant.
îmi place că romanii ştiu să se distreze de revelion. Aici, cu amănunte dar fără fotografii, păcat!

E genial să te gândeşti pe la 11 dimineaţa să iei nişte apă milenară cu gândul să ai ce bea în prima zi a anului, că poate te-ai întors de la Revelion, în timp ce pe partea cealaltă a apei mari lumea se găteşte de petrecere. Eu în pijama, ei în haine de gală. Corect.

Avertismente mexicane, ca să vă meargă bine în 2010:

Aia cu mieluşelul-oaia- berbecul ovinomania aducătoare de bani v-am zis-o. Creatura se atârnă neviolent, să nu părem măcelari, la uşă şi vin batalioane de bani cinstiţi în casă. Desigur!

De măturat pe afară: se ia o mătură şi fix la miezul nopţii, după cele 12 bătăi de clopote şi pupături pe fugă cu cei dragi se mătura tot răul din casă afară. Naiba ştie cum o face răul cu banii care trebuie să intre în casă. Război deci!

Valiza! Imediat după măturat, cu dreapta se aruncă mătura unde o nimeri, cu stânga se ia valiza şi se face un tur în jurul casei. Ca să fie anul plin de vilegiaturi. De plăcere, desigur.

Tarabele de afară sunt pline de ovine, chiloţi roşii şi galbeni. Se dăruiesc. Primii (chiloţi) sunt aducători de dragoste şi trebuie purtaţi toată ziua (pe 1 ianuarie), cei galbeni tot aşa se poartă, în prima zi a anului, şi aduc bani. Multă lume poartă două perechi de chiloţi de 1 ianuarie, aşa că scapă şi de răceli, pe lângă că vor fi iubiţi şi bogaţi.

An nou fericit, am mai zis?
_______________
am aflat că sunt români care au venit prin Mexic de revelion şi se declară scandalizaţi că, citez "ăştia nu au auzit de El Jimador". Dacă vă place când intră străinul în ţară şi se scandalizează că nu au găsit Săniuţa, bere Noroc şi vin la PET, o să pricepeţi că în Europa rareori ajunge tequila de calitate, de care să fie mexicanul mândru. A, şi nici berea Corona nu e cine ştie ce chestie posh. O să o găsiţi doar pentru că există americani care se extaziază uşor din cine ştie ce mizilicuri. Şi care are o felie de lămâie doar pentru că un alt american s-a gândit ca de data asta să nu pună Cola în ea. Vomit. Viva tequila 100% de agave nu din chimicale, dacă se poate să fie bine hodinită în butoaie de stejar care să-i dea gust, culoare şi vechime. Fără ieftinături! (S)Nobili până la capăt! :)) iar mi s-a dus naibii toleranţa.

Se vând de minune oile, berbecii şi mieluşeii miniatură, zilele acestea în Mexic.
Iniţial credeam că au legătură cu Ieslea şi mi-am zis că e simpatic să ai în casă două trei exponate kitsch din astea, dacă nu măsoară mai mult de 3 centimetri.
Doar că altul e simbolul.
Oaia are lână=lana, în spaniolă. Care lana, în limbajul celor mulţi şi fără de posibilităţi, mai ales, înseamnă şi bani, mardei, parale, gologani, ştecs.
Aşa că, de anul nou, oamenii îşi dăruiesc behăitoarele mici mici mici cu urările incluse: un an nou prosper!
În imagine, mini-turma casei. 5 pesos bucata. Cred că e ca la "bambuşii"aceia în apă care ar aduce noroc: nu pot fi cumpăraţi ca să ajute, trebuie să fie primiţi cadou. Una e cadou, alta merge în România, dacă nu va fi confiscată la graniţă.

Fără nicio explicaţie.
Încep să-i înţeleg pe oamenii care se plictisesc.
Nu am rezoluţii pentru 2010. Nu am avut nici pentru 2009 şi a fost mai bine ca niciodată. Dar am nişte dorinţe:
Să nu mai dau de veleităţi superficiale: critici literari, poeţi, bucătari şi cofetari, de fotografi m-am mai plâns. Să fie amatorism asumat şi afişat cu entuziasm. Să nu mai citesc cu muffins şi cu lemon grass, să nu mai am în faţa ochilor specialişti în bucătării locale (of, am citit o critică despre bucătăria mexicană şi citeam texmex în fiecare cuvinţel plus o proastă traducere a cine ştie cărei căutări pe google), nici copii ale Sartorialistului, nici superficiali nedeclaraţi ca mine.
Să mă pun pe treabă, să nu mai scriu cu sfert de măsură, fără introducere, cuprins, o intrigă micuţă, o concluzie babană şi originală. Oh, am reuşit să-mi îmbunătăţesc toleranţa şi netrasul de concluzii pripite (unde? ce scrie mult mai sus?)
Să vă dezvălui un secret în fiecare povestioară.
De exemplu pe tanti Cruz care ne face curat oarecum în casă nu o cheamă aşa. Am descoperit ieri când i-am văzut actele. O cheamă Cruzecita: Cruciuliţa. Mi-am adus aminte de tovarăşa Cruciţa S...u de la pionieri. Ain't that cruel???????

...muzica!

pentru că mi-am amintit că, pe vremuri, lumea venea aici (şi) pentru muzică, hai cu clickul!

Crăciun fericit, oameni buni!

Am luat o mână de tejocote, l-am spălat bine, l-am pus la fiert în apă. focul era nemilos. Între timp am hăcuit trestia de zahăr. Dacă sunt de la (altă) ţară. n-am ştiut că îl pot coji cu brişca şi apoi se taie mai uşor, ocazie cu care am văzut ce se poate face cu satârul din acel frumos set de cuţite cum cred că are jumătate de planetă. Jumătatea bună, sper. Am înfipt nişte cuişoare în nişte mandarine, am tăiat un măr în patru după ce i-am înfipt în cotor cilindrul acela meseriaş care scoate tot şi lasă în urmă un mare gol. Am pus altă apă în cratiţa mare, am pus fructele mai sus menţionate fără să le arunc că nu-mi place să mă împroşc cu lichid fierbinte, m-am dus să caut scorţişoara cumpărată de dimineaţă. Era în baie, lângă nişte şerveţele. Acolo să-i fie locul, am zis, dar nu acum! Am scos o bucată de scoarţă frumos mirositoare, am pus-o în apa care dăduse deja în clocot, am pus focul la miculuţ şi am făcut o poză. Căci e o modă să stai cu aparatul foto prin bucătărie, după care urmează baia. Nu am cadă, v-am zis? No, ăsta o fost ponche. În care unii mai pun şi hibiscus, să fie roş-creastă de cocoş. Eu nu vreau diureză puternică, am spus pas. Şi roşul nu mi-a plăcut niciodată. Albastru nu are cum să fie ponche ăsta decât dacă-mi împrumută Bridget Jones nişte sfoară albastră să leg tecojotele.
Ponche se bea de Crăciun în Mexic. Pun pariu că denumirea vine de la punch. Nu găsesc nimic pe tema asta.
A, încă ceva, adulţii mai pun nişte rom, înainte să bea ponchele ăsta.
Crăciun fericit, am mai zis?

capac la toate, îl cunosc pe micuţ.
voi aţi cânta cu foc aşa ceva în public??
a, uitasem, să vă traduc?

În acea iarnă, de la Piaţa Rosetti şi până la Doamna Ghica, în cizmele mele cu talpă din piele şi toc nu prea înalt dar toc, ce mai!, am mers şontîc- şontîc, ca madam Vica a Gabrielei Adameşteanu aşa cum o interpreta Tamara Buciuceanu când venise în copilăria mea la Teatrul din Tîrgu-mi.

Am făcut trei ore şi febră musculară în fiecare falangă a degetelor de la picioare.
Şi, cel mai cel, nu am atins solul niciodată. Nici măcar nu am derapat. Dar ce stres şi iar ce stres! Plouase, după care venise un ger cam ca ăsta despre care citesc că v-a căzut pe cap.

Cu doi ani în urmă, spre deliciul trecătorilor de pe Pache Protopopescu, 2 ianuarie să fi fost, dădea o blondă la lopată. Dedesubt, la cel puţin un metru, se afla maşina mea.
A venit, ca un înger păzitor, un coleg care a dat voiniceşte mai departe, a asudat cît să ajungă la umezeala produsă de zăpada topită pe haine, mi-a dezgropat caleaşca, l-am dus acasă, n-a făcut niciunul dintre noi pneumonie, am făcut poze înainte şi după, am lăsat maşina în parcare vreo două săptămâni că mai am pusee de maturitate şi logică şi mi-a plăcut.

Şi acum vom petrece Crăciun la 10 grade, cu miros de brad tăiat, crescut la unii care de aia îi cresc, la naiba de ecologie, cu scorţişoară şi alte mirosuri adiţionale, ah, I love Ponche!.
Vom da drumul la apă în bucătărie, o să scot două fire din congelator, ne punem patinele, un vals două şi apoi ne uităm la Tom şi Jerry!
Dedicaţie:


___________

adică mi-am dat seama că sunt penibilă în lamentaţia mea ad publicum că mi-ar fi răcoare. Să-mi fie ruşine şi să am Boicil suficient pentru reumatismul de la frigul în oase pe care îl resimt chiar dacă nu o fi adevărat!

Veţi spune, pe bună dreptate, că mă alint. Dar, dacă aveţi puţintică răbdare, o să-mi daţi dreptate.
Mi-e frig. Mi-au intrat puţinele astea grade Celsius în oase. Scriu cu greu, nu cred să am mănuşi pe aici. A venit un val de frig, dar e un frig de nu se mai poate! 4 grade noaptea. Şi de patru ori mai multe ziua. Cât să nu ştii cum să te îmbraci sau cât să preferi 6-7 straturi subţiri unora mai puţine dar mai groase. Ah, ce dor mi-e de casa părintească şi de duduitoarea centrală!
Explicaţii:
-la tropice, la tropice, dar la altitudine.
-casele rar au sisteme de încălzire.
-a noastră are, dar e chestia aia americănească, lucru drăcesc, suflă aer cald din perete şi îţi usucă toate mucoasele expuse sau nu.
-şemineele sunt de fiţe.
-cu defrişările Mexicul stă rău, adică dacă nu eşti din vreu cartel, ca să stai liniştit dacă nu respecţi legea, rar te ajută ceva scris să o iei cu toporul pe umăr prin pădure.

Ca să fiu sigură că-mi înţelegeţi jelania, vă mai spun că aseară am fost la un spectacol de dans şi alte alea în aer liber. Castel pe deal, la răscruce de vânturi. Am zis să fiu doamnă şi nu am pus costumul de schi(ce regrete! cât de amarnice regrete!) mai ales că anul trecut pe aceeaşi vreme am fost şi mai doamnă şi, în timp ce un pianist se chinuia să ne demonstreze că degeţelele mişcă şi pe frig (ce ştie el de concertele mele în îngheţatul Palat al Culturii unde, până să ajung pe scenă, stăteam cu mîinile la subsuoara bunei şi caldei mele profesoare de pian:) eu mă uitam cu jind la blana vecinei mele: o porţiune generoasă atârna la nici 2 centimetri de genunchii mei. Şi cum mi-ţaş mai fi dorit să o trag şi să mă acopăr, mai ales că doamna nici nu i-ar fi simţit lipsa. cum ar fi fost, dacă nu, să o întreb, rog frumos, plâng în genunchii ăia înfriguraţi şi, în generozitatea ei, chiar să ne fi acoperit amândouă?
Ei, dar aseară, pentru că tot s-au terminat ploile în octombrie, mi-am folosit şi gluga. Şi învelişul de celofan al unei reviste!Umbrelă nu aveam. Păreri de rău da.

Da? Mulţumesc!

nici chiar aşa, dar nici departe.
Şi-au fpcut oamenii poză să trimită rudelor de sărbători, au pus-o cu mare pompă pe internet, că avem acces, de aia, şi după aia au ajuns pe un banner, în Cehia.
Amănuntele aici.
Mulţumex, Mihai, de link:)

...(dacă nu aţi descoperit voi între timp povestea) acest articol.

nu am apucat sa ma lamentez, poate, pe tema asta dar aici in Mexic nu e chip sa te odihnesti.
Cum s-a terminat cu decoratiunile de Ziua Mortilor, spiridusii fiecarui magazin, casa, delegación (sector),in doar cateva ore, au schimbat ornamentele tematice cu cele de Craciun. Cumnata mea cazuse, de fapt, intr-o depresie prin septembrie cand subsolul unui centru comercial era, deja, rosu-verde in asteptarea sfarsitului de an.
Balcoanele de vizavi s-au umplut de beculete mii prefigurand reni, braduti, mos craciuni si alte imagini asociate cu 25 decembrie in urma cu o luna. Langa noi, o iesle imensa il asteapta pe Prunc.
Am casa plina de craciunite trimise de cunoscuti, recunostinta pentru buna noastra purtare de-a lungul anului.
Aseara a inceput maratonul Guadalupe- Reyes, o lunga serie de baute care tine de la 12 decembrie, cand mexicanii o celebreaza pe Fecioara Maria asa cum s-a aratat aici, pana la 6 ianuarie, cand vin Los Reyes cu cadouri. Cu excese mai mari de Craciun si Anul nou si fara nicio pauza.
Bradul il fac pe 24 decembrie seara (de fapt mi-l aduce si il decoreaza Mos Craciun, iar eu o sa aflu ce si cum pe 25 dimineata) in premiera absoluta, caci va fi primul Craciun petrecut atat de departe de casa, de ai mei, de zapada. Dar eu sunt curioasa din fire, asa ca nu ma plang.

Doar ca nu va fi la fel. Truisme, haida!

Zău dacă îmi mai aminteam că fostul preşedinte a vizitat Mexicul, în ce context, cine s-a ajuns de a făcut parte din marea delegaţie care l-a însoţit, cu cine s-a văzut, ce s-a discutat, ce câştigă ţara-mumă din vizita asta şi dacă l-au dus la piramide să vadă, poftim, cultură! la faţa locului.
Dar ştiu unde a mânat peste noapte, că Presidente Intercontinental se laudă când îi calcă pragul oameni ieşiţi din comun . Da, tot acolo a dormit şi Obama când a venit încoace în primavară.

Şi, cum ieşirăm noi la plimbarea duminicală, cu oprire la Alfi la o cafea şi ceva dulce pentru cine are sănătate de Fe, l-am văzut pe el.

Stătea cu spatele la noi, angajat într-o discuţie nu prea interesantă (din moment ce el- cu sânge latin curgându-i printre arterele deschise cum doar natura le poate organiza mai bine în arteriole şi, capac la toate, capilare -e om, am studiat la anatomie cum curge viaţa în astfel de fiinţe, nu fabulez!) nu gesticula şi nu ridica tonul. De fapt purta o conversaţie de complezenţă, decid acum în timp ce vă scriu, şi aştepta o maşină care să-l ducă de acolo.
Am traversat, am ridicat privirea pe un stâlp şi acelaşi personaj mă privea cu vitejie de pe un afiş.

Almodovarianul toreador care ne călcase oraşul e, poate, printre ultimii care o vor mai face cu scopuri sângeroase. Citesc în Milenio că PRI a propus în Adunarea legislativă a Capitalei mexicane o lege a spectacolelor publice care interzice organizarea coridelor. O activitate cruelă şi barbară, desigur, cam ca vânătoarea de vulpi la Lizzy în regat. Argumentul politicianului care a făcut propunerea este că lumea merge acolo pentru a trăi intens agonia bietului taur.

Agonie nu în totalitatea cazurilor, mexicanii mereu la curent cu ştirile zilei îşi amintesc şi acum cu groază de însorita zi a lui ianuarie 2006 când ferocele taur numit Pajarito (da, păsărică!) a sărit peste gardul care împrejmuia locul pregătit pentru moartea lui şi a fugit printre spectatori.

Rămânând la fugă, aşa cum m-au călcat pe picior Marisa Berenson la Cinematecă,
Gérard Depardieu pe holul Institului Francez din Bucureşti şi David Cronenberg pe coridorul toaletei din locul de pierzanie parizian numit Man Ray, azi am luat un cot important de la Hines Ward, dacă eram proastă şi nu ştiam că venise în oraş, să mă feresc.

Omul joacă la Pittsburgh Steelers despre care eu doar am auzit în acea după-amiază întunecată de ianuarie petrecută pe malul Atlanticului, printre canadieni care, ca şi mine, sufereau că iarna soarele apune mai repede(pe la 4) şi se uitau la tembelizor. M-am hotărât să nu menţionez şi înjurăturile auzite la adresa dumnealui.

politistului care ne-a cerut niste ruble, candva, ca sa bea o cafea, doar pentru ca nu era nimeni pe strada si ne putea opri in voie, i-as ordona sa cante de o suta de ori imnul lui. al politiei federale mexicane. daca vreti, imi fac timp si va traduc versurile, dar transpira clar mesajul, nu?

Ca tot esti in avion acum:))

Draga mea Cristina,


Da, mă simt în măsură să mă dau cunoscătoare, doar mi-am petrecut acolo patru zile însorite şi pline de zâmbete.
Frumos oraş! Şi mic*(pentru mine mic devine frumos, observ)! Atât cât îmi trebuie ca să-mi clătesc minţile după săptămâni de neplecat din groapa cu 20 de milioane de locuitori (ca să fiu sinceră nu îi car eu în spinare, dar e aşa de bine să nu te calce nimeni în picioare când îţi imaginezi că pleci într-o liniştită plimbare într-un parc!)

Când ajungi, să nu-ţi faci probleme dacă nu te aşteaptă nimeni. Cu trenul, cu shuttle la comun sau cu taxi tot ajungi în oraş şi nici nu e prea departe. Noi am ales shuttle, am dat 15 dolari de căciulă şi un mic bacşiş calmului domn cu accent slav şi într-un sfert de oră am ajuns la hotel. Tu unde o să mâni peste noapte? După lungi studii de piaţă (preţurile) şi de opinii ale călătorilor (mie îmi place să caut cârteli pe TripAdvisor, deşi mi-am dat seama că americanul e o specie aparte de călător şi s-ar putea să dea nota doi cu felicitări unui hotel doar pentru că nu i s-a umplut paharul ochi cu gheaţă la micul dejun. Asta şi aerul condiţionat sunt importante criterii pentru americani, pentru mine dimpotrivă. Îmi place căldura) noi am ales, fără să ştim unde nimerim, cel mai cel hotel din San Francisco (mărime şi vechime, or fi unele boutique ascunse de lumea dezlănţuită, dar n-a fost nimeni prin preajmă când am făcut rezervările, ca să ne dea indicii) . Pe acelaşi TripAdvisor am aflat că am greşit când am ales Piaţa Unirii (Union Square), că ar fi zgomot şi plin de oamenii străzii. Acuma eu nu vin dintr-o ţară de basm şi nu m-a iritat singurul nene care s-a apropiat de noi să ne ceară bani, fără să ne atingă ori să ne hărţuiască. Am ajuns în buricul comercial al oraşului, evident împodobit de Crăciun, zgomotos cum poate fi centrul unui oraş de 7 mile pe 7 mile, cu 800 de mii de locuitori. Anglo-saxoni majoritatea, deci rareori gălăgioşi.

Am luat restaurantele italieneşti la rând. Am fost în Little Italy (îţi dai seama că ai ajuns acolo când vezi tricolorul italian pe toţi stâlpii de pe stradă). Am trecut, evident, şi prin China Town. Întocmai ca la New York, sunt învecinate. În oraşul chinezesc mi s-a făcut sete. Urcasem un deal, că de pe hărţi nu afli cum e cu pantele (apropo, în aeroport să iei ghidurile pe care ţi le oferă nenea de la Informaţii. Cel care era pe tură când am ajuns noi la SF era un tip cool: semăna cu Dr. House doar că nu era sarcastic. Ne întinseserăm după o ditamai harta când el a scos o broşurică în care oraşul era frumos împărţit. Când mă gîndesc cum mi-a rupt vântul parizian harta nu am cum să nu-i dau dreptate lui House ăsta. Capac la toate, în broşurica lui sunt tot felul de cupoane. Noi am aflat la Girardelli când, căutând banii să plătim ditamai plăsoiul cu ciucalată tanti de la casă a văzut ghidul şi ne-a zis că o să ne rupă un colţ dintr-o pagină şi noi primim 1o% reducere.)
Şi din cei xx dolari pe care i-am economisit am băut şi ciocolată caldă. Buuuuuună. Am uitat cum e aia de la Sacher.
Am fost în port, am văzut lei de mare îngrădiţi despre care am aflat că sunt protejaţi de lege şi de bunul-simţ deci nu se cade să le aruncăm posmagi în cap sau alte alea. I-am bruscat cu un click pe aparatul foto după ce am eliminat opţiunea blitz, că prea strălucea frumos soarele. Am trecut podul Golden Gate cu părul în vânt şi inima cât un purice. Am căpătat mania tururilor de oraşe în double-decker. Dacă procedezi aşa vezi că legea locului spune să faci cu mâna trecătorilor, oamenilor de prin case, şoferilor altor maşini. Cât să te simţi ridicolă, dar alţii să te simtă friendly. Tu ce vrei de la viaţă??

Am fost (cât să se supere snobilii care ne spuseseră să ne întoarcem cu sarsanalele pline pentru că sunt reducerile de Ziua Recunoştinţei) la librărie, deşi nu neg că am venit şi cu pene de pus în cap, mărgele ca de Sofia Vicoveanca şi alte lucruri de acoperit pielea întru protecţia contra frigului şi a celor care te vor la modă.

Din librăria aia imensă mi-am luat cărţi în legătură cu oraşul. Povestirile unui bucătar care se crede grozav mai ales pentru că a plecat din California la Paris, unde trăieşte şi se lamentează din lucruri care i se par exagerate dar n-am cum să-i trimit un mail să-l fac ţăran, că poate lui siropul de porumb ca îndulcitor i se pare un fel de aur de 24,01 carate. Plus, pentru că îmi place Mark Twain, un volum cu scrieri de-ale lui de pe când trăia la SF. Şi tot din ciclul anti-shopping am fost în parcul Golden Gate şi în grădina japoneză. Cât să ne dorim ca data viitoare să ne facem bagajele mici mici mici cât pentru camera de hotel mic mic mic din Tokyo. Sau Sapporo. Sau Osaka. Unde ne-o ajuta Cel de Sus şi ajutorul lui responsabil cu turismul muritorilor.

Nu ne-am dat cu tramvaiul. Toate erau aglomerate sau am văzut eu greşit: lumea circula pe scări. Alea vechi şi frumoase trec prin centru, cele pe care le văzurăm prin port erau milaneze. Donate sau nu, nu ştiu, cert e că inscripţiile dinăuntru erau în italiană. Un bilet de tramvai e 5 dolari, unul pentru transportul în comun cu autobuzul 2 dolari şi e valabil 90 de minute. În staţii sunt hărţi şi traseele autobuzelor, aşa că nu ai cum să te pierzi.

Sunt vreo 1600 de homeleşi înregistraţi de primărie in SF, seara e bine să eviţi anumite zone.

Oh, gossip: Pacific Heights e cartierul cel mai posh şi, încă un oh, Danielle Steel are un căsoi acolo şa.

Şi, ah, am uitat unde citisem asta, închei ca tot românul călător: am mâncat aşa de bine la San Francisco încât ne ajunge până în ianuarie, când o luăm iar la picior.

Sper ca nu vrei sa mergi la Alcatraz! Ce naiba sa faci printre energiile negative ramase pe acolo?

ah, poze intr-un montaj hartistic, desigur:

decembrie calduros, in Ciudad de Mexico.

Tovarasii sindicalisti de la Lumina si Forta (Luz y Fuerza- sindicatul de 40 de mii de membri desfiintat din voleu de presedinte, pentru ca se demonstrase ca pe langa banii luati legal si mai ales cu japca de la consumatorii de energie electrica, domnii sefi de sindicat mai cereau si subventii de la stat, ca sa le ajunga de luxoasele cluburi de recreatiune pe care le ridicasera in ultimii ani. Aveau si terenuri de golf: satul de atatea fire, firicele si tensiuni si gauri prin pereti sa treaca toate cele, sindicalistul sa poate sa dea si la gauri in gazon.) au venit si pe strada noastra cu protestele. De o luna si ceva, de cand cu nu prea constitutionala decizie de a le fi luata jucaria, oamenii astia protesteaza: prin centru, pe marile artere cat sa creeze haos in deloc ordonatul trafic matinal, de pranz si , uf, de seara. Iar acum si la noi in cartier, color si in direct de la fata locului. Sa stie si strainezii(ca predomina blonzii pe aici) ce nacajiti sunt ei. Sunt, nu contest, dar daca siarda seama ca pe deasupra mai sunt si masa de manevra, s-ar simti rau. Cel mai cel a fost ca masina cu nenea cu "¡compañeros!", boxele si megafonul s-a oprit langa frumosul parculet de Craciun amenajat de Coca Cola (is the music). Era o atmosfera tovaraseasca, ce mai!

Dar poate va intrebati ce e cu titlul. Pai los bomberos no tuvieron que llegar, adica n-a fost nevoie, ca am dat eu drumul la apa peste pocinog: in timp ce asteptam mailul de la guglea ca am cumparat http://monicamicu.com/ , ca sa mut blogul, sa ma fac om cum mi-au cerut altii, ma gandisem sa dezinfectez niste ustensile cu care imi micsorez unghiile, ca sa pot tasta mai vioi.
Ca la carte: intr-o oala pe care o folosesc doar pentru din astea, in tifon, sa nu ma deranjeze clinchetul, pe foc mic, sa moarta toti microbii, muriti, ma! Si apoi mirosul de fum, desurubat capacul, tifonul negru si o scanteie rosha amenintatoare. Acum pute in tot palatul, sper sa nu se sperie vecinii nemtalai, fiinte corecte care invata spaniola pe terasa, in gura mare, cat sa-mi pun eu botnita, ca tare mi-a placea sa spun: nu asaaa!

Sunt foarte bine cu nervii şi cu toatele: de o săptămână mă chinui să închei o poveste frumoasă(mă rog, tema ei): am fost la San Francisco, mi-a plăcut, vreau să mă mut acolo, să lucrez nu ştiu unde şi să locuiesc într-un alt nu ştiu unde.

No, dar până să termin, vă spun doar că serendipity nu este şi ceea ce vedeţi în imagine. (dacă iar apare mică şi nu o pot mări, că în viaţă aşa funcţionează lucrurile, zău dacă ştiu ce să fac.)


Întrebarea din susul imaginii îi aparţine lui Pobby/ Hunopolis
Mai jos feed-ul cotidianului mexican Reforma
Laptopurile s-au întâlnit la mine în reader şi domnul Stan nu primeşte nimic din Mexic, să fie clar!

Citindu-i pe Iaromira Popovici şi pe Marius Chivu vorbind despre taxiuri şi taximetrişti în ultimul număr al Dilemei disponibil online mi-am adus aminte de Bucureşti. Zău dacă am vreo amintire plăcută cu maşini care să te ducă pe bani din punctul A în punctul B!
Cel mai rău îmi persistă în memorie maşinile scârţâind din toate încheieturile, cu banchete din vinilin negru care avusese cândva o nuanţă mai deschisă, fumul de Carpaţi sau ce ţigări puturoase or mai fi existat pe vremea aceea (Mărăşeşti garantat nu!), muzica zguduindu-mi creierii, geamurile lăsate deschise, pentru că aerul condiţionat consumă, or tu plăteşti transportul, nu benzina! Taximetriştii care mă anunţau că au de făcut un ocol(nu plăteam eu, dar oricum dreapta AB suferea o distorsionare de tip triunghi în care punctul C nou sosit era ori vreo tutungerie, ori un loc de unde se poate cumpăra Fanta, ori o benzinărie.
În Londra, un taximetrist taciturn (oricum nu mă interesa viaţa lui) cu un reproş puternic în voce când am vrut să-i plătim de pe bancheta din spate: pennies outside! uf, da, să trăiţi!
În New York, evident, un taximetrist care ne-a făcut un mare serviciu oprindu-se să ne ia, după ce noi, exact întocmai fetelor din SATC, ne-am petrecut o jumătate de oră speriaţi că nu învingem în competiţia cu alţi cheflii care, la miezul nopţii, aveau de mers acasă.
În Mexic, taximetriştii care ţin geamul mereu deschis. Exact cât să lase loc unei ţevi de pistol la al cărei celălalt capăt un domn, de regulă, îţi cere ce vrea el oferindu-ţi ca alternativă viaţa. Asta e pentru paranoici. Pentru paranoici şi ipohondri, geamul e lăsat jos tot aşa ca în România, ca să nu se consume benzină şi ca să ai ocazia să resimţi cu fiecare alveolă pulomonară şi mucoasă expusă aerului că Ciudad de Mexico e poluat, poate cel mai poluat din lume. Taximetristul mexican nu are aparat de marcaj decât dacă suni la un anume număr de telefon. Dacă e cel din staţia de taxiuri (şi nu cel căruia îi faci semn cu mâna, opreşte, îţi dă un preţ bun, şoferul îşi cheamă nişte prieteni, deviază de la rută, opreşte când apar amicii, se dă victimă, tu rămâi cu buzunarele goale şi aruncat la marginea drumului) preţul e anunţat la început după criterii de culoarea pielii, haine, accent, vârstă, ceas, poşetă, blană(oh, aici nu e cazul să porţi aşa ceva!). În maşină, poveştile sunt aceleaşi, dacă dai peste un vorbăreţ: preţuri, politicienii, cum suntem străini "şi ce părere aveţi despre Mexic?" Cel mai interesant şofer mi-a ţinut un discurs despre politica "o familie, un copil" aplicată cu succes în China şi care ar trebui, evident, importată şi în Mexic. Deşi îi împărtăşesc opinia, oarecum, în taxi l-am combătut. Ce client aş fi fost altfel? Şi, pentru că omului i-au plăcut opiniile contrare argumentate cu citate din Biblie, mi-a zis şi ce nu-i place lui la europeni: că nu lasă bacşiş. Da, la preţul deloc negociat anunţat la începutul cursei serviciul în sine nu e adăugat. Apoi mi-a zis că el e epileptic şi uite cum conduce maşina. Am început să scanez creierul cu potenţiali factori care ar putea declanşa o criză şi cum aş putea eu scăpa vie. Şi am scăpat fără să dau bacşiş, că doar ştia că sunt europeancă.
A, încă ceva: în Roma, de frică să nu fiu aruncată din maşină pe motiv de ţara mumă, n-am deschis niciodată gura în taxi. Aşa că nu ştiu să vă povestesc nimicuţa.