Despre moarte si morti in Mexic [2]

Ce şi cum se întâmplă în Mexic de Ziua Morţilor v-am povestit aici, anul trecut.

Ştiţi, poate, că altfel e privită Doamna cu coasa pe aceste meleaguri, aşa că zău dacă are rost să mai insist pe tema asta. Omul moare, universul se regenerează, decedatul e victorios, noi asemenea, viaţa merge înainte şi mai rămâne să vedem doar ce se alege din profeţia de la Palenque.

După Columb, poate, oamenii locului au devenit mai egoişti şi plecarea în alte dimensiuni a apropiaţilor a început să-i întristeze. Dar într-un alt fel decât cel pe care îl ştim noi ( ai căror strămoşi daci...nu-i aşa că e interesant cum se reacţiona după moarte acum două mii de ani pe la noi?)

Aşa se explică, desigur, modul în care văduva generalului Miguel Miramón, Doña Concha Lombardo, a reuşit să treacă peste moartea soţului. După ce Miramón a fost executat, în iunie 1867, alături de Împăratul Maximilian şi generalul Tomás Mejía, soţia le-a cerut călăilor să-i scoată inima pe care ea dintotdeauna o considera de aur. Zile întregi doamna Lombardo a crezut că organul tetracameral al fostului ei soţ continua să bată metaforic a iubire pentru ea, aşa că acesta se afla mereu lângă o lumânare aprinsă. A trebuit să apară un preot în toată povestea asta pentru ca femeia să fie de acord că inima îi aparţinea de acum Celui de Sus şi n-o mai poate căra pe unde avea dumneai treabă. Aşa că s-a terminat cu excentricităţile inimă-lumânare-dragoste de dincolo de mormânt şi cordul bietului general a fost înhumat, cum mi se şi pare, de altfel, corect.

A fost o vară îngrozitoare, cea a lui 1867, ca să rămânem puţintel locului. Vă dădeam mai sus o listă a celor executaţi. Să n-o lăsăm în pace: pe ea apare şi generalul Tomás Mejía care a lăsat, şi el, în urmă o văduvă. Mai puţin avută şi mai zdravănă la minţi, o să vedeţi. Femeia a cerut trupul bărbatului şi l-a dus până în Ciudad de Mexico. Nu avea bani să-l îngroape şi, dacă tot era bine îmbălsămat, l-a aşezat frumos la masă, în sufragerie. Trei luni bătute pe muche trupul fără de suflet al generalului îi întâmpina pe cei care veneau să-l vadă. Până la urmă, mulţumită preşedintelui Benito Juarez, văduva şi-a putut înmormânta soţul în panteonul San Fernando.

Faceţi-vă cruce, fie-le ţărâna uşoară, noi continuăm poveştile, că spor este.

" Înalţi domni, toată veneraţia şi respectul meu. Divina majestate a salvatorului nostru Isus Cristos a ridicat la ceriu sufletul (aici se completa cu numele defunctului) care acum e doar trup fără de viaţă. Prezenţa dumneavoastră e dorită, mâine, la înmormântare. Profit de această ocazie pentru a vă dori sănătatea cea mai perfectă şi ca Cel de Sus să vă dea ani fără număr."

Aşa suna, în traducere foarte foarte liberă, cu două sute de ani în urmă, o invitaţie la înmormântare. O nouă modă impusă de un ziar, El diario de Mexico. Potrivit conducerii publicaţiei, nimeni nu putea da buzna la trecerea fizică la subsol aşa că, la fel ca în cazul nunţilor şi botezurilor, o invitaţie era mai mult decât necesară. Ziarul şi-a încetat apariţia la vreo trei ani de la primul anunţ de acest fel, dar nu ştiu dacă există vreo legătură cauzală cu cele povestite mai sus.

Dorinţa răposatului nu a fost împlinită în cazurile de mai sus pentru că nu îmi rezultă că ar fi fost exprimată. Nu-i nimic, poveşti mai avem.

Preşedintele Miguel Barragán, un excentric şi jumătate, a cerut înainte să moară, în 1836, să i se împartă trupul iar bucăţile să fie duse în locurile care i-au fost dragi (şi importante) în viaţă.

O parte se află acum în Catedrala din capitală, ochii în Valle del Maíz, locul în care s-a născut, inima la Guadalajara, unde a fost comandant general, măruntaiele în Biserica aparţinând Colegiului de Guadalupe iar limba în localitatea San Juan de Ulúa, ale cărei fortificaţii le cucerise el cu mai bine de zece ani înainte de sfârşit.

De oftică avea să moară, în schimb, vreo treizeci de ani mai târziu, un faimos politician mexican, Francisco Zarco. Trupul lui n-a suferit însă trunchieri şi răspândiri în cele patru zări. Doar că mondenii momentului, ziariştii, cunoştinţele şi rudele defunctului habar n- aveau, când se retrăgeau înlăcrimaţi din Panteonul San Fernando, că era goală cripta la care îşi luaseră rămas-bun de la Zarco. Un prieten foarte bun nu concepuse să se despartă de cel alături de care împărţise şi bune şi rele de-a lungul anilor aşa că a avut grijă să fie bine îmbălsămat şi l-a luat la el acasă, unde l-a aşezat la un birou. "Părea că scrie!" N-aţi mai auzit niciodată din astea la vreun priveghi, nu-i aşa? Pe mine de cele mai multe ori mă şochează, în acele triste şi cernite momente, când cineva se găseşte să spună "parcă-i viu/vie, parcă doarme!" de parcă ar mai ajuta la ceva constatarea.

Revenind, Sánchez Solís, deputat de meserie, credea cu tărie în prietenia după moarte şi timp de şase luni s-a bucurat de compania bunului său amic în biroul său personal unde, cum spuneam, Zarco "scria", iar deputatul care nu credea în moarte citea cărţi, scrisori, ziare. Cum tot ce e frumos se termină repede, macabrul spectacol s-a sfârşit când deputatul a fost convins să permită creştina înhumare a lui Zarco.

Zilele următoare umblăm prin cimitire să vedem cum îşi cinstesc mexicanii morţii. Asta cu ţintirimurile e o veche pasiune (că tot sunt sănătoasă la cap).

Aşa că, dacă dau mai puţine veşti decât până acum, să nu vă îngrijoraţi prea tare.

nu e cum credeti, sa fie clar!

Dacă măcar pentru o clipă în ultimii ani aţi crezut că românii plecaţi în vestul Europei la lucru mor de foame, poftiţi de vedeţi căutare pe internet.

monica si elfii

Îmi permit să dau puţintel la o parte praful aşternut pe acest blog şi să vă povestesc despre ce fiinţe extraordinare cunosc eu, pentru că sunt specială, dar desigur.

Să-i spunem, simplu, N. Nu prea înalt, firav, cu ochi mari şi urechi ascuţite. Fiinţă umană cu o meserie scrobită, nimic particular în afară de aspect. Urechi ascuţite, gură-botic, bărbie lungă. Un elf, desigur. (cine nu l-a recunoscut până acum să pună mâna pe cărţi şi desene animate. Filme inclusiv.)

În sprijinul afirmaţiei mele vin şi vorbele unui domn serios care, după ce l-a cunoscut pe N., a zis că are un aspect straniu. Elf, distinse domn? Desigur, veni răspunsul de la domnul care petrecuse mult timp printre celţi, deci era mai mult decât în cunoştinţă de cauză.

Nimeni altcineva nu s-a prins. Vă scrie o fiinţă specială, am zis? Şi totuşi, aveam o îndoială. La televizor nu spuseseră nimic, pe actele elfului nu scria decât că e un cetăţean ca mulţi alţii.

Până la o scrobită sindrofie când, în timpul unui discurs despre viaţă şi aspectele ei complicate, după ce mi-au lăcrimat ochii de la uitat la vorbitori ca să nu mă uit pe tavan, a apărut el. Un fluture galben pai spre vanilie, care descria cercuri mici în raza mea vizuală. Până când s-a aşezat pe capul elfului. Acum sunt liniştită, nu era doar o părere, personajul meu e un elf.

PS: Şeful lui e un orc, dacă e să vă spun adevărul până la capăt.

în rest, lucrurile merg excelent

Iar eu vă întrerup ca să vă anunţ trecerea în alte dimensiuni a episcopului de Celaya. A făcut infarct în capitala Mexicului unde venise ca să poată lua avionul spre Las Vegas, destinaţia sa de vacanţă.

Am citit clar în ziarul Reforma că pentru vacanţă mergea faţa bisericească tocmai la Las Vegas aşa că poate mă lămuriţi voi ce poate face acolo un episcop, că mintea mea nu prea mă duce.

Yours stupidly,

Crima de pe strada Horaţiu

"Dar de-acuş,

Ridicând un picioruş,

Dar de-acuş s-a isprăvit.."

Frigul despre care citesc că s-a lăsat peste România a ajuns în mică, dar foarte mică!, măsură şi în Mexic. Un uragan pe nume Rick a creat alertă în partea vestică a Republicii, pescarii nu au mai ieşit în larg, restaurantele cu specific marinăresc au rămas fără de creveţi nearomaţi pe mese şi nori negri s-au ridicat asupra Capitalei.

În tot acest timp, noi eram la trei ore de mers cu maşina sus la munte la izvorul pe care nu l-am văzut şi la lacul în care nu ne-am înmuiat picioarele.

Ca să respirăm mai bine şi ca să dulcefănimic, că prea mult dolce farniente am scris pe aici.

La întoarcerea acasă, când am sîmţit frigul care se lăsase peste oraş, unicul strigăt de bucurie a venit după ce m-am gândit că or fi plecat greierii. Deşi am susţinut tot timpul (fără de dovezi) că zgomotele veneau din casă. Şi de acolo proveneau, veţi afla mai târziu ce şi cum.

După ce am desfăcut masa care se lungeşte cât să înfulece 18 persoane în jurul ei, după ce am dat tablourile la o parte să vedem unde se ascunde criminalul, după ce am pus în funcţiune aparatul cu ultrasunete care nu distruge viaţa bebeluşilor dar căţeii mici să fie ascunşi de raza de acţiune, nimic.

Greierul îşi cânta tristeţea autumnală şi îşi chema greieriţele la procreat, noi căutam sursa de zgomot. Aveam de scris fiecare câte un text lung, exact zgomotul deloc romantic ne mai lipsea!

Până când, cu obidă, scoţînd aspiratorul din priză după un al zecelea aspirat prin toate ungherele încăperii, am luat sprayul minune care omoară şi virusul A1Hn1 sau cum îl cheamă şi am dat blegită pe sub o monstruozitate arhitecturală decorativă care nu ştiu ce utilitate are în afară de cea vizuală pentru cine apreciază pozitiv o dungă maro de 10 centimetri unde se îmbină peretele cu podeaua.

Şi, cum am început de unde eram convinsă că vine zgomotul l-am văzut disperat sărindu-mi pe pantouffles, noroc că sunt gen cizme şi disperarea lui s-a transmis imediatamente şi la subsemnata şi, după un flic flac şi nişte urlete de femeie în faţa unui şoricel, a venit gestul criminal. Cazacioc peste greier şi un oftat prelung. L-am ucis!

Două ore am vorbit despre asta ca acel călător din vagonul de dormit care o oră spunea cât îi e de sete şi încă una, după ce se îndurase cineva de el şi îi dăduse de băut, ce sete i-a fost.

O linişte deloc apăsătoare s-a lăsat în cameră şi, din când în când, ca să compensăm lipsa acompaniamentului din ultimele două săptămâni, am mai scos câte un miau, ham-ham, chiţ-chiţ şi alte alea.

Nici un cri-cri, că tare rău ne-a mai fost!

intre timp lucrurile nu s-au schimbat spectaculos

Sezonul ploilor nu s-a terminat, doar a fost întrerupt de un val de căldură.

Greierii din jur şi cei care s-au pripăşit pe lângă urechile mele îmi sunt mai mult decât antipatici.

Cu toată bunătatea de care am (vrut să dau) dat dovadă în ultimul timp, la unul care îmi cânta la nici 70 de centimetri de ureche am luat o armă fatală. Un aspirator.Un click pe un buton şi nesimţitul care îşi chema partenere de jocuri murdare reproductive fix de pe canapeaua mea a intrat într-un sac de hârtie luat la punga cu trei bucăţi pentru 60 de pesos. Scump, dar în altă parte nu am găsit. După care m-am aşezat iar la birou şi m-am uitat fix la aspirator, sperând să-i aud cri-cri-ul chinuit dinlăuntru.

După care am apelat la Google şi, graţie cuvintelor cheie "how to get rid of crickets" am aflat că micii cântăreţi sunt periculoşi: îţi intră în casă, îţi distrug plantele, cărţile, tapetul (n-avem, dar dacă aveam?!), nervii, timpanele, creierii, viaţa.

Aşa că nu mă simt prost. Deocamdată.

Semnează cremelana.

Depeche Mode in Mexico

haida, că m-am urnit.

Am fost duminică la concert. Depeche Mode. Dacă mă concentrez, nu ştiu de ce ne-am dus. Dacă nu mă concentrez, mă bucur că am fost. Pe lângă concertul în sine, spectacolul colateral oferit începând cu două ore înainte şi continuând una după marea gălăgie a meritat toţi banii. Ca şi concentrarea mea pentru a reda cât mai apropiat de percepţia senzorială din frumoasa seară de la sfârşitul săptămânii trecute.

Depeche Mode a susţinut în Mexic patru concerte. Unul la Guadalajara, patria tequilei şi a mariachilor, două în Capitală şi unul în Monterrey, cel mai americanizat oraş mexican, care diferă de Monterrey-ul american, după câte ne-am dat seama din privirile extrem de mirate ale celor care ne auzeau spunând că neapărat vrem să ajungem la Monterrrrrey (adică ăla mexicanul), la festivalul de jazz.

Cât erau de-alde Gahan, Gore, Fletcher şi ălălaltul mai păros la Guadalajara m-am rugat pentru sănătatea lor, că ştiu dezamăgirea depeşarilor români în vară, când cu anulatul concertului de la Bucureşti.

Şi a venit şi ora 6, când ne-am cărat de acasă. Că nu ştiam unde mergem. Adică doar aşa, cu numele. Şi Julia, navigatoarea noastră GPSistă şi-a făcut datoria şi am ajuns aproape de acest Foro Sol fără de bună sonorizare unde se întâmpla concertul. Mai aveam un kilometru când rechinii cu chip de om ne făceau semn să oprim. I-am crezut oameni buni, am coborât geamul şi am auzit că pentru Foro Sol de parcat uite acolo fix unde nu e un X desenat cu cretă. Parcare neoficială dar pe baaaaaaani, adică. Eu vin din România şi cunosc aceasta tipologie umană care caută să exploateze pieile albe. Aşa că am zis: nu, mergem unde ne spune Julia, că de aia am dat bani pe ea! Şi am ajuns, cu Foro sub ochi la o alta parcare unde datoria de rechini şi-o făceau nişte tinerei. 100 de pesos cu o chitanţă galbenă pe care nu scria nicio cifră. Că aşa e în Mexic.

De acolo o lungă plimbare, o frumoasă traversare sub ochii poliţiştilor care opreau maşini de pe 6 benzi de circulaţie, strigăte de la bicitaxiclişti care să ne ducă ei, să nu ajungem asudaţi la marele eveniment, suveniruri cum nici pe pagina turneului nu există (adică ce, poate Pisi doreşte un tricou roz pe care scrie cu paiete mov Depeche Mode, sau nu? Sau domnul, domnul nu ar vrea să-şi bea tequila de dimineaţă dintr-un păhăruţ cu chipul lui Dave Gahan? Asta e o aluzie?) Brichete, pixuri, calendare şi brăţări, toate pomenite cu voce tare de vânzători câţi n-am văzut niciodată la un loc. Românii să ia examplu! Tricourile si hanoracele asemănătoare celor vândute pe site erau la o treime de preţ şi cred că imediat după concert au luat drumul Monterrey-ului, pentru doritorii de acolo. Şi apoi vor ajunge în Tepito. O mare destinaţie turistică despre care lumea nu ştie. Adică un imens bazar unde cele mai noi modele de Nike sau ce altceva modern mai doriţi voi ajung, piratate, pe tarabe, înainte ca reprezentanţele să ajungă să vândă originalele.

Şi apoi intrarea. Blonzii au trecut iar printr-o încercare care ar putea fi catalogată drept discriminare pozitivă. Aici e sezonul ploilor, eu am ajuns la o vârstă la care duc o umbrelă cu mine când deţin asemenea informaţii. Cu care obiect nu intră nimeni pe stadion. Eu da, că aveam faţă de iepuraş spăşit. Asta am scos-o la al doilea control corporal. Şi plasatoarea. Aţi mai văzut plasatoare pe stadioane? O tipă în roşu, cu zeci de bancnote pliate între degete care ne-a însoţit 3 paşi şi a întins un deget către locurile noastre şi care a rostit repejor cuvântul care mă scoate din pepeni: propina bla bla bla. Adică bacşiş pentru imensul ei efort. Însoţitorii mei s-au executat. Eu am trecut printr-o scurtă criză de nervi, crezând în recompensă pentru muncă şi deloc în pomană. Şi apoi vânzătorii de bere, căci Foro Sol aparţine grupului Modelo, producător de bere local. Şi pizza, că aţi venit la ora 6 şi plecaţi la miezul nopţii! Şi îngheţată! Şi urechi luminoase de Minnie Mouse! Sau nişte coarne de drăcuşor- licurici? Cum să nu te remarce artistul în mulţime? Sau poate vrei să-l remarci tu? Cumpără-ţi binoclu!

Foro Sol, 50 de mii de oameni, Depeche Mode, luna printre nori, un băiat cu tricou Gonzalez 7 care a cântat tot cu punct şi virgulă, de la început până la sfârşit, o stea stingheră şi Waiting for the night, ah, Martin Gore excepţional. Enjoy the....Cerveeeeeeeeeeza! îmi urlă unul cu bere în ureche...Am vrut să-l lovesc, m-au ţinut şi m-au rugat frumos să-l cruţ, la revedere Mexic, fuarte frumos, zău aşa!

Întoarcerea la maşină, preţurile la toate suvenirurile scăzând simţitor de la 250 de pesos tricoul înainte, la 50 după, aşa, mai aproape de maşina noastră. Am zis că mai mergem.

Dar poate combinăm cu turismul şi mai bine Metallica în Las Vegas decât cine ştie cine+ vânzătorii ambulanţi aici în Ciudad.