licentiata, patentata...cu permis, ca sa vorbesc romaneste

Ca să nu mă prindă pe stradă poliţistul mexican cu permisul de conducere expirat (pentru că am fost atât de aiurită în viaţa asta încât nu m-am uitat niciodată pe cartonaşul roz să aflu că există o dată la care expiră) am făcut bine şi am obţinut unul eliberat de autorităţile locale. Da, cu numele scris corect (deşi am fost la un pas să mă cheme Nonica), cu amprentă, cu semnătură şi cu puţin efort.

Traficul mexican este perfecta oglindă a faptului că pentru obţinerea unui permis nu se dă examen aici. În Capitală, cel puţin.

Nu există prea multe reguli care să fie respectate şi nu mă mir: cu mai puţin de 500 de pesos, o adeverinţă de la şcoala de şoferi (în cazul în care e pentru prima oară când ţi se eliberează aşa ceva), câteva alte cerinţe care se pot îndeplini de acasă, cu internet, google, card de plată prin internet şi voinţă exprimată liber mexicanul din Districtul Federal se poate urca liniştit la volan. Din punctul acesta birocratic de vedere, desigur.

Şoselele sunt bune aici, pentru cine alege să plătească taxa de autostradă în loc să se poticnească pe drumurile secundare, pline de gropi sau de ridicături menite să tempereze viteza vajnicilor şoferi. 

Oraşul, cu traficul lui care se compară cu cel de la ora 4 de pe Podul Grant, e bine semnalizat, există şosele de centură sau axe pe care se poate merge şi cu 70-80 la oră şi doar rău intenţionat să fii, te pierzi pe aici. 

Cine are răbdare să răsfoiască Guia Roji, o publicaţie cu o hartă amănunţită a Districtului Federal dar şi cu regulamentul de circulaţie, va găsi un oraş cu 8500 de străzi şi străduţe, din care peste opt sute se cheamă Juarez, cam şapte sute Hidalgo şi Morelos, zeci de cartiere cu acelaşi nume ori derivate de Palmas, Palmitas etc şi iar etc. GPS-ul care mă ajută să ies din marile încurcături îmi cere detalii care, dacă nu sunt bine inserate la cerinţele navigatorului electronic, mă pot duce la pierzanie. 

Într-o dimineaţă am ajuns într-un cartier în care n-aş merge nici cu gardă de corp, doar pentru că nu am ştiut codul poştal al zonei. M-a indus în eroare faptul că adresa la care voiam să ajung era la vreo 5 kilometri de casa mea, cam câţi mă despart, de altfel, de centrul oraşului (unde trebuia să ajung).

Nu e de vină imaginaţia celor care se ocupă de denumirea străzilor. Capitala Mexicului e o reuniune de municipii şi mici localitaţi care fiecare avea o stradă care să se cheme 5 februarie, 20 noiembrie, 5 mai sau ce alte date sunt considerate importante în istoria ţării. Unindu-se ca bulinele de grăsime de pe o supă bună au adus fiecare marii metropole contribuţia istorică. Ar fi o muncă sisifică, de bună seamă, să se găsească pentru fiecare repetiţie o altă variantă şi cred că nici dacă însumăm toate atlasele, enciclopediile zoo şi botanice nu s-ar găsi nume pentru fiecare. Mi-e dor de strada Dimineţii ori de Intrarea Portocalelor din Bucureşti!

Revenind la obţinerea permisului, mi-a ieşit mult mai ieftin şi mai rapid aşa, căci iniţial nu exclusesem varianta prin consulat/intermediari etc. Doar că bucăţica aceasta plastifiată mă ajută doar prin Columbia, Bolivia şi mici alte state latino-americane, unde, probabil, un permis obţinut fără examen poate avea o valoare.

Înainte să mi-l elibereze m-au mai întrebat ce grupă sanguină am şi dacă folosesc ochelari la volan.

Cu 100 de ani în urmă, şoferilor mexicani li se cerea prudenţă, sânge rece şi ochi de vultur ca să poată ieşi în trafic. Conform unui regulament intrat în vigoare în 1903, aspiranţii trebuiau să treacă de un examen, totuşi, prin care aveau de demonstrat că pot vira şi frâna autoturismul. Limita de viteză nu depăşea, în oraş, 40 de kilometri la oră pe străzile şi bretelele mai puţin circulate, iar în centru 10 km/h erau consideraţi mai mult decât suficienţi pentru distinşii şoferi. Ce e mai frumos (şi cred că reflexul s-a păstrat) în intersecţii, conducătorii auto trebuiau să claxoneze, ca să le dea de înţeles celorlalţi că au de gând să treacă. Răscrucile de astăzi sunt o bogată sursă de decibeli la care contribuie şi subsemnata, de altfel, de când s-a prins că aici lucrurile stau mai bine decât la dumneaei în ţară, căci nu ştiu cum se face dar, după un scurt claxon, maşina din faţă chiar se mişcă.

cum ciunga se putea chema ciclet...

...sau cum a pierdut Mexicul ocazia de a face bani din guma de mestecat "gratie" unui nemernic care a mai inlesnit si desprinderea Texasului de Mexic, aflati din ravasul lasat la Palatul Sutu,

caruia i-am trantit ieri o vizita.

Austeritate si 82 de mii de becuri

(nu de la Luxten:)

In Piata Centrala din Ciudad de Mexico, Zocalo, 82 de mii de becuri deseneaza figurile simbol ale Mexicului si ale luptei pentru independenta. Acvila tinand in cioc un sarpe ce sta pe un cactus, Miguel Hidalgo, Jose Maria Morelos, Josefa Dominguez si Francisco Primo de Verdad y Ramos.

Parada militara de Ziua Nationala a Mexicului

mexiGoogle

doar aici se vede asa, nu?

intoarcere in timp

100 de ani vă duc, nu mai mult, înapoi în timp.

În fruntea Mexicului se afla atunci, Porfirio Diaz. Un dictator, dacă e să-i ascultăm pe oamenii obidiţi şi acum. Un politician oribil care a ajuns la putere folosind discursul: fără prea multe mandate! E ceea ce ajunsese să facă el, mai târziu, odată ajuns la conducere. A lăsat în urmă-i o ţară modernă, a atras arhitecţi care în Lumea Veche nu mai aveau unde să se desfăşoare, i-a prigonit pe ce care i s-au ridicat împotrivă şi a sfârşit cu minţile-i pierdute, în exil. În iulie i-am văzut mormântul în cimitirul parizian Montparnasse şi mai să mă lovească mila. Alţi oameni de stat nu au cavou-coş de gunoi, dacă bine mi-aduc aminte.

Ei, dar în 1909, la cererea lui Thomas Alva Edison, Porfirio Diaz ne lăsa ceea ce puteţi asculta mai jos. Nu-i frumos că se păstrează înregistrarea, în ciuda controversatei personalităţi a fostului dictator?

Haida, Viva Mexico!

16 septembrie e Ziua Naţională a frumoasei republici în care îmi duc în principal viaţa, de aproape un an.

Când am păşit pentru prima oară aici, eram emoţionată. Şi pentru prima oară peste Ocean. Şi bucuroasă. Şi speriată: pe cinci-şase (nu-mi amintesc şi n-oi intra acum în contul companiei aeriene, ăla cu punctele, să aflu exact) octombrie la 9 dimineaţa, şoferul care ne aştepta purta pardesiu. Stofă gri şoarece, deloc frescolană, mai de toamnă, aşa.

Noi, deşi citirăm prin o mie de locuri despre Mexico, ne pregătirăm pentru un septembrie de Europă cu patru anotimpuri. Şi mă pregătisem pentru o metropolă cum alta pe lume nu-i. Vorba mexicanului, como Mexico no hay dos, ca Mexicul nu e altă ţară, deci nici capitala nu poate avea alt destin.

Am fost turişti activi măcar o dată la două săptămâni şi am calculat că, lăsându-ne din concediu şi pentru pupat părinţii la casa lor, nu prea o să avem timp să vedem tot ce e frumos în ţara asta. Că sunt şi lucruri frumoase, nu doar urâte. Despre cele din urmă aţi tot aflat când, panicardă, cum intram în casă mă puneam pe scris, să mă descarc de spaima, scârba,' sau dezamăgirea care mă plesneau când mi-era lumea mai dragă. Dar, trăgând linie, ţara are de toate: o natură care creează dureri de articulaţie mandibulară de la căscat gura, o cultură impresionantă, o istorie dureroasă, sau frumoasă, sau minunată, dacă e să o fragmentăm. Bogăţie obraznică sau sărăcie demnă de toată mila lumii, mai ales din cauza contrastelor.

Nu ştiu ce-mi place mai mult aici, pentru că în fiecare zi aproape trăiesc experienţe unice.

Iar la anul voi fi martor în direct de la faţa locului la circul pentru 200 de ani de la Independenţă. Căci asta se sărbătoreşte aici, azi.

Trăiască, înflorească şi să iasă din mocirlă!

(mariachi pe fundal)

Iar n-am zis nimic, dar colajul vă place, nu?

avion sechestrat cu doua doze de suc

..Jumex, daca va intereseaza

la fix 24 de ore dupa ce imi ridicasem fratele si cumnata de la Aeroportul International Benito Juarez din Ciudad de Mexico,aflam, astazi la ora 16, ca plecarile si sosirile pe aeroport au fost oprite, dupa ce un avion Boeing 737 al companiei nationale Aeromexico fusese sechestrat. Aparatul venea spre capitala dinspre Cancun (cum venisera ieri ai mei) unde isi petrecuse cinci zile la o conferinta-congres- chestie cu rugaciuni si un pastor de origine boliviana.

Mascati, stiri alerta, zvonuri, confirmari, detonari, cautari de artefacte, interogari, conferinta de presa.
Suspectul principal le-ar fi cerut membrilor echipajului, sub amenintarea cutiilor cu suc care contineau, in vorbele sale, ceva explozibil, sa survoleze de sapte ori orasul dupa care sa ii fie adus presedintele Felipe Calderon. Avea sa-i spuna ceva important: era 9 a noua 2009 si kabalistic (nebunistic) vorbind, urma un mare cutremur peste oras.

In costumul lui alb si cu steaua lui David la gat, le-o fi dat de inteles capitanului si alor lui ca nu e tot la cap, iar la sol chiar a declarat ca se lupta de mult timp cu dependenta de alcool si de droguri. Eu cred ca si de internet, pentru ca are o pagina web pe care o puteti analiza, daca sunteti curiosi.
Reactia autoritatilor, spectaculoasa, ca de obicei: conferinta de presa in doua ore, nenea de la Ministerul de Interne flancat de tipi mascati, inarmati pana in dinti si tantosi in cadrul TV, raspunsuri in dodii la intrebari de genul: erau straini in avion si daca da, cati? (trei oameni au trebuit sa repete intrebarea ca sa aflam ca poate ca da). Apropo, in avion era si un politican care evident a fost aratat la televizor, ca sa stim ce viata grea duc cei ca el. Eu propun un spor la salariul lor miculut!

Aeroportul a mai fost inchis duminica, din cauza ploilor masive care au inundat Capitala. Eu stateam acasa si habar nu aveam ce e in oras, om activ ce sunt.
Pe cursele interne din Mexic se poate urca cu lichide, eu personal am trait o stranie bucurie in ianuarie, constatand asta. Am intrebat cu spranceana ridicata cum de se poate, asta dupa cateva zile, si mi s-a ras in fata ca nimeni nu are asemenea interese pe aici. Ultimul incident asemanator a avut loc in 1972, in orasul Monterrey.

Daca e adevarata varianta unui pastor nebun care cu doua conserve de suc a amenintat echipajul unui avion si a reusit sa creeze panica in Mexic, poate e totala aiurea cea in care, anumite tari din America Latina, din grupul Bolivia, Nicaragua, Venezuela, nu stiu daca sa adaug si Honduras, unde situatia nu e clara, suparate pe apropierea Columbiei si a Mexicului fata de Washington, testeaza capacitatea de reactie aici, la sud de marele licurici.

Sa inchei in coada de peste: ce bine ca ai mei au venit ieri aici, dar ce pacat ca nu eram si eu pe aeroport azi, hi hi.

Anii...

...trec diferit peste noi toţi. E un clişeu atât de mare, dar nu-mi pare rău că mă repet.

Mă uit la oameni de vârsta mea care stau cocoşaţi în casă, la PC, până şi la sfârşit de săptămână, când nu-ţi trebuie bani prea mulţi ca să ieşi la o simplă plimbare.

Mă uit la bătrâni care, căzuţi în depresie după moartea celui drag, cad într-un sedentarism îngrozitor, acasă.

Şi mă uit pe blogul acestei doamne, cea mai bătrână voluntară a Peace Corps în Maroc, după cum spune chiar ea, pe blogul ei. La 85 de ani.

Să ne fie ruşine, generaţie de puturoşi!

moartea piciorului revine!

Am primit reprosuri mari ca am ridicat ochii de pe vitrine, de pe picioarele doamnelor, de pe revistele de specialitate.

Nu, nu e asa. Deseori am exclamat speriata"moartea piciorului" la aratarile de pe strazile mexicane.


 Pentru ca aici si sa nu ai tocuri risti sa cazi in nas, la ce santuri sapa vremea, ploaia, traficul in trotuar.

Pentru ca traiesc intr-o tara ba foarte bogata (n-ati uitat de Carlos Slim, nu e asa?) ba la limita subzistentei, consider ca atentia trebuie sa vi se indrepte catre calusarii din dreapta.

Domnul Christian Louboutin, atent la cererea de pe piata, a incercat sa combine delicatul si inocentul roz din piele de caprioara junghiata la rasarit de soare, pe stomacul gol, cu platforma Midia Navodari si ciucurasii randuri-randuri care acopera atat glezna ingrosata in timp de inaltul toc, cat si gamba cuprinsa de frigurile de la marea altitudine.

Degetele si calcaiasul au ramas pe dinafara pentru ca piciorul altfel bine incotosmanat are nevoie de aer, oxigen, ventilatie.

Purtatoarei acestor opinci ii dedicam melodia aceasta, cu mare curiozitate in fata vreunei posibile performante asemanatoare domnilor.

Sau macar niste step?

ar trebui sa-mi cumpar un tensiometru

Bună dimineaţa, domnilor şi domnilor!

Dar poate că vă întrebaţi unde a mai dispărut necunoscuta?(ăsta-i un compliment primit recent, nu mă dau eu misterioasă).

Cei care nu au asemenea dileme, pot apăsa pe cruciuliţa ca de goblen din dreapta sus, cei care se plictisesc pot zăbovi.

Aşadar, toţi avem o vârstă, dar unii o ducem pe umeri mai rău. Adică altfel nu mă pot referi la puseele de febră, tuse, torticolis, nevralgii, buba, mosafiri şi alte alea care s-au pogorât peste fiinţa-mi. Nu mi-am dus osemintele pe la doftori ci am mers la cămară şi am luat, cum nu se poate mai potrivit pentru ce am enumerat mai sus, nişte ceai purificant. Că aşa-i bine, nu uitaţi.

Apoi am început iar mersul prin săli de clasă. Am cunoscut alt coreean. Despre primul nu v-am spus, pentru că mi-era teamă pentru el. Trăim într-o ţară periculoasă şi el vinde diamante. Altfel, poarta blugi strâmţi, converşi, breton franjurat. Şi nu, diamantele nu sunt într-o valijoară pe care şi-o pune la căpătâi când merge la culcare, cum îmi imaginez eu prost comis-voiajorii de când cu moartea ăluia.

Coreeanul despre care vă spuneam că l-am cunoscut zilele trecute e un alt dubios. În primul rând că se numeşte Max. Apoi, că lucrează la o bancă despre care spune că nu lucrează cu oameni. (bine, aflasem anul trecut că există şi bănci care se amestecă doar cu firmele, dar dacă nu aş fi ştiut este că l-aş fi putut bănui că ne minte în faţă, chiar dacă în spaniolă?) 

Şi nu în ultimul rând, pentru că se sperie la glume. Mi-a zis că arăt obosită (doar nu eram să-i spun şi lui ce v-am zis vouă la începutul povestirii, nu?) şi i-am zis că nu, că aşa-s eu, balcîză. S-a fâstâcit, noi hăilanţi, mai latini, am râs şi uite aşa s-a simţit bietul om prost câteva ore. Apoi, pentru că sunt din ce în ce mai sociabilă, i-am luat dicţionarul la răsfoit. Am constatat că am nevoie de asta, ca să pricep ceva. Hai, daţi click.

După care am fost la Acapulco. Nu mă invidiaţi, doar m-am plâns că e dezamăgitor de mare şi aglomerat. Ce mai ştiţi despre Eforie Sud, ca să ştiu dacă suportă comparaţia?

Apoi am fost iar la Piramide, la Teotihuacan. Am uitat să-mi pun cremă protectoare pe ceafă şi pe antebraţe, fapt pentru care am aflat de la colegele braziliene că da, şi la ei tot braţe de tractorist se cheamă.

După care am fost la mall. Nu am luat nimic. Dar am luat notă că aş putea avea mii de pijamale şi nu m-aş simţi prost.

_____________

Că poate vă întrebaţi ce e cu titlul. Un amestec ciudat (gingko biloba si aspirina, nu faceti niciodata asa ceva!) care nu trebuia să intre în organismul meu m-a lăsat cu ameţeli, lume învârtindu-se în jurul meu şi această dorinţă: un tensiometru cool, cu Betty Boop aş spune, care să-mi arate o valoare constantă.