lene, tristeti si provincie

e o lene dulce. din aceea care nu te face să te simţi prea vinovat.

sunt în urbea-mi natală. zac. am fost câteva zile în Bucureşti şi mi-am văzut cam a treia parte dintre prietenii pe care aş fi vrut să-i întâlnesc. mi-am făcut cumpărături de român care vine în concediu acasă. şi de la Loona de Krystal. şi de la Musette. m-am ţinut dârză şi nu am intrat în librării, numai kilograme exces nu aş fi vrut să-mi aud pe aeroport, nu de alta.

mă comport voyeuristic, nu scriu pe blog, frânturi penibile pe twitter, merg la termele despre care vă scriam şi anul trecut, printre două ploi mai torenţiale decât alea mexicane de care am fugit înainte să le înceapă sezonul. Discuţiile de acolo, tot ca anul trecut. Exemple: fiul unei doamne cu pălărie roz greţos lucrează la distrigaz, unii de la o staţiune de cercetare agricolă au făcut ovăz cu spicul pătrat, concurenţii lor le-au trimis anul viitor un spic hexagonal şi, cel mai ce, piloţii nu aleg ei la ce înălţime să zboare, le spun ăia din turnul de control cu radarele etc.

cel mai rău, că nu am citit ziarele aseară, aflu de dispariţia Magdalenei Boiangiu care, pe lângă ce citeaţi prin Dilema Veche mai are meritul că a fost un om atât de elegant, discret şi blajin cum rar am mai cunoscut în Bucureşti.

 Sunt posomorâtă.

cand un nebun arunca o piatra...

...în apa presei, jurnalismului şi scriiturii din România, nici zece cuminţi nu reuşesc să o scoată, decât dacă, pentru a ne demonstra că există şi calitate, eleganţă şi talent în acest domeniu, îşi unesc forţele.

Ei sunt mai mulţi, cincisprezece în acest moment, şi îi găsiţi aici, la The Chronicle. 

Poate că nu mai are rost să-mi lungesc pledoaria pentru o astfel de abordare a vieţii şi vă mai spun doar atât: sper că ştiaţi despre lansare şi că vă delectaţi cu noutăţile de pe pagină ori de câte ori vă aşezaţi la calculator.

Acest post e scris cu drag, nu se vede? 

Pentru că unii dintre cei cincisprezece îi cunosc personal, pe alţii de aici, din blogosferă, pe alţii îi admir de foarte mult timp, de la distanţă, iar pe alţii, spre ruşinea mea, îi cunosc doar acum.

__________________

PS: articolul Basel, buricul artei nu se referă la Băselu', cum era să sar doi metri în sus când am dat azi click pe The Chronicle.

un lucru cuvenit

Când un blogger umblă cu aparatul foto după el pe unde se plimbă, e cazul să facă poze şi să-i ţină la curent pe cititorii lui, că de aia îi trec pragul zi şi noapte, zi şi noapte.

Fără trucaje, adevărul gol-goluţ, în dreapta.

vini marunte

Cred că nu-i nimic mai frumos la vârsta mea decât un chiul de 3 săptămâni de la grupa pregătitoare pitici în studii latinoamericane, măiestrie, mai pe limba ăstora de aici. Se face că plec. 

Europa mă aşteaptă cu braţele-i deschise, temperaturi înalte şi oameni veseeeeeeeeli, veseli, aflu de la CNN despre criza economică, şi-mi dau seama că s-o fi traducând ea cu modestie, umilinţă, sărăcie, ce mă tot ascund să-i spun pe nume, dar că dincolo de apa cea mare asta nu înseamnă că risc să-mi dea mai mulţi în cap, pe stradă. 

Dacă mă vedeţi, n-aveţi cum să nu mă recunoaşteţi: am slăbit, dar nu ca un ogar. Supleţe i-am putea spune, muşchiuleţ fără de tavă, fibră! Sunt mai luminată la chip: în ciuda lipsei de oxigen, am dormit mai mult. 

De fapt, graţie acestui lucru şi unor altor factori pe care mi-i amintesc cu drag, acum că a trecut un an şi nu mai muncesc zi şi noapte, zi şi noapte, ci doar ziua, tot aşa, ce-mi place mie, deci nu resimt. 

Păr parcă mai mult pe cap, că nu mi-l mai smulg, de nervi. Comportament, na, ca de turist. Am ajuns să vin în ţară şi să fac poze, să le arăt şi altora. Aşa se traduce purtarea veneticului. Cum cred că plec?

 Tristeţi n-au de ce să mă cuprinză, dor nici atât, skype şi yahoo funcţionează în continuare. Capac la toate, ca toţi din gaşca noastră, îmi dau seama că de câteva luni bune am început o nouă viaţă.

Ca să ajung în ţara România iau linia aeriană din ţara Franţa. Sperând să nu agiung anchilozată în portul Paris, unde am de alergat de la 2E la 2F sau invers, că numa' de alergat mă ţin în şarldegol, fie-i viaţa uşoară camerunezului care m-a ajutat să ajung la timp la avion acum 10 ani de i-am pus dop duduii care-mi urla numele, da, am fost vedetă în acele minute de graţie.

Ce vreau eu să ştiu de la omi ca mine, care nu sunt la doar a 4-a schimbare de fus orar: dacă plec cam pe la 8 seara de aici şi ajung cam pe la 6 după-amiaza la patul în care mă voi arunca mai ceva ca, ah, cum îl cheama, Phelps?, când anume să închid ochii întru somn, în avion? Să încerc să nu dorm deloc? Cărţi şi filme s-au făcutără, nu-i problemă. 

Aşteptând răspunsuri în sondajul de mai jos, vă doresc să-mi doriţi drum bun. Air France nu are un trecut recent prea luminat. Am cercetat, ne vor servi un alt tip de caleaşcă. Cu furtunile tropicale nu sunt prea multe de făcut, însă.

prieteniiiiiiiiiia...tra la la

Ma roaga Mimi sa scriu despre prietenele mele. 

A, sunt o prietenoasa si o sociabila de nu s-a mai vazut! V-am zis ca toate bune si periculoase pe aici, dar n-ai o prietena sa o exploatezi? Skype si YahooMessenger, va rog sa va continuati activitatea. Nu exista mai mare dreptate decat a Innuendei care ne vorbeste despre prietenie, caci da. 

Daca nu era Mona sa vina cu mine la vecinii de la scara C, sa-i rugam sa ne lase sa trecem in balconul meu de la ei, ca mi se pare mie ca pierdusem cheia, nu era prietena mea. 

Daca nu era Cristina, sa ma scoata vara la strand, sa nu ma legumesc in casa cu ochii pe carti, nu ma bronzam si nu jucam eu table cu baiatul ala cu ochi patrunzatori, naiba mai stie cum il cheama. 

Daca nu era Teodora, nu aveam cu cine da telefoane aiurea, sa aflam ca fostul prof de istorie, a murit, doamna, nu am cum sa vi-l dau la telefon! 

Daca nu era Lavinia nu aveam cu cine canta la venerabila varsta de...peste 25 de ani, la telefon cantece de cabana si nu aveam cum trimite catrene, noaptea la 1, unor necunoscuti, pe SMS, de dragul artei si de dragul informatiei de a doua zi ca el lucra fix la compania de telefoane si stia tot! ,

Alina, pentru ca mi-a dat, candva, o minune de bomboana, o pruna uscata trasa in ciocolata alba, ii spune cumva, dar am uitat cum.

Diana, o alta prietena si martora, de anul trecut, intr-o anumita chestiune, a dat o mare dovada de prietenie in momentul in care nu m-a lasat sa aflu ce e aia bataie la metrou. Eu in ie, venita de la keoke, mai stiti Baza keoke?, de la un concert Timpuri Noi, ei naiba stie ce, pentru ca m-au intrebat in scarba daca sunt hipioata. Ea, avocat in devenire, ce mai, le-a spus o poveste atat de trista ca nici Creanga nu putea descrie o camesha mai scuturata de plins decat a mea. Ardealul, prigoana, unguri si romanii, mai lipsea sa-i precizez ipochimenului ca pe strabunica o cheama Magyari, de fata, si m-au prigonit si unii, si altii, ca pura nu sunt si nici copiii mei n-au cum sa fie.

Si cine m-a mai slujit in numele prieteniei? A, da. Dana. Dana e prietena mea care face cadouri mici si colorate Lucruri despre care aproape nu stiai ca exista ori ca se gasesc in Bucuresti, unele frumos mirositoare chiar, se ambaleaza cu ajutorul degetelelor prietenesti si-mi apar in viata cu sau fara ocazie. Greu, pentru ca eu nu stiu sa fac din astea, deci neprietenesc. 

Mihaela, numita si Miki de dusmani comuni, deci care si-a pierdut acest renume in capul meu, pentru ca stie sa scrie SMS-uri. Multe si mai ales noaptea. Si pentru ca n-a spus niciodata nu cand eu am vrut sa merg la film si am mers fix la ala pe care voiam eu sa-l vad, nu a tinut sa comentam pelicula la o bere dupa, ba chiar mi-a multumit pentru alegere. 
 

Acum ca ma gandesc putintel mai profund, nu stiu ce am dat la schimb pentru cele de mai sus. 

 

Pentru ca te intreaba cineva care ti-s pretinii si care iti sunt motivele si nu-ti vin in minte decat ce spuneam eu inainte si putine despre ce ai dat, cum ar fi o mana pusa pe umar cand i-o fi fost prietenei mai greu dupa ce a cazut din autobuzul 23 si si-a manjit pardesiul galben fix in ziua in care a luat un trei la chimie si s-a despartit de iubitul student fix la chimie, fie-i blestemul spulberat. 

Ori cand, cu memoria-ti de elefant, i-ai amintit altcuiva ca nu prieten ci dusman cel pe care acum insista sa-l ajute intr-o situatie din care el se va ridica iar peste ea, sa-i dea o palma rasunatoare. In rest, zambete, lacrimi solidare, beute si alte alea. Si trafic de influenta.

Ce ma fac?

Buna dimineata, lume!

O frumoasa duminica de iunie mexicana nu are cum sa nu inceapa cu trezit la 7 dimineata asa, pentru ca ai inchis ochii sa dormi bustean cam pe la 1 si e duminica si nu suna nici ceasul, nu trece nenea care vinde tamales si ce mai spune megafonul lui, nu bat clopote de biserici, pentru  ca stam in cartier evreiesc, iar fustele doamnelor nu fosnesc, doar sunt lungi, a sa fie decente si ascultatoare de cuvantul rabinului.

Acum stiu de ce, cand am iesit cu minunea mea de fusta lunga in straturi la magazin, domnul cu yarmulka visinie sau ce era, ca neagra nu, a indraznit sa ma priveasca.

Pe mail nimic, pe bloguri tot asa, ochii s-au deschis, dar mintea refuza carti fix la ora asta, la televizor tampenii: vreti sa stiti cum se fac lumanari de pus asa, prin casa, cand vin musafirii, dar ei nu stiu ca pentru ei arde pepenele cu samburi de 2 cm? 

Cu daruire si tot felul de esente, se gasesc la magazin, dau sa notez, poate fac niste struguri, sa le dau foc cand vin oameni in casa, si ma prind ca ma uit la un canal argentinian. Ma loveste o revelatie : tiii, dar ce avantaj e sa fii vedeta nu importa unde, cand vorbesti spaniola, te iubeste o lume hispanohablanta intreaga. 

La televizor, o copchila de 11 ani crede ca face snitele. O urmareste o domnisoara hiperpudrata si rujata, aoleu, face bombas de atún, aoleu iar, mi-am amintit, care intelegeti spaniola si aveti nervii tari, sunteti rugati sa intrati aici si sa comentati, in spaniola, ca vede proful, cum ati ramas muti de uimire in fata geniului creativ mioritic pripasit pe meleaguri mexicane.

Aici avem altitudine mare, oxigen rarefiat, rauri, cascade, ciocolata, mezcal si nopal, catedrale si revolutionari si mai ales selva. Aici avem distanta, spatiu, numai bun de haulit prin munti si vai, desi nu prea vad alte vai decat pe cea a Mexicului. Acum m-am lamurit ce e cu aztecii si cu mexicas, cine doreste lamuriri suplimentare, ma poate lua la intrebari, ca e duminica si m-am trezit, fara sa vreau, la ora 7, ora locala.

jos cliseele legate de Frida Kahlo!

Autoportrete, cale, cactusi, culori tari si alte mexicanisme. 

Nu, din mainile Fridei Kahlo au iesit si alte lucruri. 

Cum ar fi portretul Aliciei Galant

sagetator fara de sageata ce am ajuns!

Si, cum imi planificam eu in cel mai mic detaliu calatoria in Romania si prin tara noastra draga, ma trezesc refuzand sa fiu ridicata din Otopeni cu masina, pentru ca vreau sa iau 783 si metroul.

Mai mult, mi-a cazut ditamai fisa in fata ochilor, ca doar se introdusese un tren care facea legatura intre aeroport si Gara de Nord! Premium!, ca sa citez un personaj din Iluminare.

Si acum sa citesc asta. Tara in curs de dezvoltare ce avem! Rusine! 

Auzi acolo, sa fie nerentabil un tren care duce la aeroport. Sa scoti trenul. Sa nu fie direct, ci sa aiba si o rata intre halta si terminal. 

sanatatea e frumusete si viceversa

..sau invers. Mă terorizează reclamele de aici. Un panou publicitar înfipt fix în gardul de vizavi mă anunţă că sănătatea e frumuseţe. Cine l-a făcut, vinde un parfum. O să-i caut pe oameni, să-i întreb care le e raţionamentul.

Pe de altă parte, producătorii unei creme mă trag de mânecă: frumuseţea e sănătate (şi am găsit o explicaţie: sunt atâţia oameni pe lumea asta cu alte standarde vizuale decât ale mulţimii pentru care nişte riduri la vârsta la care nu se aşteaptă ar înseamna o funie pregătită lângă un săpun, pentru un gest extrem, nişte buze subţiri o catastrofă, iar nişte pungi sub ochi paşaportul către alte lumi necunoscute nouă, muritorilor de rând). Dacă exagerează sau nu, nu mai judec de mult. Sunt oameni pe care i-aş trimite la clinică în doi timpi şi trei mişcări. O doamnă cu gene deloc netezite, care la 35 de ani arată de parcă ar fi dormit cu capul înfundat într-o pernă a cărei faţă e făcută din bumbac creponat de 35 lei vechi metrul. Care a făcut plajă cât pentru toată Mamaia, la viaţa ei, care fumează şi care nu bea apă. Păi dacă vrea o turnură în viaţă şi promite să nu mai facă toate cele de mai sus, nu merită ea o şansă, un tratament, un nou început? Eu zic că da.

Cu o condiţie, să nu facă precum Dana de la medicină, Tîrgu Mureş, anul trei prin 1996, care a ajuns la urgenţă cu capul cât o baniţă, după ce, semidoctă care ia decizii în 35% cunoştinţă de cauză, şi-a injectat ea lângă ochi vitamina E dintr-o fiolă luată de la farmacie, cu o seringă pentru diabetici. Că alţii, nu ca ea, au stat cuminţi, au învăţat, au avut noroc de stagii prin străinătate şi ştiu despre ce e vorba. Pentru ei e ceva de rutină, numit simplu tratament împotriva ridurilor.

Şi tot medicii specializaţi şi cu scaun la cap te pot face din omul-peşte om cu buze modelate, dacă aşa fiind nu poţi dormi noaptea şi te crezi urât. Nu e nicio tragedie, atâta timp cât nu întreci măsura şi nu vrei să fii mai tare ca EBA Că se poate şi aşa, şi nu-i tragedie decât pentru retina celor care sunt obligaţi să te privească. Cearcănele se înlătură cu somn, machiaj, situaţia specială în care îţi alegi părinţi care nu au predispoziţie la aşa ceva sau cu mersul la un cabinet. Costă ceva, nu contest, dar dacă nu e o predispoziţie genetică şi te ţii de treabă după, dormi 8 ore sau cât îţi cere trupşorul, e un început. Dacă asculţi de doctorul estetician, dacă el îi om cu cap, nu internist devenit peste noapte estetician, că a văzut prea mult Nip/n/Tuck şi dacă nu vrei să tot dai bani, după, să remediezi ce strici cu bună ştiinţă soluţia există. 

Şi nu în ultimul rând, ca să remediezi ce timpul ori boala strică, cine a avut eprubete şi carte la îndemână, a venit cu toxina botulinică. De mică îmi plăcea botulismul!Avea mama o cărticică mică despre bolile contagioase ale momentului (cu poze!) şi la final, după tetanos şi copilul acela rigid pe un pat de spital, era povestea cu botoxul, conservele desfăcute şi uitate în frigider, şi alte alea: paralizie, moarte. Ei, toxina botulinică folosită pentru raţiuni cosmetice/medicale nu face toate astea. Că de aia a pierdut nopţile, în sesiune şi înainte, doctorul, ca să ştie puncte, doze, indicaţii, contraindicaţii. Botoxul în cosmetică, cu raţiune şi fără prea multă simţire, da. 

Ca să nu exagerez cu explicaţiile şi ca să ajungă cine s-a săturat de reflexia-i în oglindă pe mâinile cui trebuie, mergeţi la cabinetul unui specialist estetician. Uite, doctorul Iancu Morad mai lasă, uneori, seringile, halatul şi toate alea, şi vă dă şi răspunsuri, întrebări să aveţi!

Acest post e moderat chiar de doctorul Iancu Morad, dacă vă frământă ceva spuneţi, numai, spuneţi.

Postul este plătit, iar banii ajung în contul Alinei Gache, de la BRAT. Cum aţi aflat, probabil, de pe alte bloguri, are nevoie de ajutor. Pic cu pic, cât să-și poată plăti o operaţie care îi va salva viaţa şi nu-l va lăsa pe un copil de 5 ani fără mămică.

Citez din ce scrie Cristi Şuţu:

Alina Gache, Asistent BRAT de mai mult de 3 ani, a primit confirmarea ferma a unui diagnostic de cancer la ficat. Unica sansa de a face fata cat mai mult timp acestei boli este o operatie. Din pacate in Romania nici un doctor nu a diagnosticat ca operabila tumoarea ei, operatia fiind una complicata datorita modului particular in care ii este afectat ficatul. Cea mai acceptabila solutie pe care a gasit-o Alina, dpdv al costurilor, este o clinica din Viena care opereaza astfel de cazuri, cu rezultate bune. Costul operatiei este de aproximativ 40.000 EURO si ea trebuie efectuata repede, tumorile extinzandu-se rapid. Cei de la clinica i-au promis ca in aprox. 2 saptamani vor avea un loc disponibil.

Va rog, in masura in care considerati ca puteti sa o ajutati cu ceva, sa o contactati personal (alina raspunde la mail gacheDOTalinaATgmailDOTcom si la telefonul mobil 0729 86 80 98) sau sa utilizati direct numarul de cont al Alinei (il gasiti mai jos). Ajutorul poate consta intr-o suma de bani, intr-un imprumut pe termen de 1 -2 luni, sau ce considerati dumneavoastra ca poate fi util intr-o astfel de situatie.

GACHE ALINA DANIELA

BRD - Suc. Marie Curie
CONT RON
RO26 BRDE 441S V618 9773 4410
CONT EUR
RO95 BRDE 441S V618 9829 4410

Un cont de paypal aici

ce am mai facut

...că timpul nu trece aiurea, în Mexic.

Am fost la Hipodrom, unde le-am plâns de milă căluţilor. Aşa-mi trebuie, dacă nu înţeleg cum stau lucrurile cu nobleţea, hipismul şi alte alea. Dar am fost dârză şi, cu excepţia pălăriei, la care am fost conjurată să renunţ, am fost o doamnă.

Am fost la un festival cu vinuri si brânzeturi, în orăşelul Tequizquiapán, renumit fix pentru această manifestare cultural-artistică-dansantă, dar şi pentru un restaurant cu pian unde patronul, un american pensionat cum sunt mulţi în regiune, îşi petrece după-amiezele cu cafe-concerturi şi alte melodii care ţi se par cunoscute de undeva, dar nu-s. Nu avea partituri, că am tras cu ochiul, fugind de o viespe obraznică, aşa că presupun că era de tipul lui Katiţa néni- la care mergeam să exersez până mi-au luat ai mei pian. La hotel, a doua zi, pe bufetul cu de-ale gurii, printre continentale şi mexicane (vai, cum pot uita, din octombrie mă ţin să vă dictez programul de masă de pe aici!) se puteau vedea, pe o farfurie, şi perje uscate pentru că na: festivalul, brânzeturile, constipaţia.
Sau era o coincidenţă, cine poate şti?

Am fost în Querétaro. Am luat iar turibusul, încep să intru într-o rutină, de abia aştept toamna şi alte destinaţii, că m-am săturat de oraşe trase la indigo. Sunt o rea. Sunt o bună. Piaţa centrală numită Zocalo, doi- trei revoluţionari care neapărat se trag din oraşul cu pricina şi au colportat împotriva ticăloşilor de spanioli, o catedrală, o domnişoară care îşi aniversează ieşirea în societate, la 15 ani, cu surle, trâmbţie, slujbă la biserică, fotografii şi rochie sclipăcioasă. 

A, şi ceva de cercetat: printre primii străini veniţi în oraş, după Conquista, Fray Jacobo Daciano, un principe danez născut cu opt ani înainte de descoperirea Americii, care a renunţat la toate alea bune şi sclipitoare, s-a făcut franciscan, a venit aici şi a luptat pentru drepturile indigenilor, încheiat citatul din biografia aflată pe site-ul Ambasadei daneze în Ciudad de Mexico. Termin de scris şi mă duc să aprofundez, adică de ce îl cheamă Daciano?

Am fost la muzeul Lolitei lui Diego al Fridei, doamna Dolores Olmedo Patiño care a lăsat în urmă-i o grămadă de minunăţii, în reşedinţa-i Hacienda de la Noria, spre năduful fiilor care se plâng în tot felul de ocaziuni oficiale, în faţa cui nu ar trebui, că au rămasără săraci lipiţi, din cauza unui testament. Trântori! 

PS: Încep să mă enerveze păunii. Constat că pe aici sunt ca milieurile, pe la casele mari. Cine nu are, nu e. Punct.

tata

Monica are o mama si un tata.

Azi e ziua lui tata.

Tata e bun.

Tata ma iubeste. Si eu pe el.

Tata imi ducea ghiozdanul (ala cu autobuz rosu care ducea niste animale la scoala, cumparat de la Ocna Mures cu bani de la bunicu') cand mergeam la scoala, apoi se cobora la nivelul meu, isi scotea batista din buzunarul interior al sacoului, ma punea sa suflu nasul, ma pupa si probabil ma urmarea cu privirea cum mergeam eu spre clasa.

Tata imi dadea bani de buzunar: 25 de lei care imi ajungeau o saptamana pentru fix 5 prajituri am uitat cum le cheama la Cofetaria Olga, langa scoala. O zi erau cu frisca, o zi cu albus de ou. Nu erau cine stie ce, mie imi placeau indienele, care rar se gaseau.

Tata m-a dus de mana la concert Iris, unde eu am mers cu colegii dintr-a opta, ca eram intr-a sasea, m-a asteptat la iesire si am mers acasa.

Tata nu m-a asteptat, cand m-am intors acasa, in decembrie '89, din tabara de pionieri, ca l-au chematara sefii lui la serviciu.

Tata ma tinea in brate si eu ii conduceam Dacia rosie pe strada bunicii. Eram grozava.

Tata meu! am strigat, la doi ani, cand m-am pierdut la mare, in multimea latita pe nisip, la soare.

Pai la multi ani, tata, si nu mai merge la garaj cand te sun eu, ca telefonez de departe si prind greu.

mofturi..

mi-am luat o pălărie de soare. 

cam ca în imagine, dar adăugaţi o fundă imensă, la spate.

a, puteţi să râdeţi, de aia mi-am şi luat-o.

mai copii!

la multi ani!