Copiez aici un articol trimis ziarului Gândul în 2009, când Mexicul era în carantină din cauza gripei porcine.
Arhivele ziarului nu mai conservă textul meu, așa că e mai sigur dacă îl arhivez eu aici
Exclusiv: Povestea unui jurnalist român în Mexic - ţara gripei
E vară în toată puterea cuvântului, în Mexic. La prânz sunt
şi 30 de grade, seara adie un vânticel răcoros, ploile vin abia la
sfârşitul lunii. În mod normal, cum vineri a fost 1 mai, locuitorii
Districtului Federal ar fi fost cât mai departe de oraş, la malul unuia
dintre cele două oceane care mărginesc Mexicul.
După toate cele întâmplate în ultima
săptămână, altul e însă motivul pentru care străzile nu mai sunt un
furnicar, ca de obicei. Lumea stă în casă ori chiar a plecat, în ciuda
autorităţilor care le cereau oamenilor să nu părăsească oraşele.
Majoritatea mexicanilor au liber până pe 5 mai. Ce să facă în oraş, când
cinematografele, restaurantele, cluburile şi discotecile sunt închise?
Eu n-am plecat. Nu mă tem, ne luăm măsurile de precauţie despre care am tot aflat în ultimul timp, aşteptăm să treacă totul.
De
dimineaţă, mă trezeşte un tril de păsări. Nu le mai auzisem până acum.
Traficul, vânzătorul de gaz cu fluierul lui chinuitor de la 7 dimineaţa,
vecinii care plecau devreme de acasă acopereau, cu zgomotul lor,
ciripitul, se pare.
Nu e nimeni pe stradă. Din când în când, o
maşină, trecători cu măşti de protecţie. De pe balconul de jos, copii
despre care nici nu ştiam că îmi sunt vecini se joacă într-o piscină
gonflabilă. Aştept să vină şi prânzul, ca să pot ieşi puţin. În mod
normal, aş fi plecat devreme şi aş fi mâncat în oraş. Portarul clădirii
lucrează, doar că nu mai stă la intrare. Şi-a mutat monitoarele
camerelor de supraveghere în locuinţa lui de la subsol. În faţa
centrului comercial din apropiere, un taximetrist îşi aşteaptă plictisit
clienţii. Vânzătorii de lumânări din faţa bisericii s-au evaporat,
parcă. La intrare, două cerşetoare, dintre care una e norocoasă: poartă
căutata mască de protecţie. Înăuntru, doi, trei oameni, obişnuitul afiş
al Ministerului Sănătăţii şi sfaturile pentru prevenirea îmbolnăvirii,
nimic din aglomeraţia din alte zile. Aici, în mod normal, e o slujbă la
fiecare două ore. În parc, oameni cu câini, îndrăgostiţi, cititori
protejaţi. Îmi ţin masca pe bărbie şi îmi acopăr nasul şi gura doar când
se apropie cineva.
Despre teamă
Zilele
trecute, când am ieşit prima oară din casă, m-am surprins traversând în
fugă în momentul în care punctul care venea din faţă s-a transformat
într-o doamnă fără mască de protecţie. M-am ruşinat, dar acum mă acopăr
fără jenă când se apropie cineva. Aflu că în trei ore masca devine
permeabilă, din cauză că se umezeşte. Acasă mai am doar 6, nu pot folosi
una pe zi. La cafeneaua unde mă opresc în fiecare zi, vânzătoare
plictisite, scaune pe mesele adunate lângă pereţi, un ring de dans pe
care nu e nimeni. José, care îmi vinde flori la un preţ special, mă tem
că mai mare decât pentru restul lumii, îmi spune, în timp ce rupe
petalele uscate ale florilor, că n-a făcut niciun ban azi. Îi spun că la
întoarcere aş vrea nişte floarea-soarelui, dar pe urmă mă frământ: ar
trebui să-mi fie frică şi de viruşi care ar putea colcăi printre petale,
dacă florarul a strănutat puternic spre buchete? În ritmul acesta o
să-mi fie frică şi de mine însămi. Respir adânc, e tot mai cald, cu
masca pe faţă. La metrou, gărzi şi călători stingheri. 4 milioane de
oameni folosesc în fiecare zi metroul mexican. E şi cel mai ieftin din
lume, doi pesos călătoria. Vagoanele sunt atât de aglomerate că de multe
ori trebuie să aştepţi două trenuri, chiar şi la sfârşit de săptămână.
În microbuze am văzut în sfârşit scaune libere.
La farmacie, mă
fac de râs, sperând că şi-au înnoit stocul de gel antibacterial. Cumpăr
alcool etilic, să îndoi ce a mai rămas într-un flacon cumpărat cu vreo
trei luni în urmă. Vânzătorul îşi linge degetele, să separe de teanc
punga în care îmi pune sticla. Oftez.
În Zocalo, piaţa centrală a
oraşului, obişnuitele deja caravane ale sănătăţii şi două corturi
uriaşe albe. Fac scenarii şi îmi imaginez că sunt viitoare spitale de
campanie sau depozite pentru ajutoarele venite din China. Aflu că sunt
un muzeu al dinozaurilor care urma să fie deschis pe 30 aprilie, când în
Mexic se sărbătoreşte Ziua Copilului.
În sunetul flaşnetelor
aflate în preajma oricărei atracţii turistice, ca şi mine, mulţi au
venit să vadă centrul eliberat de mulţime. Copii traşi de mână când se
apropie de grupuri de oameni, căţei la plimbare, gură- cască, lucrători
în magazinele care au mai rămas deschise. Mă surprind uitându-mă în
vitrina unui magazin de pălării. E singurul lucru care mi-ar lipsi, pe
lângă mască şi ochelarii de soare, ca să-i sperii pe trecători.
Politicienii alungă gripa şi atrag voturile
Politica
alungă orice teamă de îmbolnăvire. Lângă fotografia lui Andrés Manuel
López Obrador, un controversat politician de stânga, fost primar al
oraşului, un bătrânel vorbeşte unui grup de oameni. Îmi amintesc că, la
începtul anului, Obrador încerca să-i convingă pe mexicani că, dacă ar
fi fost el la putere, ţara nu ar fi fost încercată de criza economică
mondială. Îmi imaginez, fără să mă, apropii prea mult de mulţime, că
ideea e aceeaşi: fără de el nu ar fi fost gripă nici în Mexic, nici în
lumea largă.
În Catedrala Mitropolitană, după ce le cerem voie
poliţiştilor federali de la intrare, asistăm la sfârşitul unei slujbe.
Nu suntem prea mulţi, probabil cei de afară ştiu când să oprească
accesul.
În parcul Alameda, panica, măsurile de precauţie şi
poate gripa n-au ajuns. Vânzători ambulanţi, oameni mâncând pe bănci,
coşuri de gunoaie pline de ambalaje de la restaurantele din jur,
acrobaţi, ritualuri precolumbiene. Un pedant într-ale ştiinţei, care mă
anunţă că e biolog marin, vorbeşte nouă limbi străine şi că sistemul
binar de aici provine mă lămureşte că dansul indigenilor nu are nimic de
a face cu pandemia.
Se lasă seara. Mă întorc acasă obosită şi
bucuroasă că am reuşit să văd centrul pe îndelete, pentru prima oară în
şase luni, de când sunt aici.
Fără să mă tem că aş putea fi
tâlhărită, căci altul pare să fie duşmanul acum. E linişte, nu-l mai
aud pe vânzătorul de tamales care trecea în fiecare seară pe străduţa
noastră cu strigătu-i puternic, despre care abia de curând am aflat că e
o înregistrare, altfel ar răguşi, la câţi kilometri face pe zi. Ne
uităm la un film, e al nostru, era aglomeraţie la centrul de închirieri
şi apoi, cum ultima oară când am discutat despre transmiterea gripei şi
durata de supravieţuire a virusului în afara organismului, nu mi-ar
plăcea să iau vreun DVD pe care să fi strănutat cineva.
Paranoia turistică şi adevăratele pericole
S-ar
putea să fiu singura paranoică din Ciudad de Mexico. La câte epidemii,
cutremure, inundaţii, crime, răpiri şi alte forme de violenţă a văzut
oraşul acesta, oamenii nu se sperie prea uşor. Adevărata luptă e cea
împotriva sărăciei, iar criza economică mondială nu face lucrurile mai
uşoare. Autorităţile anunţă că, până acum, pierderile suferite de
economia mexicană, de la izbucnirea epidemiei, sunt de 0,5 din produsul
naţional brut. Sloganul care a dispărut de la radio în ultimele zile,
lăsând loc spoturilor Ministerului Sănătăţii, va reveni: de ani buni,
mexicanii spun răspicat că ţara va face un pas în faţă. De ce să nu-i
cred?
Corespondenţă pentru Gândul de Monica Micu