in direct, de la fata locului...

...pe scurt, ca treaba devine gravă pe cealaltă parte a Atlanticului, în a doua parte a materialului.

din mexic, despre gripa, iar si iar

Sunt bine, da, mi-a trecut răceala de aeroport.

Ciudad de Mexico e încântător în aprilie, cald, flori, un vînticel care adie din când în când. Şi linişte, traficul e aproape inexistent.

Beau o cafea şi mănânc biscuiţi. Azi m-au sunat foştii colegi. Le-am zis foarte pe scurt ce şi cum. 

Înainte sunasem la ambasadă, să mă asigur că românii de aici sunt mai puţin alarmişti decât alte naţii care îşi terorizează acum ambasadele cu apeluri pe care le-aş putea numi stupide, dar îmi dau seama că nu toată lumea e atât de dependentă de internet să găsească acolo răspunsuri la întrebări gen "Şi acum, ce să facem? Să ne întoarcem în ţara de origine? Putem mânca porc?" până la urmă dileme pertinente dar care s-au lămurit acum câteva zile deja.

Am fost la Colţul verde şi am găsit de cuvinţă să cumpăr făină, unt, zahăr şi alte alea de supravieţuit în casă. 

Mi-am amintit de sinistraţi şi totuşi ulei nu am luat. Cum mergeam pe strada pustie, cu masca pe bărbie, pregătită să o ridic în caz că se apropie vreo fiinţă umană, am văzut în zare un punct care s-a transformat, încet, într-o doamnă. Am traversat şi mi-am amintit Orbirea. 

În faţa marii nenorociri, mexicanii nu renunţă la umor, un senator şi-a pus masca gen sutien, unii râd, eu , preţioasă, spun vai, ce grobian!

Restaurantele tot închise publicului larg. La preţurile de aici ieşeam des în lume. Acum, doar la pachet. Şi dilema mea: e cineva care verifică bucătarii zilnic, de au încredere să-i lase în faţa sobei? 

OK cu masca, mai rămâne să se spele cu toții intens pe mâini. Să fac un îndrumar de spălat pe mâini, pentru luni, când are voie să ne vină Liliana, fata care "ne ajută" la curăţenie (în sensul că noi facem dezordine şi murdărie şi ea, Duracell, curăţă tot repede şi bine).

Aseară, Secretarul pe probleme de sănătate şi-a uitat ironia acasă şi a ieşit iar de a vorbit la televizor. 

Stop la activităţile neesenţiale. Păi după ce criterii? OK, poliţia, salvarea, supermarketurile, comunicaţiile alte alea presupuneţi care...

Cu mască, din marele District Federal (v-am spus că aşa îi spune lui Ciudad de Mexico aici, nu?)

new york, 28 de grade la umbra

primavara la New York a fost vineri dupa-amiaza...

                            

                                                                                                        

...prilej pentru flori sa-si desfaca petalele si pentru fetitele cuminti sa faca urari dragalase pe trotuare. Si apoi a venit vara, cu o caldura de nedescris. La sfarsitul lui aprilie, da.

cum de nu ma vaccinez

Când distinsul medic care m-a salvat de la o nouă operaţie urâtă mi-a zis să nu mă vaccinez în viaţa mea împotriva gripei l-am crezut şi nu am cercetat. 

Pentru ca am încredere în el. Fac tot ce mi-a spus el la vremea aia ca să-mi întăresc imunitatea şi cred cu putere că, dacă bei litri de ceaiuri în care pui lămâie şi miere când s-a răcit, aşa, sub 40 de grade, şi nu mănânci o zi, organismul tău nu se oboseşte cu digestia şi are răgaz să se vindece, cât de cât.

Când ni s-a dat de înţeles acum că tre' să mergem încolonaţi la vaccin, m-am speriat, pentru că nu am eu de gând să le povestesc din astea celor care le dăm socoteala.

Noroc cu linkul ăsta: http://articles.mercola.com/sites/articles/archive/2009/04/29/Swine-Flu.aspx

Am scăpat de moarte!

gripa, porci si kosher

Dacă nu aş fi citit pe Reuters că nu e kosher în Israel să numeşti gripa care ne sperie zilele astea porcină, nu mi-aş fi amintit că ieri în hipermarket toţi purtau, de la vânzători la cumpărători, măşti de protecţie, cu excepţia conlocuitorilor evrei ortodocşi care se distingeau prin pălării (ei), peruci şi fuste lungi (ele)  şi lipsa măştilor. 

Să nu-mi spuneţi că de poporul ales nu se lipeşte microbul că uite acuşica dau fuga la sinagogă să le cer dispense şi acceptarea!

Precizare: ca majoritatea poveştilor mele, aceasta din urmă are, şi ea, partea ei de glumă. Dacă am jignit pe cineva o pot şterge liniştită, doar că e ceea ce am gândit ieri şi gândurile nu mi le pot cenzura (încă.)

care-s noutatile

În primul rând, am nasul înfundat, strănut şi mă cam doare capul. Nu cred că e lucru mai îngrozitor decât să aştepţi avionul într-un aeroport în care bat 5 vânturi reci şi să călătoreşti într-un aparat care mai bine s-ar numi roza vânturilor. Imunitatea scade, în primul rând, de la altitudine, apoi vin şi factorii ăştia suplimentari, observaţi, vă rog, cum mă abţin să nu înjur ca un birjar.  Dar m-am răzgândit: stewardului latino de pe zborul Delta-Aeromexico îi doresc toate alea, pentru că de cîte ori împărţea şerveţele pasagerilor îşi lingea vârtos degetele, ca să separe hîrtia, de ce vă gândiţi că e un mitocan? Şerveţelele alea veneau cu nişte biscuiţi pe care evident că nu i-am luat şi capac la toate mai era să mor şi de sete, noroc că am prins un moment când căruciorul cu bunătăţi era pe mâinile unei stewardese.

Aici ştirile sunt aşa: 159 de morţi din care doar 7 dovediţi că au dansat cu virusul gripei porcine. Restul, cum glăsuia aseară secretarul pe probleme de sănătate într-o conferinţă de presă cu măşti pe feţe (jurnaliştii), au avut o pneumonie atipică. Un fel de s-au întâlnit cu boala şi pneumocystis carinii care vieţuieşte în plămânii noştri a profitat de situaţie ca să-şi facă mendrele. Şi noi ar fi trebuit să-l credem pe domnul în costum. (Aproape că uitasem ura cu care politicienii îi privesc pe jurnalişti. Vorbea cu o ironie şi o ultra-superioritate în glas de, dacă aş fi fost în faţa lui, i-aş fi strănutat în faţă, să vedem la câţi metri sare în sus) 

Sunt aproape 2500 de suspecţi, printre care, cu părere de rău, şi paranoicii care invadează spitalele la orice mic strănut. Dar poate sunt răutacioasă, la faza asta, nici nu ştii cum e bine. Eu una nu aş intra într-un spital zilele astea nici ameninţată cu arma.

În spital zac 1300 de bolnavi cu nasurile înfundate şi ce alte simptome mai cunoaşteţi. Mexicul rămâne la nivelul 4 pe scara de la 1 la 6 a OMS, companiile aeriene americane care operează în zona nu îi mai penalizează pe cei care vor să-şi schimbe data zborului, noi am constatat că în avionul care se anunţa plin când ne-am făcut rezervările se aflau cam jumătate dintre cei care îşi cumpărasera bilete acum două săptămâni, când le-am luat şi noi. Restaurantele nu au voie (sub ameninţarea închiderii) să vândă mâncare decât la pachet, lucru care mă contrariază, căci strănutul bucătarului nu are cum să fie mai puţin periculos decât picăturile pfluegel ale comesenilor, în cazul în care ai fi lăsat să stai la vreo masă. Scaunele sunt răsturnate, pe mese, semn că nici nu te poţi gândi să te aşezi la vreo citirică. Etapa următoare din campionat se va juca fără spectatori, bisericile sunt închise, lumea îşi poartă măştile conştincioasă. M-am uitat înainte pe geam şi râdeam de cei care ieşeau din garaje, în maşini, singuri, cu gurile acoperite. Când am ajuns ieri pe aeroport şi am văzut mulţimea am chicotit că atacurile armate şi tâlhăriile nu vor mai fi o problemă şi nu am fost departe de adevăr: un magazin Sanborns (care îi aparţine lui Carlos Slim) din Tlalpan a fost atacat de un grup de tineri care se fereau de gripă şi nimic altceva:))) imaginile surprinse de camerele de luat vederi din magazin arată nişte fiinţe umane cu un pătrat albastru în centrul feţei. Dacă ies pe stradă mă pot considera suspectă, cum ar fi? 

Pentru că am noroc: cumpărasem nişte măşti să mă feresc de poluare încă din octombrie. Acum nu se mai găsesc. Deja sâmbătă se vindeau la suprapreţ chiar în farmacii, prilej pentru Autoritatea de aici în probleme ale consumatorilor să facă anchete şi inspecţii, căci şi antigripalele sunt ori la mare căutare, ori la suprapreţ. Asta ca să ştiţi cui prodest, pe aici. Se zvoneşte că obligativitatea măştilor de protecţie, impusă aseară de Secretariatul pentru sănătate, e în beneficiul nu ştiu cărui om de afaceri care le produce, căci nu ar fi chiar atât de necesare decât celor care intră în contact direct cu bolnavii, recte fix medicii din spitale. Nu e chiar aşa, că dacă mi-ar strănuta careva în faţă, la magazin ori în vreun microbuz, prea bine nu m-aş simţi. 

Şi, ca să închei odată cu măştile, de plictiseală, mulţi şi-au pictat măştile, ca să nu mai fie confundaţi cu restul milioanelor de locuitori ai capitalei.

De pierdut pierde multă lume. Sunt restaurante care, spun proprietarii, vor ajunge pe butuci dacă mai durează mult până vor fi deschise. Multe case din cartierele rezidenţiale au rămas fără pază şi protecţie, deci dacă sunt mai ticăloşi decât până acum, tîlharii pot da oricând lovitura.

Vestea bună e că primarul capitalei ne spune că numărul îmbolnăvirilor a început să scadă de duminică, zi în care s-a înregistrat numărul cel mai mare de internări.

Revin. Uite, nu mai strănut. Am băut între timp vreo doi litri de ceai (după ce mi s-a spart carafa în care am turnat lichid prea fierbinte deşi pe etichetă mă implorau să nu fac aşa ceva. Am rămas cu nişte arsuri pe gambă, noroc că aveam pijama în groaznicul moment). Sufăr, ce mai!

Apropo de români (apropo de unde?), Ambasada noastră nu lucrează cu publicul decât în cazuri de urgenţă, nu are angajaţi mexicani, majoritatea celor care trudesc aici stau în reşedinţa care e în curtea ambasadei, sunt şi excepţii şi, desigur, nu sunt români printre cei loviţi de virus. 

Staţi aşa, că încă nu se ştie ce e cu mine!

plec in recunoastere

e ora 12, ma plictisesc. Imi place sa raman home alone, dar ma zgandare curiozitatea. imi pun masca, iau aparatul foto si pornesc!

revin:)

sadically yours,

________

ps: cum nu am noroc in viata. cand mi-am dat demisia mi-am dat seama ca nici macar nu pot sa amenint cu vreo colaborare, pe cine sa intereseze mexicul acolo la voi? 

cand a cazut avionul cu mourino, mai sa dau relatare, dar in state erau alegeri.

acum, cand era stirea mai proaspata, imi oboseam oasele prin Manhattan. 

ah, suspinand.

vesti

dragii mei dragi,

va multumesc pentru mesaje, ma impresionati, abia ne cunoastem!

suntem atat de departe si uite ca v-ati gandit la mine! multumesc!

din fericire am fost plecata din mexic, de vineri, am revenit abia acum si am nimerit intr-un oras pustiit de panica si masuri de precautie.

Restaurante, cinematografe, stadioane, biserici, scoli inchise, toate tarabele alea unde se vinde mancare, la colt de strada, au disparut, un lustragiu pe ici pe colo curata constiincios pantofii trecatorilor, cu masca bine aranjata pe nas, trecatorii care nu suporta masca, din cauza caldurii, criza in farmacii si Doamne ajuta in gura oamenilor, ca nici cutremurul de aseara nu le-a picat prea bine in context. 

Bursa zvonurilor si eu care imi spun ca adevarul e undeva la mijloc plus un enunt pompos din partea mea: traiesc momente istorice!

ma apuc sa citesc presa si comunicatele autoritatilor, eu sustin ca s-au miscat repede si bne cu totii, comentariile cititorilor imi dau de inteles ca se putea si mai repede. 

ADEVARUL E LA MIJLOC, MONICA, AI UITAT?

gudbai pe englezeste!

capac la toate aici e epidemie de gripa, scoli inchise, au murit vreo 70 in capitala (bine are 25 de milioane de locuitori, cu suburbii cu tot).

singur singurel

sunt cu ochii pe tine!

prizoniera roz

Cred că nu-i nimic mai trist în lumea roz decât să nu te iubească nimeni şi să-ţi facă poze. 

Şi, mai rău, să te pună pe blog cu speranţa că vor râde şi alţii de tine. 

În tot acest timp, Făt Frumos, care musai e bleu ciel, la cât eşti tu de bombonoasă, îşi caută o duduie mai sclipicioasă care să nu fie în închisoare, cum eşti tu. 

Degeaba ai flori, degeaba ne arăţi rochiile tale albe. Eşti încuiată. O să ai 47 de ani şi nu te va fi sărutat niciun băiat şi nici măcar nu vei cânta pe la concursuri, să plângă lumea în baie, să curga sânge prin frizerii de marea jale care îi va fi cuprins pe toţi. 

Sau ţii un ştreang în mânurile-ţi?

indragostitii din parc

Polanco, Ciudad de México

exploatand zonele irationalului...

...şi ajungând, ca mulţi alţi străini pripăşiţi pe aici, la suprarealismul mexican, vă spun Hristos a înviat! 

Nu, că nu în urare stă straniul, ci în ultimele zile.

Pe rând, cum nu?, dar şi pe sărite.

Am fost ieri la o petrecere după prima comuniune a unei drăgălaşe şi băieţoase fetiţe. Îmbuclată frumuşel şi cu o rochiţă care mai păstra din inocenţa cu care intrase în biserică, Lara ne-a aşteptat dârză şi grăbită. Datorie de gazdă, au instruit-o bine nănaşii, părinţii şi două perechi de bunici veniţi de peste Ocean. Şi-a predat cadoul nedesfăcut naşei, ne-a întins obrazul spre o altă parte a datoriei pe care trebuia să o îndeplinească spăşită, abia ne cunoaşte (ce, vouă vă plăcea să vă pupăcească rubedeniile ori cunoştinţele când eraţi mici?), iar apoi ne-a întors spatele, căci s-o fi prins ea de multişor că timpul trece la fel de inreversibil şi pentru ea. Şi-a scos pantofiorii delicaţi şi ţup! pe trambulina umflată cu aer ce torcea în curte, alături de alte jocuri şi jucării aduse de domnii de la firma cu evenimentele. Răstimp, la mese, ca noi şi alţi invitaţi. Mai de-ai casei, mai de-ai oraşului, mai de-ai ţării şi mai de-ai planetei. Şi lângă ei, mariachi. Zece zile dacă stai în Mexic îţi ies pe nas, mă contrazice careva? Noi strigând în toate limbile, noi mâncând tortile, fasole, cepe murate, orez, cochinite, tamales şi alte alea, ei bând tequila, eu apă cu un munte de gheaţă, că n-am reuşit să arunc lângă flori chiar tot aisbergul din pahar, chelneri pisălogi, săracii de ei, meseria, sectoristul invitat să se îmbuibe şi el, un alt miliţian despre care se ştie că are o voce minunată, dar care fuge când gazda, deja sub influenţa spinilor de cactus (pardon, a gradelor din pahar), îl invită să se reproducă, o conga de dănţuitori dezlănţuiţi, sărbătorita noastră schimbată în haine de joacă, în lacrămi, cu o geantă în mână, fugând să ascundă ceva în spatele casei, o gaşcă de copii înlăcrimaţi şi ei, urmărind-o, conga înaintând furibundă spre mine, bunica fetii prinzând-o în gioc, fără să-i vadă faţa, Lara, despletită, scuturându-se de bucuria celorlalţi, părinţi veniţi să afle ce se întâmplă, eu care nu îmi imaginam decât că s-au luat la cearta pe jucării, fotograful tocmit să scoată 200, nu mai mult, de instantanee sau nu, tortul adus de tatăl intrat în râsul-plânsul curţii, copiii chemaţi la poze, fetiţe în rochii diafane roz, desculţe şi murdare pe picioare, zâmbind poznaş şi înfigând degeţele în tort, acolo unde privirile noastre n-ar trebui să ajungă, un satîr, nu alta, poza! whisky!, nu cheese! sau păsărica!  aplauze, mariachii care nu mai tac, ¡hasta luego!, pupături, mărturii, hai repede acasă că mi se închid ochii de somn!

Azi, la biserică. De cum am ajuns aici, am zis să caut o biserică ortodoxă. Nu că mi-aş fi trăit tinereţile prin strane, dar să fiu şi eu în rândul lumii! Găsisem una rusă şi am păstrat mailul părintelui Nectarie, să aflu adresa, când sunt slujbele şi alte alea. Şi am purces la drum. Nu e departe, nu e la marginea oraşului. Am agiuns cu o jumătate de oră înainte de zece-treizeciul pe care l-am cetit printre chirilicele din care am mai desluşit liturghie şi nimic mai mult. Ne-am mai învârtit, eu curioasă, el răbdător (să îndure, dacă nu şi-a luat papistaşă!), ne-am întors, uşa mănăstirii, că uite că nu am precizat, tot închisă. Trag timidă de cercul care atârna de firul ce mergea dincolo de portiţă, trag apoi mai cu putere şi-mi deschide un frate, indigen, dar ortodox. Aici minţile mi se duc la Seinfeld şi la episodul în care George întrevede o mare iubire cu o letonă şi vrea neapărat să treaca la credinţa ei. Şi biserica aia letonă, şi preoţii care slujeau acolo păreau transpuşi în micuţa clădire de pe strada Dunării, că şi asta am uitat: să vă spun unde se petrece această parte a acţiunii. Şi eu, care aflu că la 12 va fi ceva, dar scurt, că azi-noapte s-a rămas până la 4, şi-s cu toţii obosiţi. Ne îndepărtăm, eu mă apuc să explic de ce cred eu că ar fi durat atâta, nu era loc de înconjurat biserica, or fi făcut tur de cuadros/blocks, până au luat lumină, până le-a sfinţit bucatele, cum devine cu toate astea, hai acasă să cetim ceva şi ne întoarcem. Două ore mai târziu, curtişoara aceea prinsese viaţă. Coşuri cu ouă colorate, o colivă mare îmbombonată, colaci acoperiţi cu fulgi de migdale, lumănări în cornete de hârtie. Doamne cu năframă, domni mai puţin, toţi cu chipuri din Doctor Jivago, lângă mine un Trotzky cu vestă pupă evlavios icoanele, pe rând, eu mă pierd, mă uit după lumânări, nici o creştină lângă ele, să mă lămurească dacă pot să iau, câte anume, cât costă, doar două cutii în faţa cărora toată rusa prinsă după ureche de când fratele meu îşi făcea temele se evaporase, mă jenez şi mai mult, o tânără vorbind ruseşte lângă mine şi eu cu o fisă mare de tot zornăind căzându-mi peste frunte: la Biserica Rusă nu doar că vin credincioşi apăruţi de acolo, de unde ne vine ploaia, dar şi slujba va fi tot aşa. Cu aceeaşi ''discreţie'' cu care, cu vreo 13 ani în urmă, patru tineri sub o singură umbrelă şi un câine Husky urlând disperat plecau de la Slujba de Înviere, la Târgu Mureş, mi-am tras însoţitorul de toartă şi-am plecat. La ieşire, ne-a scrutat un domn care cobora dintr-o maşină cu număr diplomatic. Aducea a Putin tânăr.

Noi am mers la muzeu, la Rufino Tamayo, şi am văzut o expoziţie a Lilianei Porter.

intre kitsch, comert si legenda- Acapulco

Acapulco e la doar 4 ore pe autostradă de Districtul Federal, aşa că nu e de mirare că toată lumea fuge acolo la sfârşit de săptămână, ori în vacanţe. 

În toată lumea asta 

intră cei care şi-au cumpărat un apartament în complexurile ridicate aici în ultimele zeci de ani, cei care au ditamai domeniul/viloiul cu piscina deasupra unei alte case, cei care sunt pregătiţi moral să se înghesuie pe plaja publică, cei veniţi să vază unde s-a aruncat în valuri Elvis, unde au poposit nu ştiu care legende hollywoodiene şi unde a înţărcat mutu iapa: Acapulco e mare. Pardon, imens. 

Înclin să cred că revin doar cei care şi-au investit averile în imobiliare aici, că zău dacă nu-s mai frumoase fotografiile cu plajele din Oaxaca, Chiapas, Peninsula Yucatan şamd, şamd. Dar în Vinerea Mare ortodoxă eu sunt tolerantă, cu promisiunea că tot anul pot fi aşa.

Nu are o promenadă, dar are un centru vechi, nu are linişte, ci vizitatori din toată lumea, nu are prea mult specific mexican, dar americanii se simt bine aici, fir-ar să le fie paharele umplute ochi cu gheaţă! 

În zona în care ne-am odihnit noi minţile, căci am reuşit, din moment ce ne-am dus la ţarc, într-un rudotelic complex turistic (mă feresc să spun resort, observaţi cum mă irită tot ce e nou şi simplu?) cu piscinele lui smulse Oceanului Pacific şi îngrădite cu bolovani pictaţi în acelaşi roz de Barbieland, cu mariachi cântând în surdină pe la mese, cu pisici lungite la soare pe şezlonguri scăpate furiei bombonice, cu maşinuţe-acadele care te coboară, pe serpentine, până la valul ce se sparge la mal ori te urcă la capela unde afli de Înviere. Cu mic dejun lăsat într-o nişă pe care o poţi deschide din căsuţă, soare apunând în furiosul Ocean, cu ciripit de păsărele la 5 dimineaţa şi iod în pulmonii hăituiţi de Marele Oraş la a cărui poluare recunosc că îmi aduc obolul măcar de două ori pe săptămână când o iau pe Circuitul Interior, spre oaza Coyoacán.

La Acapulco, Paştele nu a venit nici cu miel, nici cu ouă roşii, nici cu Hristos a înviat, ci cu linişte. De lumină nu mai povestesc. 

La Acapulco, prima oară te aduce curiozitatea. 

A doua oară, zău dacă pricep ce. 

joc de copii

mie îmi plac statuile de aici pentru că, pe lângă marii eroi ai Republicii, Gandhi şi alţii care nu prea au legătură cu istoria locului, se mai abordează şi teme uitate, parcă, prin alte părţi.

la Acapulco, de Paste

scandal!

De ieri tot vuieste presa mexicana si are dreptate, din cate stiu eu acum dupa 6 luni de convietuire cu domnii si doamnele de pe aici: nu se face sa ii pui in reclama si mici, si grasi, si cu poncho demodat, oricat ai fi tu Burger King! Ambasadorul mexican la Madrid a facut urat.

un apus minunat...

...şi o lene de nedescris. 

Două zile de neuitat.

Promisiunea că nu sunt ultimele, chiar dacă au fost primele după mult timp.

Şi o poză, haida!

o viata ca in cantec

Citeam pe vechiul blog al Innuendei despre un june- prim al Galaţiului de acum 20 de ani.

Cu o seară după ce îi explicam cuiva că Gigi L'amoroso al lui Dalida e întruchiparea lui Făt Frumos de la Sovata, care îi făcea pe ginecologii din staţiune să creadă că apa sărată a Lacului Ursu are proprietăţi alese împotriva sterilităţii, când legenda urbană era alta: copiii suedezelor triste venite pe mioriticele plaiuri cu o ultimă speranţă aveau taţi loco. 

Dintre care unii au şi avut noroc în viaţă, au plecat şi nu s-au mai întors decât cu maşină, cum voia Jimi Marocanu' amintit de Innuenda.

Haidaţi cu toţii: Zaza, Luna Caprese, O sole mio!

cu nodul in gat

Nu mai ştiu ce căutam anume, dar am ajuns pe pagina în limba română a BBC. Mai să-mi dea lacrimile. M-au năpădit atâtea amintiri şi mi-a sunat un clopoţel prea amar: când au desfiinţat serviciul presupun că s-au gândit că democratizarea estului european a ajuns la bun sfârşit şi nu prea mai au rost cheltuielile în acest sens. La Republica Moldova nu s-au gândit prea mult, de bună seamă. Cum ar fi fost ilustrate, fără patimă, dar cu luciditate, raţiune, eleganţă şi mai ales profesionism, evenimentele care au loc acum la est de Prut?

Şi am văzut şi fotografii cu renumitul autobuz, şi mi-am amintit de poveştile cu excursia în Republica Moldova, mi-am amintit de concursul acela la care m-am dus cu fruntea sus, spre gelozia unei scîrbe (mult mai în vârstă şi atât) cu care lucram şi care, evident, m-a turnat de m-am trezit fără de lucru prea curând. Un pas înainte, ca toate relele care mi-au presărat trecutul, mai ales că ştiu despre ipochimenă că acum trăieste într-o mare mediocritate (cum o vedeam şi la 22 de ani, când poate nu ştiam prea multe).

Ei, acum mă vedeţi că sunt în stare şi de răutăţi verbale, eu care împroşcam în general doar în situaţiuni generale, despre care aveaţi şi voi cunoştinţă, şi care îmi erau la o oarecare distanţă de sfera personală, cât să-mi permit să fiu rea. 

ramas bun!!

Au fugit ca potârnichile locuitorii Oraşului- Tortila, în Semana Santa. E liber, oficial sau nu, de luni şi încă două săptămâni, aici. Vremea e excelentă: e vară în toată puterea cuvîntului iar ploile nu au început încă, aşa că pentru cei ca mine, care au rămas în arest la domiciliu, mai mare dragul să ieşi în oraş. Nu e pustiu, dar cunoaşteţi senzaţia: cam ca într-o duminică la opt dimineaţa în Piaţa Universităţii.

Mă duc să-mi fac bagajele. Urmează o chestie la care, cu 25 de ani în urmă sau când se difuza la Telecinematecă filmul cu pricina, nici că mă gândeam. 

O să încerc pe pielea-mi Veselie la Acapulco*!

Mă emoţionez de câte ori plecăm în excursie, dar acum e şi mai şi!

Să-mi caut hainele de Ursula Andress, zic.__

______________

*În Mexic, cel puţin, Acapulco e considerat o destinaţie kitsch. E cam ca în Neptun acum vreo 15 ani, când era aglomeraţie şi nimic mai mult. Dar renumele cere o vizită la faţa locului. Şi o poveste lungă după.

Ganditorul mexican

 sau cum arata, fotografiat cu telefonul, Ganditorul lui Vlady, rusul emigrat in Mexic care, in anii 80, a pictat peretii bibliotecii Miguel Lerdo de Tejada. Pentru ca pe toti peretii vorbea despre istoria lumii si pentru ca aici muralistii sunt la mare pret (nu doar Diego Riviera dadea cu culori pe pereti!)

sparanghelul de fier sau garda din farfurie

am stricat repede "ordinea" din farfurie, ca m-as fi simtit vinovata rau, nu alta.

haideti cu totii in cor: Po-po-ca-té-petl!

L-am văzut deocamdată doar de departe. 

Cu timpul, după ce mă obişnuiesc cu altitudinea mare, o să mă prezantez domnului mai sus numit mai de aproape.

PUEBLA- ORAS REVOLUTIONAR

Am bifat acum două săptămâni şi oraşul Puebla. Al patrulea ca mărime în Mexic, la altitudine puţintel mai mică şi cu aer mai curat. Printre altele şi pentru că centrul e pietonal, duminica, nu ca în sătucul Taxco unde obezii urcă dealul în autobuze ori taxiuri (Ruşine! inclus).

Déjà vu politic

 Senatorii PRI  i-au cerut preşedintelui Felipe Calderón să-l demită pe preşedintele Loteriei Naţionale, pe care îl acuză că lasă nişte bani să se scurgă spre campania electorală a PAN.

Că tot vorbeam despre paralele, îmi plac posterele PSD.

În traducere rapidă: Lucrurile nu se rezolvă cu focuri de armă. Să legalizăm drogurile!

 Ah, acum îmi dau seama că nu am foto cu un alt poster, care, pe lângă lozincă, mai prezintă o frumoasă pată de sânge. Stropi mari. Cruzime! Să votăm, deci...haida că nu scriu.

A, pesosul se întăreşte nevoie mare. Un dolar american se cumpără cu 13.24 şi se vinde cu 13.69.

Sanatate! Multumesc!

Aseară la cinema, în timp ce pe pânză Ralph Fiennes îi citea Doamna şi căţelul lui Kate Winslet din închisoare, de la vreo alergie sau vreun mic curent de aer (aici nu îngheţi la cinema, aici nu îngheţi la cinema!) un domn a strănutat (nici puternic, nici caraghios). Prilej pentru o sală întreagă (eu şi compania nu ştiam că trebuie) ca să strige vesel Sănătate!  

Nu am reuşit să disting dacă păţitul le-a şi mulţumit oamenilor, doar nu era să răcnească.

 Şi când mă gândesc că mi se întâmplă să trimit sincere urări unor cunoscuţi, că prieteni nu-i numesc (deşi ne-am tot întâlnit, pupat şi bârfit împreună) nefiindu-mi asemănători în mulţumiri măcar, şi mă aleg cu nimic. No more lamulţiani sau drum bun! ca să echilibrez balanţa mexicană, nu de alta:)