panica

am lasat casa vraiste, am coborat in garaj in papucii de casa (exhibit 1) ingrozita, mi-am pierdut in lift prosopul legat turban, caci tocmai imi spalasem parul, am rupt cheia in usa garajului, m-a ajutat portarul sa o deschid, am alergat mai intai la dreapta, dar mi-am amintit ca o pusesem la locul ei, in sfarsit, iar ea statea acolo, asa curata cum o stiti de cand o spalasem, cu niste flori de jacaranda(exhibit 2) pe ea, de cand o parcasem sub un copac fix cu acest scop, neatinsa.

Si atunci de ce am primit acest mail? (exhibit 3)

muzica de pe la noi

inca e straniu ca mai spun pe aici "ma duc acasa" si apar pe Strada Horatiu, unde imi sunt lucrurile. fapt pentru care Mexic ar fi pe la noi. unde canta si Cafè Tacuba, pe care va recomand sa-i ascultati, ca tot e sambata.

I did it!

Am luat aspiratorul, jumatate din furtunul cu care ne hranim plantele, un burete imens ca din desene animate, sampon pentru masini "aspect uite acum s-a uscat fara dare!", blugii rupti, pantofii de iaht (nu avem iaht!) si un tricou care s-a nimerit el, si am pornit, la 10 seara, la treaba, la noi in garaj. Din fericire masinile vecine erau prin oras. 

Am pus aspiratorul in priza, am curatat cu mare ravna, am dat cu mirosuri de portocale si efecte curatitoare plus lucitoare pe bord si pe orice am vazut eu plastic negru, am dus presurile la spalat sus. Am udat bine dar si eficient masina, sa nu irosesc din apa planetei. Am inceput sa frec fiecare particica aflata sub ochiul critic al trecatorilor dar si unde stiu eu ca te poti uita furis, daca vrei sa-ti faci o parere urata despre cum a fost spalata masina (cam cum poti da cu degetul pe rama tablourilor, sa vezi daca se face curat intr-o casa sau nu), am clatit iar cu mare ravna. 

Am racnit dupa ajutor, recte o carpa din piele de drac, am frecat iar masina, am facut aerobic, m-am ales cu o masina curata. A doua zi la zece am mers la spital, in curte m-a luat repede un baiat alergator, ca sa-mi spele masina. I-am zis cu naduf ca am spalat-o azi-noapte, ce vrea? La ora 16, in parcarea de langa scoala m-a urmarit un altul, ca sa-mi spele masina, numai 35 de pesos. M-am uitat la el cu ura si i-am zis in romaneste, sa nu ma inteleaga si sa ma descarc eu: am spalat-o eu aseara, cu mai mult talent decat al tau, cu mai mult decat o galeata de apa cum ai tu si cu un super burete din desene animate, nu cu carpa rapanoasa ca a ta. 

A, pe la 13 fugea un baiat in intersectie dupa mine, sa-mi spele geamul. I-am zis ca nu, tot mi-a improscat parbrizul cu zama lui dubioasa. L-am insultat, in romaneste. La volan sunt un alt om. Insuportabil si de toata rusinea. Ma iertati! Plec de acasa, deja stiu in ce intersectie or sa sara haidamacii pe masina, sa mi-o spele. V-am zis ca, odata, unul mi s-a urcat literalmente cu picioarele pe masina? L-am claxonat si a aparut un politist, sa-mi ceara mita, ca altfel nu deduc de ce nu l-a luat pe tinerelul alpinist in vizor. Traiesc greu, mvai!

am spalat rusinea!

nu, nu mi-am spălat încă maşina, aştept sprijinul vostru moral, că nimeni în giur nu mă vrea tânără întreprinzătoare.
Zahra Hindi- Stand up
Ce aţi ascultat mai sus s-a cântat aseară, printre altele, în aceeaşi sala Lunario a Auditoriului Naţional, acolo unde sâmbăta trecută l-am supărat pe Eustache la un distins concert de nu  ştiu cum să-i spun, gotic şi altele.

I am a Zahra Hindi fan!

de ce umblu cu masina cam murdara

murdară în sensul mexican al cuvântului, adică nespălată de două săptămâni.

De vină e José, fostul portar, clar! Pentru că nu şi-a purtat livreaua, pentru că ducea o viaţă paralelă la noi în garaj şi făcea nişte bani cinstiţi spălându-ne tuturor maşinile, pentru că nu stătea la uşă, după cum îi cerea meseria, pentru că într-o ţară "sigură" cum e aceasta nu a întrebat pe cineva care a intrat în clădire de-al cui e şi unde merge, nemţii de la 202 şi-au ameninţat proprietarul că se mută altundeva (dacă am citi ce avertismente dă ambasada germană celor care vin aici cu scopuri turistice ne-am cumpăra geam blindat şi la casă), proprietarul s-a plâns Margaritei de la administraţie şi J. nu ne mai spală, oficial, maşini. Adică nu mai lucrează aici, în boxa lui din pivniţă s-a mutat mai seriosul Adán şi s-a dus naibii distracţie. Sau poate doar acum începe? 

Nu am văzut spălătorii de maşini prin zonă. În toate marile parcări fuge cineva după tine cum treci de barieră, dă disperat din mâini către un loc gol, dă disperat din mâini de parcă nu am şti să dăm din volan uşurel până ne încadrăm între linii, iar apoi, când cobori, te intreabă complice dacă să-ţi spele caleaşca. Spui nu din start, pentru că-i vezi cârpa soioasă şi găletuşa cu apă cu care vrea să-şi duca treaba la capăt. Degeaba insistă, tu spui nu, am aflat eu ieri la spaniolă că mexicanii aşteaptă explicaţii când spui nu, iar ei, de frica coloniaştilor rămasă în genele lor nu ţi-ar spune nu nici dacă le-ai cere luna de pe cer, nu că pe urmă ţi-ar da-o, dar nu le place cuvântul. 

Aşa că am ajuns de vreo două zile la o concluzie cu care apropiaţii nu sunt de acord. În garaj e un robinet nu departe de maşina mea (apropo, nu mai are număr de Mureş, nu mai sunt grozavă), furtun avem de când cu plantele de pe terasă. Unul cool, cu opţiuni duş, semicon, flood (ah, ce-mi place să ud pinii cu ăsta!) şi ceva blând, pentru cine creşte anemone, poate. 

Mult mai aproape de maşină e o priză, în care ar intra firul aspiratorului. Uite aşa aş putea să o curăţ şi înăuntru, după 6 luni (nu e murdară, că umblu doar eu cu ea şi nu fumez, mănânc ori trăiesc în maşină). Eventual aş putea să o corup pe numita Liliana care ne curăţă casa, deşi nu am văzut pe la alţii şi chiar mi-ar fi ruşine să crează toţi că exploatez biata fumeie. Rămân eu. Mi se pare distractiv. 

Am strategia în cap, că m-am uitat atentă, când operaţiunea se producea la spălătoria din Crângaşi. Mai întâi îi dau puternic cu apă. Apoi cu şampon (cumpărat deja!) apoi iar cu apă, apoi geamurile cu spritz spritz. Ups, înainte dau cu aspiratorul prin maşină, trec cu furtunul peste preşurile aliniate la distanţă, dau cu silicon pe bord (am eu nişte şerveţele, cu aromă de miere, le foloseam în România, unde bordul se prăfuia într-o săptămână cât nu a reuşit până acum, aici), apoi geamurile, cum spuneam, şi gata! Aş fi maestră dacă aş da cu nu ştiu ce şi pe roţi, dar asta poate nu e stringent.

No, până şi mama de la 10 mii de km depărtare zice că nu se cade să fac eu asta. (Nimeni nu şi-a pus problema că nu aş fi capabilă!). OK, să spunem că aş face-o la miezul nopţii sau la 5 dimineaţa, nici aşa? Promit să nu-mi pun tricou alb şi să nu dau în cine ştie ce pornoşaguri prin garaju-ne. Şi jur că n-o să procedez ca duduia din imaginile de mai jos! Un sfat, vă rog!

sa nu uit ca sunt si blogger...

...si sa ma comport ca atare. Am observat eu că am nişte persoane pe lista de interesaţi. Aşa o numeşte blogger, aşa să-i rămână numele, că nu m-oi apuca să fac inovaţii taman aici! Dupa care, unii dintre ei au dispărut. Ştiu de ce: pe blogul meu nu apar fotografiile celor interesaţi. Am un template vechi la care ţin mult, că nu are prea multă lume tot aşa şi multe inovaţii din ultimii trei ani nu au cum să-şi aibă locul aici. Cum ar fi rubrici laterale. Cu ajutorul lui Nihasa am făcut nişte îmbunătăţiri fix la început (care nu i-au fost pe plac lui De ce şi uite aşa ne-am certat noi pe messenger, ca nişte oameni maturi ce suntem), am avut o perioadă o tâmpenie de link care făcea statul pe blogul meu şi mai greu, pentru care am înţepat alte persoane care mi-au spus cu inima deschisă că mai bine nu. Povestea cu pricina îţi arăta o imagine cu site-ul la care făceam eu trimitere printr-un link. Şi a mai fost apoi o fază pe care aş cere-o şi eu acum numitei Laura Licurici şi lui Silviu- fostul coleg, poveste completă în feeder, că nu e timp pe lume pentru clickuri adiţionale. Asta m-a învăţat, printr-un mail scurt şi sec, cel pe care îl numesc mulţi Teh father. Am zis.

No, şi pe blogul ăsta mai apare un blogroll, care ar fi ce citesc eu, nişte mici convenţii, nişte schimburi de link primordiale la care mi-e jenă şi lene să renunţ. Reader-ul meu e mult mai mare însă, iar azi am adăugat alte bloguri despre care habar nu aveam că există, dar ce frumos e când dai de ceva nou şi te apuci să răscoleşti arhivele. Ca şi cum ai urca în podul bunicilor, nu?

Aşadar: Mirela Rus 1 şi 2 şi Ionuţ Iamandi. Cine a ascultat BBC la viaţa lui ştie.

Monica in Orasul de argint

Pentru că weekend-ul trecut a fost unul prelungit în Mexic (e aniversarea lui Benito Juarez pe 21 martie şi fiecare luni dinaintea zilei cu pricina e liberă, ca multe altele, de altfel) am ieşit iar din oraş. 

Ca să nu mă credeţi drumomană,  din oraşul acesta se iese nu doar ca să vezi alte locuri ci şi ca să poţi respira mai profund şi mai curat (poluarea şi altitudinea!). 

Am luat compasul, am întrebat lume, ne-am amintit ce am mai citit prin cărţi, ziare şi reviste şi am spus în cor Taxco. Oraşul de argint. 

E sus pe  munte, lângă minele de argint, nu are mai mult de 150 mii de locuitori şi e drăgălaş foc.

Din fericire pentru bieţii noştri nervi, e legat de Ciudad 

de México prin autostradă (cea care duce la Acapulco) aşa că nu am mai suferit ca atunci când am fost să vedem fluturii monarh. 

Ce se întâmplă în zilele noastre, la Taxco? 

Vin turiştii mii, să cumpere argintărie (nu e mai ieftină decât la Christoffle, dar argintul e de 950 sau de 925 şi nu toate modelele sunt kitschoase. 

Sau v-ar plăcea  pe o frumoasă dantelă un 

sombrero din argint şi nu ştiam eu?), să stea în piaţa principală (Zocalo se cheamă în  toate aşezările mexicane), să mănânce în puţinele locuri pe care le recomandă ghidurile internaţionale sau  în multele restaurante de care dai la orice pas, să asculte fanfara oraşului (care era, de fapt, filarmonica  din Acapulco, pe o bandă magnetică, răsunând din boxele aflate într-un autobuz) ori ca să înghită eşapamentele taxiurilor, maşinilor şi autobuzelor ce-i aduc pe cei care se încăpăţânează să nu se mişte niciun metru fără de vehiculele în care parcă s-ar fi născut,  crescut şi dezvoltat ca adulţi de nădejde pentru patria-mumă.

 
A, şi cine mai are putere după atâta nemers pe jos, poate merge la un muzeu, două. 

M-am supărat rău când mi-am dat seama că e închis la Casa Humboldt,  pentru că era expoziţie cu vrăjitorii (asta după ce în Cuernavaca am ratat expoziţia cu obiecte de tortură ale Inchiziţiei). 

Dar am fost la Muzeul argintăriei şi am aflat că nu e adevărat că prelucrarea tuturor metalelor a început după Conquista, din moment ce există dovezi că precolumbienii foloseau argint.

Şi da, mi-am luat cercei.

cand muzica doare

Am avut o sâmbătă seara de neuitat. Aici e Festival, noi suntem bucuroşi nevoie mare să fim contemporani cu a 25-a ediţie, am dat cu carioca peste program de aveam în fiecare zi un eveniment pe care să-l vedem, dar, cu atâta lucru şi şcoală, ne-am trezit că doar la sfârşit de săptămână putem vedea ceva. 

Era trecut de 7 când ne-am amintit de marea bucurie de când am aflat de festival aşa că repede la program. Nişte proiecţii de filme în centrul istoric care s-ar fi terminat la 10, noi cu stomacul gol deci nu am fi avut cum să fim şi acolo şi pizza la care visam aşa că, în marele meu snobism, am spus că ne-ar prinde bine nişte muzică de calitate, ca să nu obosim prea mult cu salturile între scenă şi restaurant. Articolul care recomanda trupele era mai mult decât entuziast, formaţii cu nume cum să mă convingă că nu dau niciodată greş cu muzica şi filmele: Jazkamer!nu sună fain? Americani şi norvegieni, eveniment patronat şi de Ambasada americană, să mergem dar la marele Auditoriu naţional la concert! Belete luate din timp, cu mers la faţa locului cu două ore înainte, privit nu chiar chiorîş personagiile în negru care aşteptau acelaşi lucru ca şi mine, să vie la serviciu băiatul de la ghişeu, plătit cu card, luat şi alte pliante de pe acolo, mers la mâncare, tradus greşit jamon în salmon, de foame, pescuit bucăţile de şuncă de pe pizza denumnită Dublino (Saluti, Suzi, am primit vederea, mulţumim şi vrem o casă în Irlandia!), înfulecat rapid restul să nu întârziem la concert şi fuga!

La intrare, coadă onorabilă, aceiaşi îmbrăcaţi în negru cu bocanci, breton asimetric şi ochi bine dermatografaţi, noi ne-am aciuat lângă nişte bălai în birkenştoci, ca să nu ne simţim cei mai bătrâni, am găsit o sală curată, chelneri în cămeşi albe şi cu şervet bleumarin pe antebraţ, lângă tăvile argintate, ne arătau sub albastrele lor lanterne ce putem piguli ori bea în timp ce-n urechi ne-ar răsuna culta muzică pentru care venirăm. Întuneric, să cânte muzica! O fi dodecafonică? Am îmbătrânit chiar aşa de mult? Când a fost ultima oară când am ascultat muzică despre care am zis clar că nu e pentru mine? Ce harnic e chitaristul din dreapta! Toboşarul asudă. Din întuneric, un chelner îmi bagă lanterna în ochi, apoi o îndreaptă spre meniul lui cu degeţele de brânză şi cartofiori, îi răcnesc că nu, gracias, chitaristul din dreapta se înfurie, smulge corzi, le bagă în gură, nu mastichează nimicutza, i-aş striga să nu le înghită dar mi-e teamă că nu mă aude, toboşarul se cară, nu pare nervos, chitaristul din dreapta, despre care în grupul nostru de melomani am conchis că are sau faţă de tocilar sau mutră de criminal în serie, rămâne dârz pe baricade, chitaristul din stânga îşi lasă obiectul muncii la podea, aş vrea să sară pe el, cred că e scump, nu se întâmplă nimic, omul vine în mijlocul scenei, abia îl vedem pe întuneric, ridică mâinile la ceriu prosternat, nu cade, pleacă, chitaristul din dreapta, cu tot cu faţa lui controversată continuă, după care se opreşte. 

Noi chiuim. A ce vreţi voi, dar nu a admiraţie. Pauză. 

Distinşii chelneri ne întreabă iar ce vrem, oamenii din stânga mea decid să ia o tequila, ai mai scumpă, mie nu-mi vine să pun nimic în gură. Ne gândim că dacă Jazkamer au cântat primii, Sunno or fi crema. Rămânem. Nu ne promitem nimic, dar ne rezultă că dacă e tot aşa, poate ieşim la liniştea de metropolă, mai degrabă.

Ceea ce eu am făcut prima, că nu aveam dopuri de pus în urechi, cum am constatat cu tristeţe că unii aveau, deci ei ştiau unde vin (şi atunci de ce au venit?) şi nici tricoul celui din faţa mea, citez: Those masochistic messages run deep, tearing through years of subconscious defences. Încheiat citatul şi coborît în holul principal, unde o domnişoară mă avertizează că, odată ce trec de cordon, cale de întoarcere nu e. 

Muzica se auzea, cred, fix cum intra în urechile celor cu dopuri. În subtila mea spaniolă o întreb dacă ea una ar vrea să se mai întoarcă în locul meu. Părul mi-era strâns legat în coadă, deci nu era posibilitatea unei stări măciucă. M-am mai uitat pe pereţi până au apărut şi companionii mei, evident trişti că n-au mai rămas până la capăt. Se pare că fix după ce am ieşit eu, solistul îşi băgase microfonul prin haine până jos unde mima nu ştiu ce act. Mie mi-a rămas mintea doar la cei din sală. Niciun bătăuş, niciun beţiv, podeaua era curată lacrimă, iar eu nu mai ştiu ce vârstă am, dacă am ajuns să judec preferinţele muzicale.

Exemple, uite aici, click, dar boxele la 1/4 din capacitate, spre binele planetei!

şi


PS: în dreapta mea era un june care vibra pozitiv, la fel ca lucrurile din geantă şi cămeşa-mi, cu ochii închişi. M-am depărtat uşor, să nu ma prindă de gît, în starea lui. Nu l-aş fi acuzat de nimic, dar nici bine nu mi-ar fi părut.

PS2, ieri, dupa ce imi trecuse durerea de timpan sau ce naiba poate durea de la prea multi decibeli, am ascultat toata ziua rock şi metale şi am apreciat pozitiv ritmul, linia melodică, versurile. Pe vremea mea era altfel, maică!

sub un pom violet

Dacă vi s-a dat de înţeles că e urât oraşul în care eu stau deja de cinci luni, veniţi încoace.

 

Să luaţi un zbor care ajunge pe timp de zi, ca să vedeţi un oraş în floare. 

E sezonul în care jacaranda explodează. Cu flori violet, dar fără miros (mi-e dor de "privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit!") pomul acesta aduce atîta viaţă locului că nu-ţi trebuie mult să uiţi că nu totul e roz pe lumea asta.

În afara de splendoarea din copaci, acum e sezonul cald, fără de ploi, în timp ce acasă ştiu eu de la mama ce şi cum. Am primit nişte fotografii de la prietena mea din Paris şi era să o întreb ce face în pardesiu, aşa de repede am uitat cum e martie la zece mii de kilometri depărtare.

Şi un ultim apropo, are KLM nişte reduceri zilele acestea, de mai mare dragul să-ţi iei bilet de avion! Ceea ce am şi făcut. România, pe curând!

fericiri marunte

Ca n-a venit javier sa ne spuna cum sa ne intindem muschii, oasele si ligamentele la yoga ci o fata care la sfarsit ne-a blagoslovit cu un scurt masagiu la spate.

Ca mi-am cumparat ce vedeti in foto, pe un pret de nimic.

Acum mai am doar de trecut hopul de la examenul de luni, ca sa pot vedea 10 filme care mai de care intr-un timp cat mai scurt!

Ma intorc la verbele mele de perceptie si tot ce cer ele de la mine si oricine altcineva vrea sa vorbeasca spaniola cat mai corect si elegant posibil.

A, si trupa Bacilos, din Columbia, care canta ce puteti asculta mai jos. Pacat ca are videoclip de apartament sau ca nu mai stiu eu sa apreciez lucrurile la justa lor valoare. 

Textul e super, iar melodioara, cum spune solistul: sa cante toata lumea!