viata merge inainte

azi era ziua aia in care, cum stau din ce in ce mai prost cu memoria, va spuneam cu podul, cum mi-au ales numele si cate riduri am in plus. N-AM!
mi-e somn.
am multe flori
un tort Sacher in frigider (ar vrea el sa fie Sacher)
flori si plante multe
tone de gunoi de aruncat, azi-dimineata
la multi ani cantat in spaniola si in italiana
m-am pus pe scanat poze din copilarie. mi-am amintit de petreceri, nume de prajituri de la alti copii care la noi nu se faceau (care ati avut roti de car innoroiate de ziua voastra, care?) Sacher am avut eu acum doi ani, cand m-am dus la Beci. Chestiuni thailandeze acum 10 ani, cand eram in Paris. Alte chestiuni basce acum trei ani, la Barcelona. Obsesii de copchil traumatizat care crede ca e grozav pana si acum sa mergi in strainatate, asa ca face tot posibilul sa fie altundeva decat la Targu Mures, sub un pod..a, deci stiati unde si-a zis mama ca nu e cazul sa excluda ca vine purtator de botosei roz nu bleu ciel?
va rog nu regretati ca ati pierdut doua minute din viata. blogul asta are si scop de tiitor de minte pentru oameni ca mine, cu amnezii.Eu sunt cea din dreapta

la mijloc de noiembrie

...trecut, să scriu ceva, să nu dau impresia de dispărut în neant, că ceaţă nu avem aici decât pe Popocatepetl, unde n-am ajuns, dar nu-i timpul pierdut.

În primul rând că nu s-a întâmplat nimic spectaculos: uragane ameninţătoare, inundaţii puţintel mai la nord, sindicate lichidate de însuşi preşedintele, că prea se întrecuse măsura*.

A fost un val de frig soldat cu dormit ca pe vremea lui Ceauşescu, cu trening peste pijama şi alte alea, căci încălzire avem dar nu ne convine să ne trezim cu nasul, ochii şi gura uscate de prea multe valuri de căldură suflate din perete.

Ploile s-au terminat: putem lăsa rufele la uscat sub ceriul liber dar acum avem de udat grădina, ceea ce nu mi se pare omeneşte, mai ales că Mexicul rămâne fără apă în 10 ani, sau aşa spune legenda urbană. Aşa că am putea tăia toate plantele şi să facem o salată amară cu cine ştie ce proprietăţi curative.

Oo, aseară am fost la teatru, la Forul Shakespeare, o piesă care se joacă de 15 ani, aseară la a 3664-a reprezentaţie. Femeia în negru a lui Susan Hill, horror la teatru! Urlete pe bune ale spectatorilor, hohote de râs din partea ăstora ca mine, care nu ne lăsăm speriaţi de fantome, întuneric beznă, lanterne şi strigăte disperate, de actori buni care ştiu să-ţi facă seara mai frumoasă. (finalmente nu mânca nimeni în sală şi, pentru că lumea a fost rugată de trei ori, şi-a închis şi telefonul mobil, ce uşurare!)

No, şi ca să rămânem la horror, ma îmbrac, că aici e dimineaţă, să traversez, să votez. Unde mi-o fi paşaportul?


_______________
* (dacă vreţi să ştiţi ce şi cum mă aştern pe scris, dar altfel nu-mi vine să detaliez povestea unui sindicat cu vreo 40 de mii de membri, toţi lucrători ai unei, să-i spunem, regii de distribuţie a curentului electric în centrul ţării, care regie primea şi subvenţii pe lângă mişelescul obicei de a încărca nota de plată la curent. No, şi conducerea sindicatului trăia regeşte. Sau împărăteşte. În contrast cu sindicalistul şi mexicanul de rând, că altfel nu cred că ar fi fost păcat.)

leapsa floare la ureche

din păcate...vedeţi mai jos de ce.
M-a lovit cu o pietricică la fereastra blogului Andreea, că să pun uite aici fotografii care să ilustreze stări contrarii. Vedeţi ce şi cum aici.
Se nimereşte fix acum şi, chiar dacă nu se întâmpla acum ce s-a întâmplat, na, de-ale vieţii, fotografia din postul de mai jos ar fi ilustrat un moment la care am râs o zi întreagă şi am povestit multe, după.
Betty cea hoaţă a aşteptat cuminte într-un colţ să-mi termin porumbul, m-a urmărit cu auzul doar până în bucătărie ca să ştie, din trântit de uşi, unde sfârşeşte coceanul, a mai stat, să nu dea de bănuit dupa care, tiptil, s-a dus şi s-a întors cu minunea în gură, flaut. Cu privirea rugătoare sau spăşită, să nu mă supere că nu ştie cum arăt supărată a stat ea aşa zeci de secunde. Timp în care am făcut click şi apoi i-am luat jucăria. Nu ţin minte dacă i-am dat altceva în loc sau am fost o ticăloasă până la capăt.
De apăsat nu prea mă apasă multe în ultimul timp, în afară de stingerea sufleţelului de mai sus. Aşa că vorbesc despre o singură fotografie.

good, good doggie!

Poate că acum, din dimensiunea în care eşti, capac la toate, îmi citeşti şi blogul.
Pufuleţ micuţ şi negru care m-a învăţat, după 20 de ani de frică, să te iubesc pe tine şi pe cei ca tine!
Ghemotoc vesel care ştia că venim acasă când eram abia la capătul străzii!
Clovn vesel cu oase imense pe postură de flaut sau cocean de porumb în chip de saxofon!
Răsfăţat mic, alintat cu mămăliguţă cu lapte la micul dejun şi clătite cu nuci seara, de la bunici!
Îndrăzneţ foc, gata să se ia la trântă cu uriaşi de trei ori mai mari ca el!
Căţeluş drăgălaş, dacă înmulţesc cu 7, cât se spune că e anul pentru voi, aveai 70 de ani!
Era timpul să te odihneşti, nu-i aşa? De pe norişorul pufos unde primeşti cine ştie ce hrană să te uiţi puţin şi aici departe, distanţa ar fi aceeaşi, nu? Ştiu că e un Rai şi pentru voi,dar nu presupun că o poţi lătra prietenos şi pe bunica, ori pe bunicu'. Nu am înţeles dacă la acelaşi loc verde mergeţi şi voi.
10 ani, o lună, o săptămână şi o zi. Şi un ultim zero, pe lumea noastră.În care, timp de zece ani, ai fost un membru al familiei. Chiar dacă te-am lăsat singurică, nu te-am dus afară când ai fi vrut tu, nu ţi-a dat voie în pat decât cel care te-a cumpărat cât încă erai un mini mini căţel. Şi căruia i-ai fost prietenă când nimeni, poate, nu voia să-l asculte fără să comenteze. Acum că l-ai văzut la casa lui ţi-ai terminat misiunea, nu?

PS: te-am auzit plângând aşa că ştiu că n-ai râde de mine să ştii că bocesc.
Cel mai urât e că aici pe stradă văd zilnic un Schnauzer pitic cu mersul tău săltăreţ cu tot.

RIP, Black Betty!

harnicie, lene, Ziua Mortilor si Edgar Allan Poe

la 200 de ani de la moartea lui Poe, studenţii celei mai mari universităţi din America Latină, UNAM, s-au gânditără ca Edgar să le fie temă de casă pentru altarele pe care le înalţă tot poporul de Ziua Morţilor.
Inspiraţie cu carul o să am altădată dar pot să închei, înainte de Na-vă poze! cu: am fost la o chestie care n-o să se mai repede Nevermore. Dedicaţie, Corbul în lectura lui Christopher Walken.

despre mine

A apărut în The Chronicle povestea mea la muzeu. Aici.

Poate dacă o vedeţi o recunoaşteţi. E vorba despre Dolores del Rio, prima divă mexicană cu mare succes la Hollywood. Am văzut o expoziţie cu 100 de fotografii inedite care o întruchipează.

Gloria ei a început pe vremea filmului mut dar n-a murit odată cu apariţia sunetului în cinematografe.

Cu minţile sunt în pom, iar pomul e în aer: fac dovleac la cuptor. L-am tăiat bucăţele, l-am pus la 200 de grade Celsius pe care nu le poate verifica nimeni, aşa că nu le cred, după care am urcat la calculator să citesc reţete. M-a încântat teribil una în care dovleacul rămânea întreg. La cap:)

Cu doupă seri în urmă ne întâlnim cu o domnişoară pe care o cunoscusem la o petrecere. O întreb ce film a văzut, că ieşea de la cinematograf, după care ea, agitată, îmi spune, îmi arată tichetul de parcare şi se scuză că trebuie să plece. Mulţumesc, i-am zis! După care toată seara îmi făceam procese de conştiinţă că femeia s-o fi simţit prost că lumea îi mulţumeşte când ea se decide să plece.

Reclama mascata...

...căreia i se dă uite acum masca jos, întru invitaţie.

Suzi, Liviu, Vio, Hiacint şi cu mine avem un proiect.

Fotografii, după putinţa fiecăruia, în fiecare zi, pentru ca e un proiect.

Luaţi de aici, puneţi în Google Reader, tweet, RT, link-uri pe Facebook, strigăte la geam şi ce alte metode de promovare mai cunoaşteţi.

Fiecare cu poza lui, adică.