porumbei de morelia...

...surprinsi intr-o piata laturalnica. de parca le pasa ca nu sunt in centru, he he.

am vazut o minune

Când vine toamna, încep să bată aripi aurii şi negre. E ora plecării spre sud, spre locuri necunoscute, dar mult mai calde. E un drum pe care bunicile lor nu i-au învăţat, dar pe care îl vor găsi cu siguranţă.

Trăiesc în Canada, în regiunile din jurul marilor lacuri. Sunt milioane şi formează nori coloraţi, când pornesc la drum de teama frigurilor care vin în septembrie în ţara lor. De multe ori ajung la o mie de metri, unde curenţii de aer sunt numai buni cât să-i ducă mai departe. Şi, cum se lasă noaptea, coboară pe Pământ. 

Le e foame, iar 80 de kilometri parcurşi în fiecare zi nu au cum să nu fie obositori. 

Zorile îi trimit iar la drum şi fiecare zi e la fel, până când ajung  în pădurile unde-şi vor găsi odihna, peste iarnă. Iarna lor, care în Mexic nu e atât de aspră. Sus la munte, unde vin în

 fiecare an, le e bine. Aztecii credeau că sunt războinicii lor pieriţi în luptă. 

Abia cu 30 de ani în urmă şi-au dat seama americanii unde le plecau prietenii, iar un japonez a venit de tot aici unde sunt eu, ca să-i studieze mai de aproape. Cine ar mai face 3000 de kilometri în zbor ca să doarmă mai bine? 

Iar după 5 luni o iau iar din loc. Înapoi, unde vara nu e atât de aspră. Rămâne un mister cum de ştiu calea, când e pentru prima oară când o parcurg.

Sunt fluturii monarh, pe care i-am văzut sus pe Sierra Chincua, după un drum istovitor. Dar pe care mă bucur că l-am făcut. Nu se compară cu epopeea lor, dar  senzaţia e uluitoare.

Am urcat, nu greu, ce-i drept, un munte şi am ştiut că ne apropiem de ei când i-am văzut zburând deasupra noastră. (Îi trezeşte soarele.) Iar apoi, copacii care le sunt casă. 

Ciorchini de fluturi care atârnă greu pe crengi, fluturi cu aripi închise, oameni muţi de uimire. 

În faţa lor, în faţa drumului pe care îl bat până aici, în faţa naturii. Capac la toate, sunt pe cale de dispariţie. Se taie copaci, în Mexic, la fel de "legal" ca şi la noi. E poluare, zgomot, prea cald, prea frig. 

Aşa că m-am bucurat să-i văd şi aştept să mergem la vizionare de balene:)

foto leapsa

sa merg in al patrulea folder cu imagini din computer, sa aleg a patra fotografie si sa o povestesc. de la Jul.

Ea e Nina, seamana cu mama ei, care e o mexicanca frumoasa si dupa standardele tuturor, si ii sta bine in rosu. E timida, iar acum vreo doua luni a mancat cu multa rabdare vreo 50 de bobite mici mici de branza dintr-o farfurie. Pe care bobite i le-am facut eu mici, sa vad cata rabdare are. Apoi ne-am plimbat si mi-a aratat de unde pot sa-i cumpar un ou din ciocolata cu o jucarioara inauntru. Si apoi i-am facut niste fotografii.

si apoi a venit dupa-amiaza...

...şi ca tot omul cu stomac în stare de folosinţă, nicio oprelişte de care să fie conştient şi aer proaspăt în pulmoni, mi s-a făcut foame. 

Dar nu plec la vânătoare să mă pun în temă şi tare înţeleaptă m-am simţit că am aruncat deoparte ghidurile tipărite care, cu o seară înainte, ne-au trimis străzi îndepărtate în căutarea şi dezamăgitoarea găsire a unui restaurant care în clipa de faţă vinde mese, scaune, tacâmuri şi blide, semn că sigur nu mai aşteaptă pe nimeni să se nutrească în locandă. 

Acum aveam o trimitere de la o americancă mult lăudată în diaspora lor de aici, care se pricepe la bucătărie şi care afirma pe blogu-i că nu-i mâncare mai bună şi mai locală decât cea de la Fonda Marceva. Băgat la cap, lăudat în jur că mergem la loc testat de maeştri ai bucătăriei chemaţi să vorbească pe la conferinţe săteşti în domeniu. 

Am zis să trec peste colbul din bătătura, peste blidele ciobite, că nu-s sclifosită, dar zău dacă mi-a căzut bine simplitatea pe care o cerusem, că doară nu era să mă apuc acum de mâncat carne şi picanterii. Da, nu am ce căuta prin cuhniile mexicane cu hatârurile-mi, noroc cu fructele şi legumele despre care v-am mai povestit. Şi-apoi iar pe străzi, unde am văzut un copac frumos (o specie ocrotită),

am văzut că e mare grădina lui Dumnezeu şi am auzit că în spaniolă cucurigu poate suna altfel. 

Am luat aminte că aici omuleţul verde din semafor fuge (când îi vine rândul, nu aiurea) şi am constatat că sâmbăta numai să vrei te plictiseşti prin Morelia: concerte mai spre punk, mai spre viori artistico-ruseşti, apropo, cine e Vladimir Kurdov - răspunsul fiind un violonist cu coadă, pălărie şi multă dorinţă de a lua la pas prin jurul scenei, cine ştie după ce idee pe care nu am pătruns-o, pentru că noi am vrut să mergem cu tramvaiul prin oraş.

Am plătit belete, am urcat în vehicul, am văzut unde putem lăsa bacşişul pe care nu-i lucrător mexican să nu-l ceară, niciodată discret. Propina se numește.

Cu tramvaiul nu am mai fost, pentru că, în afară de noi, mama, tata şi cei doi copii bine înarmaţi cu floricele, cartofiori prăjiţi, dulciuri artificial colorate, sucuri carbogazoase, baloane cumpărate din piaţa mare şi o maşinuţă ţinută-n buzunar, în caz de plictiseală, nu a mai plătit nimeni 60 de

pesos să vadă oraşul dintr-un tramvai care nici măcar nu mergea pe şine. 

Prima oară am vrut să fim grandomani şi să plătim noi restul biletelor (tramvaiul nu porneşte fără 10 persoane pe scaune, noi eram oficial 4, că ăia micii nu se pun.), apoi ne-am amintit că sunt nişte laturi care nu ne convin la toată povestea, aşa că am urcat pe terasa unde mi-am început eu povestea sâmbătă dimineaţa şi am văzut finalul manifestărilor artistice, care părea fericit. 

Focuri de artificii, catedrala frumos luminată ca în fiecare seară, oameni fericiţi, niciun june vărsându-şi măruntaiele pe trotuare de la prea mult alcool îngurgitat şi nicio sirenă urlând a disperare sub ochii noştri. Lucru care vă doresc şi vouă. Să nu ajungeți să le vedeţi, adicătelea. 

După care, a doua zi, am plecat. Ne aşteptau lucruri atât de frumoase că nici nu ştiu cum să le povestesc.

Nu că mâine voi fi reuşit să încropesc ceva. Rămâne de văzut.

¡Viva Don Vasco!*

...prin centru, ca sa fiu precisa.

Centrul orasului in care locuiesc peste 600 de mii de locuitori plus studentii care vin sa invete aici. si au mare dreptate sa vina, caci Universitatea e importanta, in oras sunt multe festivaluri, nu sunt probleme de siguranta, clima e incantatoare si ceriul albastru, nu gri, ca in capitala, iar centrul mai e si patrimoniu UNESCO.  

Morelia e oras din acela, colonial. Cu frumoasa piata centrala, zocalo, portaluri si case in stilul cu pricina, cu tramvai vechi, puncte de informare pentru turistii care nu-s si, cel mai important, Politia Turistica. Nu-mi ajungeau zecile de feluri de politisti din Ciudad de Mexico, nu de alta.

Piata de dulciuri unde m-am infiintat cu mult timp inaintea negustorilor e ceea ce nu ma asteptam: tarabe cu nuci, fistic, migdale, crude, prajite, tavalite prin chili sau caramelizate, faimoasele Alegria, adica discuri foarte mari si foarte fine din zahar viu colorat, smochine, fructe uscate, bezele, tamarind si alte alea. 

Toate descoperite, pazite bine de oameni care, la 10 dimineata, or fi fost la micul dejun sau la gustare, stateau cu nasul in farfuria din care ieseau aburi de tamales, de mi-am imaginat, in psihoza pe care deja o cunoasteti, stropi grasi pe tot ce era expus sub ochii lor. 

Suveniruri, apoi. Daca in pietele din Capitala am vazut tot ce a iesit de sub mana artizanilor din toata tarisoara asta, nu m-a mai impresionat nimic. Nici macar cizmulitele din piele in care poti sa-ti tii paharutul de tequila, nici straitele "Amintire din Morelia" nici broastele cu palarie de cowboy si zambet sadic, cine stie de ce.

Pe la 11, soarele ardea cat sa-mi vina sa dau cu haina de pamant, dar am mers mai departe, fara sa cracnesc, caci in buzunare aveam acte si telefon, esentiale cand ramai singur pe lume intr-un oras necunoscut. Lustragii din Piata Centrala ii dadeau de zor cu lucrul. Cel mai mult mi-a fost mila de cel platit sa vopseasca niste cizme din scai roz, care au facut-o cool anii trecuti pe posesoare, intr-un trist, dar vai, clasic, negru. Totusi, parca e mai trist lustragiul fara de pantofi sub nas. Sau cel ignorat total de client? De unde sa stiu eu, care-mi curat singura sosonii?

Cafeaua- potrivita cu ochii intredeschisi de prea multa lumina ori de oxigen in continuare rarefiat (nu am coborat decat 600 metri sub Ciudad de Mexico)- s-a luat de la Gourmetul Lilianei, in aroma detergentului cu care s-a frecat (mdoh, impersonal) asfaltul, pentru ca La Conspiraciòn, denumita asa din cauza unei legaturi cu orasul in care a vazut lumina ochilor revolutionarul Morelos, era inchisa. 

Conspiratiunile nu au nimic de a face cu lumina zilei, mi-e din ce in ce mai clar!

Am dat si peste statuia lui Melchor Ocampo, un om care e multe strazi, ca si Morelos, care e si stat, pe deasupra** 

Vajnic om politic, cu un crunt sfarsit, dar care a crezut ca a facut pentru patria-i cat a judecat in sinele-i ca era bine, citat de pe placa din centrul Moreliei. Traducere mai intortocheata nu cred sa fi facut vreodata, dar ma emotioneaza in continuare patriotismul local si ma mai ia si rusinea ca nu sunt capabila de asa ceva fara sa par ridicola.

Ridicola? Oi fi fost, cum nu, in ochii localnicilor care m-au vazut pozand un capac de canal. Doar ca profitam, ca sa-i pot trimite lui Lucian o alta lucratura umana pe tema blogului dumisale, cel cu capacele de canal. Ca nu am mai vazut regii magi in postura asta, printre altele, si pentru ca ma suparasera capacele din Ciudad de Mexico, care nu au niciun chichirez.

Si nu e decat amiaza! Mai umblu, mai imortalizez, va mai scriu!

_____________

*Don Vasco de Quiroga, nascut in Spania si venit aici pe la 1500. Un mare om. Amanunte, aici.

** Mai mare bucuria sa te pierzi in Mexico City, unde in fiecare cartier exista cate o strada Morelos, Ocampo, Revoluciòn, Londra samd!

buna dimineata, prieteeeeni!*

adica de pe terasa, ca e doar 9. ies la morelia photowalking!

si la piata de dulciuri, cum se traduce una dintre atractiile locului.

orasul nu apare mai deloc in ghidul turistic scos de national geographic asa ca, si din cauza asta, aici e o conferinta pe teme de turism. unde reprezentantul romaniei a facut o figura frumoasa cu un studiu de caz pe promovarea manastirilor si o pagina web interesanta, spune lumea. mai ramane sa dau si linkul, totusi.

____________________

* la faza asta o doamna la 30 de ani a dat sign out de pe messenger. si eu care doar o salutasem cu avant. asa ca in fata ei sunt invizibila, de acum, sa nu deranjez.

lene, calatorii si wifi

De cand il am pe asta micu´ parca ma simt obligata sa-l iau cu mine. dar de doua saptamani il iau, intru pe ziare, bloguri si chiar mailul personal, hai cate un twitter si blogul nu a castigat nimic! Ca asa ma scuzasem apropiatilor plini de reprosuri si de aia Mos Craciun fu generos!In primul rand cine e asta micu´: e din familia Toshiba, ii spune netbook, e cat o agenda, nu cred sa aiba un kilogram si, ha ha, stiu ca Mos Craciun nu are bani, dar daca ar fi fost sa-l cumpere ar fidat vreo 6 mii de pesos pe el. cam 1000 de lei noi.Pe care ii merita, asa cum au meritat si istericalele mele la magazinul Liverpool, unde am aflat de iesirea pe piata si unde neMos Craciun il comandase pentru ziua mea, deci cu o luna inainte de MeriCrismas.Degeaba, ca 10 zile de livrare s-au transformat in 40. Noroc ca am primit bicicleta si nu am plans prea mult, dar am facut o criza, cum mi s-a recomandat ca trebuie sa faci aici chiar si preventiv, ca sa grabesti lucrurile. Omul in fata mea, obedient peste masura, de mi-a sporit nervii, a numarat cuminte 1,2,3,4,5,6,7,8,9,0,1,12,13,14...adica zilele care trecusera in plus peste promisiunea lor, de m-a speriat cat e de ascultator, de parca si-o cerea si stia ca o merita, dar mi-a povestit Facerea lumii si, implicit, a masinariilor, si eu trebuia sa pricep ca voi fi sunata cand apare asta micu´. Am intrebat militaros pe ce numar, mi s-a raspuns pe asta pe care mi l-am notat uite aici, acolo nu era nimic, am mai strigat o data cum ma cheama, la ce numar raspund si l-am anuntat ca oricum eu mai trec preventiv pe acolo. Telefon nu am primit, dar am trecut preventiv acum doua saptamani, omul ala mi-a dat jucaria si eu am vrut sa fac scandal ca nu m-au chemat si ca as mai fi asteptat mult si bine, poate il vindeau altcuiva etc.. si acum pe unde merg intreb cu spranceana sus de parola pentru wifi si nu fac nimic util. A, da, mi-am descarcat o gramatica veche spaniola, intr-o cafenea, am lecturat o carte de pe un memory stick si mi-am facut digitatia, ca aici tastele sunt mai mici, mai apropiate, nu am diacritice decat spaniole si uite asa. Si in general ma bucur pentru jucaria asta in limite de iupi, din cauza crizei, evident.
Ca si cireasa hailanta, am ajuns sa car cu mine pe unde ma duc un bagaj strict pentru tehnologie, daca imi dati voie o sa tin in rucsacul respectiv si incarcatoarele, pe langa asta micu´, aparatul foto, cabluri si baterii. Dar pe blog nu rezulta nimic, si nici prietenii nu primesc prea multe marturii ale bogatului meu bagaj.
TIPS: la Hotel Catedral din Morelia, unde ma aflu, parola e 12345...bla bla.
Da, am venit la Morelia. Pe autostrada. Ne asteapta plimbari, vizite la Sanctuarul fluturilor care vin aici la iernat,din Canada si State, o vizita in Pàtzcuaro, un satuc unde se fac niste masti pe care daca le vedeti, sigur le recunoasteti. Si hodina, ca aici nu se aud elicopterele bogatasilor care, in Ciudad de Mexico, evita traficul umbland pe ceriu.

'Nkunda était devenu incontrôlable. En plus, il était devenu gourmand financièrement.'

Aşa că l-au arestat. Fără legătura cu mondiala criză. De aia îmi place mie pe planeta asta!

cum a fost acolo unde nu m-am dus

Duminica a fost zi de mari incursiuni in apropiere, pentru ca asa e bine sa pornesti cuceririle. 

Dupa Cuernavaca, pe care eu, in nestiinta mea, am denumit-o orasel, pentru ca nu avea milioanele de locuitori ai Capitalei ci "doar" 300 de mii de locuitori, am mers in satucul Tepoztlan care evident e mai mare decat Sinaia, dar am ramas la proportiile pe care le ghiciti mai sus. 

E frumos, in ianuarie, acolo. Stradute pietruite, casute colorate, portocale prin copaci si jacaranda pe ziduri. Si o piramida, la o ora de urcat pe niste trepte pietruite. Si o catedrala din aceea construita in secolul XVI, care mie doar spaima imi inspira.

 Energiile negative, ca sa o dau semidoct despre asa ceva. Cum am ajuns la 5 si jumatate in Tepoztlan si cum se intuneca destul de devreme, plus ca mosul in curtea caruia am lasat masina ne-a zis ca la sapte sa fim inapoi, ne-am plimbat de colo colo, am cautat o pisica in culori pentru colectia pe care o sa v-o arat candva, ne-am uitat printr-o luneta la piramida la care nu am ajuns, am dat 2 pesos pe povestea asta, l-am banuit pe intreprinzatorul cu ocheanul ca isi bate joc de noi si ne uitam la o poza, apoi am vazut oameni miscandu-se in cadru, l-am acuzat de ticalosenie apoi, ca ne da filmulete la binoclu, iar apoi mi-am dat seama incotro e indreptat obiectivul si catre ce arata el. Catre Piramida, ce mai. 

Am baut o cafea cu miere in curte la niste yoghini, am gasit pisica (albastru indigo cu flori), ne-am luat masina din curtea cu caini latiti la soare, gaini zgomotoase si falnici cucosi si dusi am fost. Dupa care ne-am zis sa mai venim, sa ne ducem la piramida care va ramane in memoria de moment drept "aia la care nu am fost". 

Foto, acum, ca tot ma acuzati ca nu impartasesc nimicuta cu voi.

live blogging din cuernavaca!

la 60 de km de Ciudad de Mexico, la 700 de metri mai jos putintel si la un aer mult mai curat, duminicile sunt mai frumoase, cum nu? plus masinuta noua de scris de pe care, cu jignitorul "fara diacritice" in frunte, va salut cu zambet larg si tricou tot asa, ca e cald. am si poze plus barfa ca asasinatul miseleste imparat Maximilian *(doi imparati cu acest nume au fost si amandoi au sfarsit altcumva decat de moarte buna) se intalnea in palatul de aici cu indianca-i amanta.

O imagine din gradina lui Borda, un magnat al argintului din zona. Aici dadea receptii Maxi cand venea la resedinta lui de vara cu Carlotta lui cu tot.

condamnat sa fie vesnicul adult

Acum că am revăzut Les Choristes, mi-am dat seama că actorul care îl interpretează pe Pierre Morhange adult e unul şi acelaşi cu cel care îl interpretează Toto crescut mare şi plecat de la el din târg în Nuovo Cinema Paradiso. 

Aceeaşi amăreală pe sufletul lui, acelaşi telefon primit când îi era lumea mai dragă să plece la o înmormântare. 

 Mă întreb ce o fi fost în capul regizorului Coriştilor când s-a gândit la Jacques Perrin, mai ales că a trecut peste faptul că micuţul Pierre are ochi verzi sau albaştri în timp ce Perrin îi are căprui.

Mai ştiţi nişte poveşti cu vreun adult care îşi aduce aminte de copilărie? Jacques, pregăteşte-te, te așteaptă un alt rol!

o sa deie boalele-n noi, sa plangem!

Şi nu-i mai mare bucuria, în plină criză economică mondială, decât aia din momentul în care afli că n-o să mori sărac. 

Nu mai bine mori în chinuri groaznice? 

Spun cercetătorii că ne pasc tot felul de molime şi mi-e frică rău, tocmai  mie care rar mă îmbolnăvesc!

Revenind la alarma mea: 12 la număr, bolile astea se soldează cu ultimul drum. Primele patru, deocamdată, din ziar, de unde altundeva?, să nu murim din al 13-lea motiv, recte supărare mare.

De două zile scriu despre şubrezirea sănătăţii. Cred că e de la frigurile cu care m-am căptuşit pe avion, care la mine se manifestă doar cu ...dar să fim discreți!

vesti bune de pe frontul de vest

S-a găsit o genă anume şi acum i se caută un rimel cât mai frumos. 

Haida, că în câţiva ani o să ne plictisim de nemuritori ce o să fim! 

Şi cât timp de citit o să mai avem, o nebunie!

noutatile zilei

1. ca s-a deschis gaura neagra, atentie sa nu cadeti in ea!

inca nu am priceput daca pot da alte detalii despre gaura si gauritor, asa ca tac (din gura, a tacea din gura, de ce aceasta precizare, de unde mai pot sa tac?)

2. am racit din cauza cui a inventat nu stiu ce tip de aparat de zbor pe care il foloseste Aeromexico, si care aparat are, pe langa gaura (nu neagra!) din care iese aer rece pentru fiecare pasager in parte, alte gauri multe (tot asa, nu negre) din care iese aer si mai rece si pe care gauri nu vine nimeni sa le astupe cu ziare, sa nu raceasca oameni ca mine. 

oricum, zborurile lungi si dese se lasa cu hopuri pentru sistemul imunitar, cunoastem, poate mai putin decat stewardesele care, apropo, de ce se machiaza asa de mult cu toatele? 

pentru ca au acces la duty-free, prin aeroporturi? Pai nu cred ca au drept de cumparaturi. Am aberat. Febra nu am. Curge nasul impresionant de mult.

de ce?

-vacanţele luate de unii oameni sunt "binemeritate", a mea a fost luată cu forţa din viaţa altuia?

-am văzut în cel puţin trei locuri sintagma "câine sur la vânătoare". Unde a dispărut litera d?

Câine roşcat la vânătoare şi niciun surd prin preajmă!

cum fu

Haida, an nou fericit!

Am fost la o petrecere ca cea din imagine. Nu a aparut insa politia, pisica nu era de negasit intrucat nu exista, iar blonda care rade intr-o oglinda si apoi da in plans, de beata ce era, nu am fost eu. 

Nici alta.

Dupa care, in drum spre casa, am vazut-o pe Gianna Nannini. 

Avusese un concert la Colosseum si mergea la casa ei, cu doi motociclisti inaintea masinii care a incetinit fix in fata mea, cat sa-mi bata femeia obrazul ca nu m-am dus sa o vad/ascult. NU.

Bagajele, acum, ca la noapte zbor. Avionul zboara, Monica citeste adica. Mexic, vin! 

M-AM SATURAT DE FRIG IN OASE!