dacia patria muma

Daca mi se face vreodata dor de Dacia in Mexic, nu-s pierduta, ca sunt multe,  pe strazi. 

E drept ca Renault 12, sa fim seriosi. 

Logan n-o sa vad insa, pentru ca Nissan Tsuru e mai mare si mai tare in America, din cauza ca Logan se asambleaza in Brazilia care o duce putintel mai bine decat restul tarilor din America Latina acum, ca e criza.

pe fuga

Va rog frumos dati fuga repede-repede pana in Prahova!!! E cineva care sta cu mancarea in gura si nu stie ce sa faca mai departe.

KATIE MELUA SI THE POGUES
CRACIUN FERICIT!

Salutari de la Roma!

Nici nu pot calcula bine cate ore sunt de cand am plecat de acasa, din Mexic, cert e ca, 15 ore de zbor mai tarziu, alte 7 de somn cu intrerupere ceruta de stomac infundat cu 2 biscuiti si trei ceaiuri, 2 ore de lectura, alte 7 de somn si una de mancat si cumparaturi, sunt aici. In pijama, ca nu stiu cand apare somnul si trebuie sa profit, ca sa fiu si eu pe fusul orar european cat mai repede.

si acum recomandari muzicale, zic.

Pink Floyd a la mexicana (imi place tipul cu acordeonul)

El mariachi loco quiere bailar, adicatelea ce-mi place mie cand apar mariachii sa cante si in curand o sa scot suta de pesos si o sa strig sa cante muzica! (kitsch total asigurat. remarcati coregrafia si, de ce nu, scenografia)

Si un canticel care ma tulbura, ca am si eu o inimioara, nu de alta, ah, muahaha!

espiritual, nu?

Haida, ca revin si cu altele.

veverite mexicane

E una, doar, foarte sociabilă, de altfel. Nu am putut s-o tratarisesc decât cu blitz. Nişte copii i-au dat apoi nişte alune, iar ea şi-a ridicat coada a trufie de prinţesă care ştie că i se cuvine să fie răsfăţată.

_________

 Mi-aduc aminte că, acum douăzeci de ani, cineva luase o veveriţă în camera de hotel, la Vatra Dornei, iar a doua zi nu mai avea perdele la geamuri:)

pohtele ce le-am pohtit

 
În ordine: la Tîrgu-Mureş, Roma şi în Ciudad de México

printre putinele tutungerii care imi plac

Apropo, ştiaţi că în Italia tutunul e monopol de stat şi nu se vinde decât la tutungerie, nu?

de ce mi-e dor de cainele Betty

Pentru că ştie să mă privească aşa şi pentru că-i place porumbul. Sau coceanul. Sau pentru că fură din gunoi, deşi are de deschis o uşă pentru asta. Bad, bad doggy-dog!

cum imi e, de fapt, in Mexic

Că lucrurile nu sunt chiar roz chiclet (bombon) şi mi se spune şi că mondiala asta de criză o să înrăutăţească lucrurile. Mexicanii, cum poate ştiţi, sunt săraci. Da, cu toată bogăţia lui Carlos Slim, grosul nu are lacrimi să-şi plângă necazul. 

Pentru noi, care venim din Europa cu salarii europene cu tot, viaţa de aici e frumoasă. Nu că ne-am tăvăli în lux, dar mâncăm bine şi nu scump, benzina costă de două ori mai puţin decât în ţara-mumă, cumpăr filme şi cărţi (în prostie, era să spun, dar uite că nu e dovadă de aşa ceva) în veselie şi cam aşa merg lucrurile. Așadar bogaţi şi pentru că nu ne propunem să umpărăm luna de pe cer.

Ei, şi unde ar trebui să ne simţim ca în Paradis, nu e chiar aşa. În ochii lor suntem putred de bogaţi. Lor le ajung 2-3 pesos pentru un taco la colţul străzii. Dar ăia 2-3 pesos şi-i câştigă greu. Şi atunci, cu toate că sunt bisericoşi peste măsură, nu îi doare nici mâna nici sufletul să ia de la cei care au mai mult ca ei.  Ba chiar, ruşinaţi, i se confesează popii, duminica, la biserică, sau se roagă înainte Fecioarei, să-i ajute la marea lovitură. 

Şi atunci, păşim ca pe ouă când ieşim din casă. Nu ne îmbrăcăm peste măsură de altfel decât lumea, ne-am pus baterii noi la ceasurile din liceu sau din facultate, ce bine că le ţineam în cutia cu nimicuri, nu?, mergem pe trotuarul luminat, mă mai uit eu tot la zece paşi în spate, în lateral şi în sus m-aş uita, dacă aş fi în panică, traversez când mi se pare că e vreunul pe stradă aşa, fără un rost, fără un bagaj sau cu un scop paşnic în ochi (glumesc, nu am cum citi gândurile oamenilor) intru în primul magazin mai luminat şi mai cu vreun poliţist la uşă, îmi pregătesc poşeta să-i dau în cap ticălosului, mă prind că e un biet adolescent evreu trimis de părinţi la sinagogă mai cu forţa, zic, la ce zigzag face pe trotuare, că bucurie că se va ruga intens nu pare, mă simt prost, mă şi văd în ziare :  

Românii ne fac de ruşine şi peste Ocean. O tîrgu-mureşeancă a agresat un adolescent de credinţă mozaică aseară pe strada Sofocle din capitala Mexicului. Femeia spune că a fost autoapărare, dar victima declară că nici nu o văzuse, întrucât era Shabatul şi el se grăbea la sinagogă,  unde era aşteptat de familie. Consulul României în Mexic a vizitat-o pe femeie la închisoarea federală şi ne dă asigurări ca va face tot posibilul ca românca să beneficieze de ...şamd, ştiţi reţeta unei astfel de ştiri, nu?

Dacă se întâmplă să mă întâlniţi şi mă vedeţi că întorc din când în când capul, brusc, ăsta e motivul, nu vreo altă psihoză. Mi-am pus pelicule de protecţie pe geamurile maşinii. Apropo, e o maşină cu număr de Mureş prin Mexic, aşa-s de mândră că mi-aş păstra plăcile numai ca să stârnesc senzaţie. Păcat că trebuie să deschid gura ca să precizez că sunt din Transilvania, că altfel eram deja diva încoronată a Mexicului, iar lumea şi-ar fi pus fulare la gât seara şi usturoi la fereastră. 

Oricum stârnesc interesul precizându-mi originea, iar eu plusez, după ce spun că sunt din România şi adaug Transilvania. Că sunt nu ştiu ce romane pentru adolescenţi a căror acţiune se petrece în ţara de dincolo de păduri, deja am împrumutat nişte cărţi dar degeaba, că sunt unii care le povestesc aceloraşi tineri cum prima oară au păşit în Transilvania într-o seară ceţoasă de noiembrie în care, din pădurile de dincolo de Predeal, se ridicau la ceriu aburi groşi. Aşa că se va veni mult în România din Mexic, la vară.

Şi nu-i linişte mai frumos distrusă decât de o ştire cum e aceasta. Pe scurt, în româneşte, un american expert în răpiri a fost răpit, cum altfel, acum o săptămână. Dacă el care se pricepe nu ştie să rămână liber, de la mine ce pretenţii să am? Şi atunci mă tem, umblu doar pe lumină, şi rămân umilă, că greu nu mi-e. Dar nici uşor.

Decembrie mexican: Guadalupe, pinate si alte obiceiuri

Ascult teatru radiofonic (Steaua fără nume, mulţumită lui GRAMO, suflet nobil cu milă faţă de cei aflaţi departe), aştept să plecăm cu ţoagla pe Reforma să vedem cum e şi apoi mai sunt şi pregătirile de Crăciun, care a început oficial acum două zile, cu sărbătoarea Guadalupei, regina Mexicului şi împărăteasa Americii, cum îi spun localnicii. 

I-a apărut în faţă unui localnic la un 12 decembrie, în 1531, şi au înţeles atunci, mai de bună voie, mai cu forţa, că venise să-i cunoască pe fiii noului continent. 

De vineri, aşadar, şi până pe 6 ianuarie, aici se sărbătoreşte. Nu că în alte perioade ale anului e linişte şi pace. În octombrie, când am păşit în acest oraş, m-au lovit decoraţiunile pentru Ziua morţilor. Cum au terminat cu celebratul, cum, în nici 24 de ore, au schimbat decoraţiunile cu cele de Crăciun. Care aici, pentru că sunt mult diferite de cele de pe la noi, mi se par frumoase foc. Acadele în brazi, căluşei, reni, globuri, globuleţe. Şi obiceie ca pentru bordeiele de aici.

Ştiţi ce e Posada, nu? Când ai noştri i-au aşteptat pe ai lor şi le-au dat cu pietre în cap, spune elevul Gigel. Brava, stai jos şi ascultă mai departe. 

Posada înseamnă adăpost, trecătoare şi multe altele. Mexicanii au Posadele întru ilustrarea clipelor în care Maria, aşteptând să nască, îşi căuta adăpost. 

Grupul de prieteni se împarte în două, cei care stau în casă şi cei care ies afară. Toţi cu lumânări, cântă, cei de afară cerând să fie primiţi, cei dinăuntru lăsându-i, mai cu greu, să intre. Şi apoi se rupe Piñata (o sferă măricică din carton, bine împopoţonată, umplută cu dulciuri şi jucării) şi toţi dau năvală să-şi umple buzunarele. 

Îmi place partea cu ruptul/spartul piñatei. Sfera e prinsă de o sfoară pe care doi oameni de nădejde cocoţaţi pe clădire o mânuiesc astfel încât cel care loveşte sfera cu un baston, legat la ochi, cu greu să o nimerească. 

Mi-am văzut colegii cei mai blânzi în ipostaze atât de feroce că în următorul trimestru nu mai vreau să stau cu ei în bancă. Să vie cineva să-mi spuie cum iepuraşul se transformă în lup dacă-l legi la ochi şi-i dai un ciomag. 

Când în sfârşit minunea aia suspendată s-a spart, ne-au căzut în cap dulciuri, fructe şi jucării, iar noi am fost fericiţi, cum nu: eu am prins două guayaba, trei arahide în coaja lor, o roată de maşinuţă, şoferul cel galben, o bomboană de lămâie, una de portocale, şi două ciocolăţici Bubu Lubu. Cu jeleu alb-roş în interior (precum am văzut şi nu am gustat, giur!)

Şi apoi mai sunt stelele de Crăciun, crăciuniţele sau Euphorbia pulcherrima,  de la colţ de stradă, din geamurile oamenilor, de pe la uşi ori de pe stâlpi. 

În perioada aceasta se dăruiesc şi niciodată nu sunt prea puţine într-o casă. 

Şi maşinile cu corniţe de ren şi nas roş. 

Şi maratonul Guadalupe Reyes. Începe pe 12 decembrie şi se termină pe 6 ianuarie, de Reyes, ziua magilor şi tot aia în care copiii primesc cadouri, pentru că Moş Crăciun nu e din povestea asta. 

Şi maratonul acesta nu e întrecere sportivă ci lanţ de mari crăpelniţe. 

Şi nu în ultimul rând altare închinate Fecioarei de Guadalupe prin case, şi dantele locale spălate şi apretate şi cu grijă puse sub sticla de pe masă, şi scaune lăsate în ţipla lor de 30 de ani, şi păpuşi "frumos" îmbrăcate. 

Din care ultime lucruri enumerate am văzut vineri seară, la o petrecere în cinstea unei Lupite care, de altfel, foarte amabilă, ne-a informat că su casa es nuestra casa, lucru care m-a îngrozit, că eu aș fi aruncat ţiplele, de exemplu.

paserile zbor

...ca să citez dintr-un om în viaţă (pe care-l cunosc personal şi nemijlocit, nu ştiu ce rost are precizarea).

ci ia-ti calul de capastru..

...pune-ți talpa-n scări şi du-te!

n-o să aflăm niciodată finalul.

de pe balcoane cactuşii curg râu

fiintati degeaba...

...dacă n-aţi cetit până acum povestea inginerului pe acoperişul de tablă. 1 2 şi 3. La Zaza în ogradă. Nu are ea nevoie de recomandările mele, dar mi-a plăcut aşa de mult că am spamat pe toate căile.Am vizualizat tot. Până şi o pernuţă din etamină roşie. Că despre o femeie proaspăt bătută măr nu mai povestesc. M-am scuturat de râs. Numa' că nu e spam ce am făcut, ci împărtăşire din momentele bune. 

semiluna mea

aici, când e în al doilea pătrar,  luna  e tăiată pe orizontală, nu pe verticală!

PS: nu ştiu să fotografiez luna:( sau nu am cu ce:=

si ei au bunici, ce credeati?

salutari de pe Piramida Soarelui!

Am fost, Irina, şi la Teotihuacan! Eu sunt zărghita cu mâinile sus (în stânga). Nu mă ameninţa nimeni. Am murit de râs, însă, după, că am inaugurat o modă. Cei care şi-au făcut poze după noi au ridicat, şi ei, mânurile la ceriu, fără să fie într-o doagă, ca mine. Foto asta nu e prima din seria eu cu mâinile sus, aşa că în imagine deja apare cineva implorând mila divină sau ridicându-şi braţele a victorie. 

E greu să urci Piramida Soarelui, am uitat să număr treptele, ideea e să te opreşti din când în când şi să respiri adânc. 

Dar când eşti sus şi savurezi momentul întins pe spate+ senzaţional! 

Şi chiar norii se fac piramide, cu gândul că va urca cineva până la ei.

Ca şi Irina parcă, pe Piramida Lunii nu am mai urcat, oricum nu te lasă să mergi până sus. De parcă ar mai avea cineva puteri. Eu aş fi mers, că aia e piramida noastră, a femeilor, he he.

Din grupul ultimelor 6 fotografii, în ordine: 
1.Piramida Soarelui şi turiştii(nu erau mulţi!) gâfâind şi năzuind spre vârf, că doară nu spre penultima platformă:). 
3.Teotihuacan văzut de pe Piramida Soarelui 
4. O frescă (o puma) descoperită acum 40 de ani 4 şi 
5. Piramida Lunii.

Despre Teotihuacan puteti citi aici

cand gandesti si n-ai hartie...

...nici copaci ori ziduri ori altceva la îndemână.
...sau e o mică piedică în calea uitărei???

asa nu se mai poate!

De zile întregi tot spun că mă apuc de scris numa' să mă liniştesc puţintel şi când colo nimic!

E de bine şi de rău, cu ce vreţi să încep?

Haida, cu binele: m-am simţit iar studentă, că am fost la un concert de jazz unde, pentru că am întârziat din cauză de trafic (infernal cauzat de 1. lucrări pe Revolucion 2. ora de vârf 3. Crăciunul. Ăsta mi se pare motivul cel mai cel pentru ca aglomeraţia pe şosele să crească. În rest, sunt sănătoasă)

Deci am ajuns mai târziu şi în ciuda beletului din mână am ajuns pe scaunu-mi după ce am trecut prin culise. Carele mi-a plăcut (drumul, furişatul, alunecatul pe scăriţa aia mică din lemn).

Unde am fost, că vorbesc în gol de 10 rânduri?

Coyote Jazz 2008 îi spune. Eu v-am zis că aş locui în Coyoacan numa' că-i prea departe de unde trudim şi ar fi aiurea să facem 4 ore pe drum în fiecare zi, în total, nu?

A venit Paolo Fresu şi a cântat mai întâi cu nişte bravi şi falnici mariachi, să plângă inima, nu alta, şi apoi cu Devil (cvartet de jazz)

A fost frumos şi la sfârşit: nu ajungea ca sala în care a fost concertul putea găzdui doar 300 de oameni, de mică ce era (nu-i nimic, că afară era un mare ecran şi cine e rezistent la frig a stat şi s-a încălzit cu sincope, trompete şi aplauze), dar mai era şi aşa, învechită, ca de căminul cultural din Luduş, unde am fost eu odată la film, când aveam 8 ani, în vacanţa de primăvară. Şi apoi festivalul despre care vorbesc avea şi ursulescul lui. Un domn cu coadă (păr legat, nu era motan!) şi cu tricoul branduit de Coyote Jazz bine îndesat în pantalonii din stofă de lână bej, imprimeu brăduţ, cu dungă, bine traşi peste bocanci. Şi care apărea ca la nu ştiu ce manifestare artistică să ne mai spuie câteva vorbe, să ne întrebe Coyoacan, cum vă simţiţi? şi să ne ceară să aplaudăm, dar desigur. Aşaaaa, şi la sfârşit s-au împărţit diplome de m-au durut palmele. Că-i frumos să aplauzi în aşa festiv moment. Şi-a dat diploma şi lui, prezentatorul. Şi chiar casierul a primit una, de onoare, de la delegacion! Pe ăsta l-am aplaudat cu cel mai aprins entuziasm, că de mână cu el m-am scoborât de pe scenă, din partea cu culisele, în sală. A meritat, zic.

De Paolo Fresu vă spun doar că îmi place de anul trecut, când m-am declarat fan Lisa Simpson la saxofon şi alte instrumente de suflat. Nu că nu mi-ar place şi pentru alte motive, dar de ce să ajungeţi la concluzia că între timp m-am maturizat??

la vot, in Mexic

pe scurt, cum a fost.
 

În viaţa mea nu am locuit atât de aproape de secţia de votare! Am traversat şi am mai mers puţintel.

Nici nu m-am apropiat bine de poarta aflată atât de aproape de Ambasada Germană, că un distins tânăr domn mi-a ieşit în întâmpinare. 

Să votez, zic!- mă adresez domnului care îmi spune unde să mă duc. Clădirea nu e cum mă aşteptam, adică prăfuită şi cu covoare roşii, dar nişte frumoase persiene şi mobilă sculptată cu mare atenţie tot avea. 

Intru în sala unde mă aştepta ca pe o tortilla caldă o tânără doamnă atât care m-a trimis spre cabină, eu nu vedeam aşa ceva, până la urmă mi-a zis că da, încăperea aceea cu o canapea şi două fotolii e cea unde îmi exercitez dreptul, după ce închid uşa, bineînţeles. 

Am apropiat-o, mi-am deschis buletinele, am pus repede ştampila pe cine ma decisesem din timp, am ieşit, le-am îndesat în urnă şi gata am fost. Până a apărut un amabil domn în costum gri, că, dacă tot nu mă cunoaşte să-mi las datele, am ieşit, au venit şi alţi domni.

Date tehnice: am votat la 11 ora locală, eram a 14-a, se mai aşteptau să vină până la 40-50. Mi s-a povestit că ultima oară veniseră români tocmai din Guadalajara (departe rău!), ca  să voteze, deci românismul meu nici nu e important, la o adică.

Hai că a fost frumos!