magarul in ceata sunt eu

desi aici ceata nu-i. am disparut, imi cer scuze, dar nici nu mi s-a intamplat ceva epocal, sa ma starneasca sa va povestesc. 

am fost in venetia mexicului, xochimilco, si bateriile aparatului de fotografiat au cedat dupa primele poze. ca asta sunt, nu am veleitati. 

asa ca mi-e rusine de nerusinea mea, de a nu verifica ce si cum inainte de a porni la vanatoare. 

a fost frumos, o sa ma pun pe scris si o sa afisez si alea putinele doua poze sau cate am scos.

Io, Mongolia si Tina Turner

Numele mi l-au ales sub un pod. Mama era in taxi, drumul spre maternitate il stia, ca doar nu il batea pentru prima oara, iar soferul cu atat mai mult, pentru ca orasul nu-i mare deloc. 

Am apărut la opt dimineaţa, dar degeaba, adică dacă e adevărat că îţi place să te trezeşti devreme dacă te-ai născut dimineaţa, în cazul meu nu se aplică. 

Îmi amintesc şi acum minutele acelea petrecute, în dimineţile de iarnă, pe marginea căzii, cu mâinile sub apă caldă, visând. Apărea tata să ne cureţe ghetele şi mă trezea mişeleşte din reverie. 

Sub un pod, aşadar, şi-au zis că tare bine ar fi să mă cheme Monica. Nu avem pe nimeni în familie cu numele ăsta şi de fapt nu am insistat eu să aflu de ce anume Monica şi nu altcumva. 

De fapt altcumva se tot putea să fie dar gândul unui paradox a oprit-o pe mama imediat. Cum să mă cheme oficial Steliana şi să-mi spuie toţi Liana, iar eu să fiu dodoloaţă ca ţara-mumă? Nu m-a chemat aşa, ca o liană tot am fost, de am luat la Béres csepp cât nu vă vine să credeţi, numai că amănuntul cu coincidenţa şi cu legăturile extra+supra+pământeşti a transpărut cu peste 20 de ani în urmă. 

Stelian m-a urmărit, că în ziua sfântului m-am născut, iar copiii pe care-i ocroteşte el mi-au plăcut dintotdeauna, nu degeaba mi-a mulţumit cândva în scris Unicef, pentru o chestiune anume. 

***

Şi, pentru că viaţa e frumoasă, la dreapta se află cadoul meu. 

De la un om care, fără nicio legătură cu cele înşiruite mai sus, dar cu strânsă legătură cu fiinţa-mi ipohondră care astăzi mai să nu iasă din casă, pentru că aici e epidemie de gripă, zău dacă-mi explic de ce, mi-a spus să nu mă tem, că gripa noi, europenii, am adus-o aici, de am decimat băştinaşii. 

Pe  zîna, că aşa-i spune (bine, scrie zinnie, pe ea, e marca turbo, orgullosamente mexicana, ca sa stiti), o să o pot folosi abia de luni, când ne-o încredinţează oamenii ăştia înceţi de aici. 

Şi ce să pun în coş, Scufiţă Roşie?
 

PS: mulţămesc pentru urările trimise din timp chiar, ce reconfortant!

PPS: mi-am văpsit părul mult diferit de ce aveam înainte şi nicio reacţie, până acum. Sau nu s-a schimbat nimic sau e oamenii răi şi nesimţitori?

ce-am uitat sa sa spun, iertare!

Aşadar, că mi-a plăcut că ieri, de ziua lui Carlos Fuentes, fu frumos atât în ziare cât şi la televizor, şi nu au fost ode patriotarde. 

Că la sfârşitul lui noiembrie e Târgul de Carte de la Guadalajara şi că dacă sunt cuminte mă duc acolo. 

Italia e invitat principal. Umberto Eco nu vine, poate vin sau nu vin Fuentes, Marquez şi alţi autori latino- americani, lista e lungă şi frumoasă. 

Târgul de la Guadalajara e al doilea din lume, după cel de la Frankfurt, Guadalajara e patria lui tequila şi mariachi chiar daca genitivul nu e ăsta, aşa că se va solda toată manifestarea cu o mare distracţie, cât să trăieşti ce mi-a spus o doamnă şi anume că după doua tequilla şi trei cântări să te saturi definitiv şi să capeţi chiar o alergie cu urmări pe piele.

Pe 26 noiembrie, dar nu e cadou de ziua mea, e premiera unei piese regizată de John Malkovich la Teatro Insurgentes. Se cheamă Canarul cel Bun, joacă Diego Luna şi pe altcineva nu mai cunosc. Poate merg, adicătelea poate mai amân până pricep mai mult din limba locală. 

Am examen oral la spaniolă mâine. Mă irita naţionalismul local care i-a determinat pe profi să ne ceară să vorbim mâine de neam, patrie şi tricolor. Să vedeţi de nu mă apuc să cânt.

Mi-am cumpărat cărţi şi filme (care veniţi în Mexic, să treceţi pe la Gandhi). E un lanţ de librării cât de cât  bine aprovizionat.

Mă duc să mă nutresc. Revin când oi mai reveni. Dar revin, desigur.

am vazut un baiat plangand

Totul a început într-o după-amiază de sâmbătă. M-am întors acasă, am închis bine uşa şi i-am spus: Plouă. M-a privit ciudat, pe fereastră nu se vedea nimic. 

I-am mai spus o dată, supărată că nu mă înţelege: Plouă, plouă în mine! 

Şi-a apropiat urechea de pieptul meu şi a tresărit. 

Într-adevăr, auzea zgomotul stropilor înăuntrul meu. 

-Ce s-a întâmplat? 

- Am trecut pe lângă o vitrină în care am văzut un copil plângînd. Mi-a venit şi mie să plâng dar lacrimile nu voiau să iasă. Şi atunci a început ploaia asta în mine. Acum s-a mai liniştit.

Sunt o persoană emotivă, plâng din orice, aşa că în mine plouă continuu. M-au dus la doctor, m-au pipăit, ascultat, radiografiat şi m-au privit cu milă. N-aveau ce să-mi facă, ploaia asta are multe motive. Când apa a început să se adune, am căzut la pat. El mi-a rămas aproape. A încercat să mă depărteze de lume dar de multe ori am suferit pentru mine. 

Şi ploaia m-a umplut. M-a privit sufocându-mă, mi-a închis ochii şi a rămas cu capul pe pieptul meu. Când a auzit clopotele bisericii din apropiere, s-a ridicat, a mers la fereastră şi a văzut soarele. 

Și-a dat seama că nu mai aveam lacrimi.

sa intre si in pamant!

Patronii firmelor închise de autorităţi pentru potlogării, fie financiare fie legate de igienă,  mai trebuie să-şi cumpere şi un hîrleţ, ceva, să sape groapa în care să intre în pământ de ruşine, că le sunt pline gardurile, uşile şi vitrinele de demascarea ticăloasei forme de managament care a dăunat, evident, boborului. 

Pe lângă sloganele mult hulitului patriotard AMLO, Lopez Obrador, adicătelea,  ¡La patria no se vende, se defiende! îmi mai chinuie retina afişe ca cel alăturat. Mi-l imaginez pe înfierat încercând să şteargă urmele ruşinii, noaptea, pentru ca, a doua zi, municipalitatea să-i dea bobîrnac cu un alt afiş, peste.  Aşa-i trebuie, dacă bucătarul nu se spală pe mâini! Pe de altă parte nu am găsit echivalentul OPC aici, să am un număr, la o adică. Căci nereguli, cum nu, se egzistă.

(Delegacion Miguel Hidalgo e aia unde stau io, simbolul ei fiind greierele)

orase si turnuri

Turnuri, megalomanii, culori şi intenţii artistice. 

În imagine, Las Torres de Satélite, concepute la finele anilor 60 de sculptorul Mathias Goeritz.

 L-a mânat în luptă modernul oraş satelit şi apropiata lui inaugurare. Sunt cinci la număr, dintre care cel mai mare are 52 de metri, iar cel mai mic 30. 

Planul original era şi mai măreţ, adicătelea să fi fost şapte turnuri, Goeritz ar fi fost mai fericit. Pe cel mai mare l-ar fi vrut de 200 de metri şi pe toate le-ar fi vrut portocalii. 

În nuanţe diferite, poftim concesie! Nu conţin nimic. Sunt mari. Butaforie. 

Faza e că au fost megalomane voci care şi-au spus că ar putea cere UNESCO să le înscrie în Patrimoniul cultural al umanităţii. Vocile alea nu s-or fi preumblat prin oraş, dacă nu prin ţară, să vadă că multe alte lucruri ar mai putea fi pe listă iar coada e lungă.

permiteti sa raportez!

1.români sau oameni care au avut de a face cu ţara mumă cunoscuţi în ultimele zile: 3. 

-Lila, născută în Oradea, care refuză să-mi vorbească în limba mea, zice că să vorbim în spaniolă, să mai învăţăm, dar de fapt motivul e altul şi nu-l ilustrez decât citându-i răspunsul la întrebarea-mi adică de unde e: Nagy Varád. Altfel, e amabilă.

-Luis, magistrat, a fost în România cu rucsacul în 78. Are şi amintiri plăcute.

-un nene, la 82 de ani, italian născut în România, căci bunicii lui ne-au făcut nouă căi ferate. A plecat între cele două războaie mondiale în Italia, să studieze la şcolile deschise pe timpul lui Mussolini pentru fiii emigranţilor şi acolo a rămas, că o cortină de fier se ridică prea greu şi cric nu avea. Mi-a cerut ziare româneşti, ceruse şi la ambasada noastră şi l-au tratat cu piatră acră. O să-i dau print, cum nu, mi-e drag!

2. nu am vizitat alte locuri, nu vă supăraţi pe mine, dacă aţi şti că în continuare nu sunt la casa mea şi că din iunie viaţa mea e un bagaj m-aţi iubi cu lacrimi.

3.mi-am luat CD şi DVD cu Julieta Venegas, lăcrimez!

4.Am plâns. L-am văzut în vitrina unei bodegi care sâmbătă era închisă. Nu ştiam cum intrase acolo, părea că locul lui e pe stradă. Şedea pe un scaun şi plângea. Un băiat frumos plângea fără să se smiorcăie şi nu puteam afla ce are şi dacă pot să-l ajut. Plângea şi mi-a venit să plâng.î

5. iar am fost la film. Am văzut Pride and Glory, cu Edward Norton, Collin Farrell şi taică-său lui Angelica Jolie. Sângeros dar nu ca The Air I Breathe pe care îl văzusem miercuri şi nici aşa de deprimant ca Orbirea după Saramago, de o văzusem săptămâna hailantă în primul rând, da, puteţi rîde, i-am crezut pe ăia de la intrare că nu e rău în rândul unu, că ecranul nu e uriaş şi că sunt 5 metri  până la el. EROARE. Revenind la gloria ălora, capac la toate, printre şiroaiele alea de sânge şi împuşcături, a pornit alarma din cinematograf. Am sărit până în tavan şi am zis să fugim! Luminile s-au aprins una câte una, filmul s-a oprit şi angajaţii cinematografului veneau unul câte unul, să ne vadă ce mai facem. Până nu s-a dus un domn să le ceara esplicaţii dar şi să vie să ne dea la toţi, să nu rămână niciunul fără, nu ne-am auzit că unul dintre ei e cam minus habens şi a apăsat din greşeală pe butonul roşu. La plecare, că nu şi-au prezentat scuzele (de fapt, o să aprofundez când mi se umple paharul de scuze, oamenii ăştia nu cer iertare când greşesc) dar a venit o duduie cu o tavă cu şocolăţi. Nu ştiu să fi luat careva.

6.Ana, Maria, lume, mi-am luat cizme! Aici nu ai de ce purta cizme, dar am găsit eu unele care se potrivesc cu situaţia că în noiembrie m-am lăţit pe o bancă la soare şi m-am înroşit.

7.Mă duc la spaniolă. Am examen. 

tara piramidelor...

...nu e Egiptul, scoateţi-vă asta din cap! E Mexicul şi desigur că avem argumente pentru această afirmaţie.

Cum ar fi foto.

cercul Obamistilor nedisparuti

Americanii din Polanco s-au adunat in seara asta intr-un local, Skybar, si-au dat insigne din alea cum am avut eu acum patru ani cu John Kerry, numai ca ei aveau cu Obama si Biden pe acelasi disc lucios si au izbucnit in urale cand au fost siguri. Noi, un local mai departe, ne zgaiam la incendiul de dupa caderea avionului despre care povesteam inainte. A vorbit si presedintele, grav, (ah, cum nu mi-am indeplinit visul sa fiu aia care scrie discursurile unui om de seama, va dati seama la incoerenta mea ce politician reusit as fi sprijinit!). Il deplânge, cum nu, pe Mourino pentru că se spune că tânărul ar fi urmat să candideze la preşedinţie, la alegerile din 2012. Si în discursul pe care nu l-am scris eu il deplangea pe Mourino asta despre care eu, cand am citit zilele trecute ca nu e tocmai un ministru de interne ca i-au cam luat atributiile si a ramas cu narcotraficantii (de aceea va spun ca ar putea fi un malefic atentat ...benefic neexistand:))))), ca e implicat intr-un scandal cu fonduri deturnate si eu, citind, in relaşul meu de ziarist ratat mi-am zis: uite şi la ăsta, ce nume are, ca al ăluia cu fotbalul. Fără să ştiu, dacă mă luaţi repede, cum îl cheamă pe ăla cu fotbalul, desigur:=) Mă duc să dorm după ce, ca Alexandrescu, lăudărosul acela care face transmisiunile de Formula 1, mai trag nişte spuză pe turta mea şi vă spun că deunăzi mă gândeam cum au lăsat aeroportul internaţional al oraşului să fie atât de aproape de centru şi nu le e teamă că pot cădea avioane prin oraş. No, iată! 

avion cazut in centrul capitalei mexicului

Un avion particular cu 4 persoane la bord, pe langa pilot si copilot, a cazut pe renumitul deja printre cititorii mei bulevard Reforma, putin inainte de 7 ora locala. In avion se gaseau doi inalti reprezentanti guvernamentali , unul dintre ei fiind junele  Juan Camilo Mouriño despre care se spune ca ar fi putut fi succesorul actualului presedinte Calderon. Circulatia e data peste cap in zona, inca nu au confirmat, evident, oficial, moartea pasagerilor, suna sirenele pe strazi, iar despre cauza accidentului nu se stie nimic cu atat mai mult. Faza e ca in fiecare zi ziarele vorbesc despre crime intre narcotraficanti sau despre uciderea unor investigatori, politisti, procurori care cerceteaza cazuri de trafic de droguri. Daca e un  atentat, e de rau. Nu pot ajunge la fata locului, desolee, ca se circula doar pe jos uite acum.

LATER EDIT: HAIDA, CA AM LUAT MEDIAFAXUL CU 8 MINUTE. DAR ERAM LANGA FATA LOCULUI, HE HE

INCA UN LATER EDIT: VA ROG CREDETI-MA PE CUVANT, CA PE STRADA AIA URMA SA MERGEM NOI IN CALEASCA, SA NE CUMPARAM O CANAPEA. VA DAU ADRESA DE PORNIRE SI DE PLECARE, SA CONSTATATI. ACUM STAM IN CASA CUMINTEI:)SUNT EU CURIOASA. SA FI VAZUT CE DE INTREBARI AM PUS JOS LA PORTAR, CINE E ALA, UNDE E AIA, AHAAAAA! ZIARIST RATAT CE SUNT!

 ANUTZO:) TU CE FACI?

jazz de pe aici

Am studiat piata, am recuperat, am vazut cine merge la festifalul de jazz de la Irapuato, fix acum imi place trioul lui Hector Infanzon.

 Aici, live.

ce am mai trait, vazut, mancat

De doua ori pe saptamana ma urc in taxi, inca nu mi-a ajuns caleasca si zau daca poti merge cu metroul unde am eu de ajuns in mai putin timp decat cu poluatorul, chiar imi pare rau de treaba asta si chiar nu se poate circula nici macar cu bicicleta. Desi ideea e dezbatuta (vorbesc despre biciclete).

Taximetristii rar pun ceasul dar, cum vin dupa saptamani petrecute in Italia unde pentru doi kilometri platesti cam 15 euro, zau daca gasesc scump o cursa pana in Coyoacan. Fara trafic ajungi in 20 de minute, cu trafic in 50. 

100 de pesos, la 17 pesos pentru un euro.

Soferii sunt vorbareti. Si-au gasit cu cine. Stiu sa conjug verbe la prezent, pentru trecut bag o terminatie intre italiana si spaniola, viitorul in capul meu suna la fel. 

Naiba stie ce pricep ei, faza e ca de multe ori trebuie sa le explic unde vreau sa ajung si cum mai uit harta acasa aia suntem. Noroc ca, pregatindu-ma sa parcurg drumul cu masina mea, am inceput sa invat activ itinerariul si sa retin bulevardele cheie. Sunt si lenesa, pe deasupra, ca mi-as putea ruga profesoara de spaniola sa ma invete cum sa explic drumul de la mine si pana acolo, ca doar nu se schimba. 

Pardon, nu sunt chiar zero, stiu sa explic sa nu care cumva sa o ia pe Revolucion, ca se lucreaza. O data am ajuns si pe soseaua de centura, evitand lucrarile, dar nu m-am speriat cum se spune ca trebuie sa te sperii cand soferul o ia pe langa itinerariu, pentru ca daca iau un anumit taxi, dintr-o statie unde pe o bancuta asteapta trei soferi si un responsabil care da indicatii, iti deschide usa sa intri in masina si da telefoane si mesaje prin statie sa vina alte taxiuri in locul cu pricina, nu sunt in pericol. 

Nu la fel se intampla cu frumoasele taxi-broscute, care nu sunt in sistemul Sitio despre care povesteam. Au fost, se spune, multe cazuri in care taximetristii cei rai, opriti fiind pe strada de oameni in nevoie de grabiti sau nestiutori ce erau, cum deja nu prea se mai intampla ca esti avertizat inca de pe aeroport, si-au chemat complicii intr-un loc anume, la periferie, unde au ajuns si ei cu masina si clientul care habar nu avea ce il asteapta, l-au buzunarit pe om, i-au luat banii, cartile de credit/debit si telefonul si l-au lasat in pustiu. 

Nici nu vreau sa ma gandesc ce as face, daca as pati asa ceva. M-am gandit sa ma duc la cursuri de autoaparare (dupa 15 ani de la ultimul mers la sala, la karate) dar zau daca te ajuta maiestria, cand iti apare vreo teava de pistol in fata ochilor.

Taximetristii sunt amabili, asadar, citesc si cumpara ziare, in intersectiile aglomerate, iar unul chiar facea sudoku. Il deranja ca tot venea verdele si nu gasea unde sa puna cinciul, dar nu m-am suparat, pentru ca imi cumparasem un pan de muerto si infulecam in masina-i curata (isi curata oamenii pe aici masinile mai ceva ca in Romania, lui Goldie o sa-i placa) presarand zgrabunte de zahar pe bancheta-i. Am prezentat scuze, la coborare, dar cum sa nu inteleaga el, din neamul cu multi diabetici, ca imi scazuse zaharul (da de unde, pofteam si era prima data cand mancam pan de muerto) si neaparat trebuia sa mananc fix atunci pe loc?

Mai e, apoi, Baldemar, para servirlo. Poate chiar il cheama Valdemar, dar cu pronuntia de aici nu te poti pune. Cu parul dat cu briantina bine organizat ca sa-i acopere teasta, cu ochelari de neamt si cu comportament de valet servil, sau poate chiar balet, Baldemar ne-a dus intr-o seara intr-un loc si a fost plin de replici zaharoase care nu stiu unde voiau sa duca. Mda, suntem straini si asta inseamna neaparat ca suntem si putred de bogati. Pe Baldemar l-am mai vazut de cateva ori aici pe strada, pieton, si l-am evitat, de groaza ca vrea sa ma serveasca, imi ureaza o zi, dupa-amiaza, seara excelente si multe alte lucruri de bine.

Pic si Poc, chemati, la fel ca si Baldemar, prin telefon: unul conducea, unul rasfoia febril ghidul orasului. Cel care conducea parea lipsit de speranta, celalalt ne cerea din cand in cand amanunte. Noi mergeam pe Reforma, la Torre Mayor, dar nu stiam ca la turnul ala ajungem: stiam doar ca la numarul 505, deja stiti si voi care e bulevardul, asa ca ne spuneau ca data viitoare sa le spunem numele turnului. In gratioasa mea spaniola i-am zis ca ma asteptam ca un taximetrist sa stie ca la 505 e ceva important. Fara nervi, ca oamenii astia par asa de inocenti si nu te poti stropsi la ei.

De platit, cum spuneam, afli cat inainte sa urci in masina. Cand nu sunt nici ei siguri unde trebuie sa mergi mai pun si taximetrul. Altii, care isi dau seama ca nu e pentru prima oara ca faci drumul, te intreaba la altii cat ai platit. Ai putea minti, dar mie mi-e jena sa spun ceva cu 10 pesos mai putin, cand treaba asta e nici 50 de eurocenti, si pentru ci inseamna mult mai mult decat pentru mine.

Apropo, drumul pe care il fac eu cu 100-120 de pesos poate fi facut si in metrou. 

As avea de schimbat trei linii, de indurat aglomeratia, de asteptat sa vina urmatorul tren, de asurzit in strigatele celor care vand CD-uri, de tras sperieturi ca as putea fi buzunarita. Dar as plati 2 pesos, doar. 

Metroul mexican e cel mai ieftin din lume. Dar si cel mai folosit. 5 milioane de calatori pe zi, spun statisticile. Linia cea mai moderna, 2, ca si in Bucuresti, e cea care trece prin centru. Dar nu sunt de lepadat nici celelalte trenuri. Sunt curate! Oamenii acestia sunt curati! Sa-i vedeti cum spala trotuarele cu ravna, seara sau dimineata, incat prima oara cand i-am vazut am crezut ca sterg urmele unei oribile si sangeroase crime. 

Nu, asa sunt ei. Asa cum isi spala masinile, doar v-am spus. Sau cum se spala pe ei. Nici amaratii care sunt trimisi la cersit de catre cine stie ce retea criminala nu miros urat si nici hainele nu li-s murdare. Singura problema de igiena aici vine de la apa de la robinet, care poate duce cu ea microbii cei mai periculosi pentru stomacul oamenilor. De aceea gargara se face cu apa imbuteliata, e bine sa nu ceri apa cu gheata, ca nu stii ce apa au folosit pentru cuburile alea, iar cand faci dus si canti sa ai grija sa nu iti intre apa in gura. 

In rest, iata ca nu mi s-a intamplat nimic pana acum, fie pentru ca sunt misofoba, fie pentru ca sunt norocoasa. Ceea ce va doresc si voua. In imagine, cum va povesteam saptamanile trecute, marete opere de gradinarit (cu catelusi cu tot).

Despre moarte si morti in Mexic

Trei zile pentru cei care nu mai sunt, pentru sufletele lor care coboara/urca sa-i vada pe cei dragi. 

Nu vin din iar sau din rai, cum credem noi, ci din straturi straturi subterane sau de deasupra Pamantului, unde au ajuns nu pentru ca ar fi comis fapte bune sau pacate pe lumea noastra, ci pentru ca au avut un anumit statut si pentru ca au murit intr-un anume fel.  

Uite asa in straturi stau dupa ce pleaca de pe aici. 

Cam aglomerat si nu-i nimeni mai cu mot decat ceilalti, dar zeii sunt aproape. 

Daca apa ti-a adus moartea, in stratul aferent ei iti duci viata de apoi. 

Daca ai fost razboinic aztec ori daca ai murit dand nastere unui copil, ai stratul tau special, caci meriti onoruri mai multe, nu alta. (femeile ce mor dand viata si razboinicii ce-si apara tribul sunt pe acelasi nivel). 

Si bebelusii plecati prea devreme au stratul lor.

Am fost in piata mare a orasului, Zocalo, unde nici n-am numarat cate altare au fost inchinate mortilor.  Multe. Calavere *, pan de muerto*, lumanari, inscriptii.

Pe categorii, sa nu fie lasat nimeni deoparte: 

pe cartiere, pe meserii, pe ce le-a placut mai mult pe lumea noastra, pe ce le-a adus moartea si zau daca mai tin minte. 

A fost aglomerat, am facut nistei fotografii, treceti, va rog, cu vederea capetele si aratatoarele itite in cadru, sa-mi scuze bombaniturile romanesti duduile mexicane care si-au introdus gelatele coafuri in cadrul meu si tot asa mai departe.

Doamna din dreapta astepta la semafor, saraca, si, ma iertati, in loc sa-i vina verdele i-a venit sorocul.

Delegacion Coyoacan, unde au trait si lucrat Frida Kahlo, Diego Rivera si trotzkistii lor prieteni e culturalizanta, cum se cuvine, remarcati va rog inscriptiile.

Cinemex, un lanț cu sali de cinema prin tot orasul, are un altar special, luati atentie, dar desigur, titlurile filmelor.

Vai, pofta buna, 

scuzati deranjul!

Campioni pana la moarte si dincolo de ea.

 
Doamna asta e pentru Suzi si chiar pentru Lulu. Stiu ele de ce.

In dreapta, "de atunci se tot filmeaza". Sper ca nu e prima telenovela mexicana!

Altar unde s-a aprins copal, o rasina de pe un copac de pe aici.

Alte precizari, daca nu aveti chef sa mergeti la surse mult mai credibile: zilele acestea se aduc ofrande mortilor hrana si bautura lor preferata, in fiecare casa existand un mic altar de genul pe care le-ati vazut mai sus. 

Pe langa lumanari si restul obiectelor absolut necesare mai poti gasi pe altarele acestea fotografii, obiecte de cult religior si mici cranii din zahar. 

La cimitir, se aranjeaza mormintele, se fac carari din flori si lumanari in semn de bun venit si de indicatoare catre locul unde sunt altarele (indicatoarele nu sunt pentru noi, v-ati dat seama.) 

Ziua mortilor se celebreaza diferit de la o zona a alta a Mexicului, sunt localitati in care, de la cimitir se porneste pe strazi, pline si ele de lumanari, flori, pan de muerto, calaveritas de zahar si ciocolata.

In cimitir nu prea se cade sa faci fotografii, asa ca aici nu vedeti asa ceva.

In tot timpul asta gandul mi-a fost acasa. E primul 1 noiembrie fara bunica si, de fapt, imi aduc aminte ca viata a facut in asa fel incat niciodata nu am ajuns la cimitir de ziua mortilor. Gandul mi-a fost insa la toti cei care mi-au facut copilaria frumoasa si acum nu mai sunt, ca sa le povestesc toate lucrurile pe care vi le spun voua.

____________

* calavera e craniul sau scheletul care reprezinta simbolic mortii veniti in aceasta perioada printre noi. Craniile din zahar se vand (era sa spun ca painea calda) in aceasta perioada, multe ele avand inscriptionate numele mortului deplans de rude. Se crede ca mortilor le plac dulciurile.

*pan de muerto se face in aceste zile dintr-un aluat dospit, se face o cruce din bucati de aluat in forma de oase si se tavaleste in zahar. E mare, cam cat o coliva, sau mic, cat sa o iei in mana.

rest in pieces!

astazi e Dia de los muertos aici. 

E o sarbatoare importanta si nu cred ca e careva pe aici prin ograda care sa nu stie despre felul in care o celebreaza mexicanii. 

De doua saptamani cel putin, in fiecare magazin, cofetarie, restaurant s-au amenajat altarele inchinate celor care nu mai sunt pe lumea noastra, in patiserii se vinde pan de muerto, care nu e o coliva, ci un aluat dospit cu semnul crucii, pardon, doua oase incrucisate, de fapt, tavalit prin zahar, la dimensiuni pentru o familie intreaga sau de marimea unei briose. 

Mai multe sper sa apuc sa va povestesc mai pe seara (ora Mexicului), dupa ce ma duc in Zocalo, piata mare a orasului, unde e plin de ofrande si Calavere (scheletele acelea in posturi vesele care simbolizeaza de fapt persoana celui disparut) si, mai pe seara, intr-un cimitir, unde ajungem gratie unor mexicani pentru ca strainii nu prea au voie sa se holbeze la veselia oamenilor.

Titlul e inspirat dintr-o jucarioara pe care am vazut-o intr-un magazin. Mi se pare o urare sanatoasa, dar multi dintre voi stiu ca, de cand mi-a fasait coasa pe la urechi, cucoana nu ma mai sperie. 

Revin!