Ciudat Ciudad!

Va povesteam deunazi ca nu doar ca ma aflu la peste 2400 de metri altitudine, dar am mai urcat si pana la etajul 51 al celui mai inalt bloc turn din America Latina. Bine nu mi-a fost, desi, ca un copil mic mi-am lipit nasul de geam si am privit in trei din cele patru zari. Un perete, sper solid, ma impiedica sa vad totul dintr-un singur loc. La un moment dat, un avion a trecut razant pe langa geam si am putut distinge cum un pasager de la geam cauta unde sa puna un 3 in Sudoku de care se ocupa. (Asta nu e adevarat, dar mi-ar fi placut sa fie asa.)

O angoasa deloc existentiala m-a cuprins insa cand lumea din jur, intr-un mare entuziasm, si-a propus sa iasa pe terasa. Nu e una cu balustrada, ci are un geam destul de inalt. Si totusi, inaltimea ma sperie. (Nici pe poduri nu imi place sa ma aventurez.) Si nu a mai durat mult pana am plecat, si nu a mai durat mult pana mi-am 

revenit din vertij. Inseamna ca nu sunt nascuta pentru a fi la inaltime, nu? Traiesc intr-un oras in care zgarie-orii abia de cateva decenii incep sa-si faca aparitia. Arhitectii sunt mandri. Cutremurele nu sunt deloc rare pe aici, asa ca e munca serioasa un bloc de peste 20 de etaje. Capitala aceasta are o forma si o functionalitate destul de, cum sa-i spun, contramoderna ar merge? Cu exceptia unui sector (delegacion) unde speranta de viata, scolarizarea si calitatea vietii ar fi la nivelul tarilor din Vestul Europei, in celelalte locuri dai peste localuri de lux ori ditamai gropile pe trotuare (le-am gasit, pana la urma!), lustragii si farmacii de tipul Similares, unde se vand medicamente la preturi pe care si le pot permite si locuitorii, cam 70% din cele pe care le platim noi, pentru ca se folosesc substantele active din marcile 

celebre si nu Aspirin, Viagra si ce mai doreati sau aveati nevoie. 

De la Turnul Mare (Torre Mayor) si de la cel Latinoamerican, pana in locul unde muntii marginesc orasul, Ciudad de Mexico e o tortilla de asfalt. Cu sos verde, dar nu de ardei jalapeno, ci de copaci frumos ingrijiti, in parcurile de unde nu au fost taiati pentru o Superama sau alte recente relicve ale civilizatiei. (vad pe o punga de langa mine ca Walmart e de 50 de ani in Mexic. ) Mai vezi cate o cladire inalta pe ici, pe colo, or fi chiar in punctele esentiale,  si nici nu-ti poti da seama ca, cu mii de ani in urma, aici era un mare lac. daca il privesti de sus, orasul arata a o reuniune de sombreros chiar! La care se vor mai adauga si altele, din ce am dedus din ziare, caci alte peste zece edificii inalte sunt gata imediat, la anul, de fapt. Cladiri de birouri, evident, hoteluri si apartamente de lux, cat sa fie in acord cu ce spun arhitectii despre desfigurarea naturii in avantajul asezarilor urbane. Ca ar trebui sa fie intr-o mare armonie cu mediul ambient, finantele si politica. Doar vorbim despre o capitala de stat, nu? 

Si atunci, la anul, in ciuda ametelii care ma cupri

nde cum trec de etajul 6, ma voi fi afland la inaugurarea unui mare turn, voi ameti bine si va voi mai scrie. Poate voi ajunge la concluzia ca pot fi, totusi, la inaltime.

romania mea

Ma stiti ca sunt aici de nici o luna si ca am rascolit mult internetul sa aflu ce ruman as putea intalni aici, ce sanse am sa il cunosc ori chiar sa il evit, mai degraba sa o evit, stiti despre cine ar putea fi vorba, iata ca nu pot.

In primul rand ca nu trecuse nici o saptamana si nimerisem langa o doamna care mi-a zambit larg cand i-am spus si am dedus ca se antureaza cu o gasca de clujeni faini.

Nu eram la o sindrofie dar am fost amenintata ca voi cunoaste o fata cu mult cap, ca sa fiu scurta in descriere. O constanteanca frumusica, doar i-am descoperit poza pe internet, istoric de felul ei, care aprofundeaza istoria stiintelor, mai exact. 

De dimineata, cand ii povesteam cuiva ca astept containerul cu lucrurile si mai ales cu masina Goldie sunt intrebata complice: e o Dacia? Nu, dar vai, stiati? Omul adusese Logan incoace. Il vinde Nissan. Faza e ca nu e ai mai ieftina masina de pe aici, chit ca e asamblata in Brazilia, din cauza crizei. Realul brazilian e sus cu aceasta trista ocazie la fel cum am putut constata despre rubla. 

Alta: iaca uite acum vin de la o sindrofie unde am fost tzucata cu mult zgomot cand s-a aflat de unde vin, nu e primul mexican care pasise pe mioriticele plaiuri dar asta e ceva mai ciudat. Nu detaliez prea mult, dar mi-a vorbit despre Becali. Il vede asa cum il vedem si noi, astia care ne invartim pe aici, desi e strain si are un Slim de comparatie, desi nu e acelasi nivelul. Ma rog.

Nu mai spun ca nu am citit prea multe despre Vlad Tepes inca, nu? Noroc ca mai stiu cate ceva despre Nadia. Dar de Becali, despre el de ce trebuia sa discut fix aici?

Cand apare Andreea Marin in dialog ma mut. Ce stim despre Uruguay?

aMEXtecate

Vai, cum au dreptate Catalin si Andressa si cum fericirea ma tine departe de laptop!

Pe jumatate adevarat, adica nu e doar fericirea. Sunt ocupata, ah!

In primul rand ca, acum doua seri, Dumnezeul dictionarelor in care se afla cuvinte utile si nu inutile cum le consideram eu, m-a facut sa dau peste un post TV unde o dama bine recomanda stomacului si ochiului o reteta de morcilla cu spuma de porumb. Morcilla deci caltabos sau mai degraba sangerete, facut in fata mea cu sange de porc inspumat tinut intr-o super carafa de cristal, soy de Transilvania pero mis ojos non pueden ver esta cosa! Gourmetisme de columbia, mai exact. sau asa ceva, ca sunt abia in a doua saptamana de limba spaniola si capac la toate ieri am chiulit, din cauza de somn, cer acoperit, lipsa de oxigen si dormit de dupa-amiaza.

Apoi, ii mai dau dreptate si lui Rares, ca da, numa'la foale imi stau gandul, dar nu sa le indop, si fotografii nada de nada. Pai ce sa spun, in loc sa diversificam, ne trezim in fiecare vichend in colonia Coyoacan. N-o cunoastem ca pe degeteul mic, dar cand e soare si chiar de nu-i, casutele acelea colorate, stradutele acelea linistite, aerul acela curat nu au cum sa nu te atraga! Desigur, nu stim ce paradis e dincolo de cartierul ala, dar aflam in episodul urmator, cum nu.

Aseara am vazut placinta de oras de sus. In Torre Mayor, cel mai mare zgarie nori din America Latina de fapt, la etajul 51, un club cu acelasi nume, recte Piso51, cu panorama in 3 din cele 4 vanturi ale orasului te lasa sa vezi cat ii Doamne de mare Ciudad de Mexico. Logica ar fi ca, de la atatea cutremure, oamenii s-au prins sa nu-si construiasca blocuri inalte (asta o gandeam la etajul 51, he he), asa ca orasul s-a intins in latime, lungime si era sa spun si in adancime. Nu. Am urcat cu un lift ultra rapid, fapt pentru vcare la etajul 20 ma dureau deja urechile, nu am iesit pe terasa bine lindata si nu am deschis geamul sa respir mai bine, dar mi-a ajutat la curiozitatea personala incursiunea. Poze nu am facut, ca m-am jenat. Haida ca va las, am teme la spaniola:)

sunt o fitoasa, ce credeati?

 Tomata se intoarce cu gandul spre continentul de unde a plecat spre voi si ma someaza sa spun care mi-s fitele, sa stiti, sa ma infierati.

Nu prea mai am. Am avut si fie au coincis cu perioada in care nu mi-a fost bine sufleteste fie au fost cauza a tuturor nenorocirilor abatute asupra mea, asa ca le-am eliminat cu maturitate, intelepciune si calm. Ha! Telefonul trebuie sa fie insa Nokia. Nu ca o fi cea mai cea marca, ci pentru ca mi-ar fi greu la circumvolutiuni sa invat un alt meniu. Masina, tot asa, daca nu e cum e Goldie sau cum era Kitty, nu e pentru mine. Dar nu e scumpa, deci fita nu-i.

Cremele? Pe vremuri erau Clinique. Acum sunt de la Plafar. Caut plafar mexican, apropo, sau ma apuc sa imi fac singurica. Haida, ca la cosmetice sunt fitoasa. Dar dupa experimentare, nu ca as avea nasul prea sus pentru L'Oreal. (aici am corectat ca scrisesem incalcit, ca de obicei)

Hainele, zau daca imi pasa, sa se potriveasca trupului, as spune. Nu m-as imbraca din Obor, insa, nici din Piata Michoacan, ca am aflat repede de nu de nu trebuie sa te imbraci aici, deci am nasul pe sus, clar.

Alte anti-fite: nu intru in francize si alte monumente ale globalismului, garantie a calitatii doar pentru americani, desigur. Caut cu frenezie sa sprijin industria locala. Nu Danone ci Alpura, daca sunt in Mexic, sau Napoca, daca sunt la mama mea acasa.

La filme sunt fitoasa, iar. Mie imi trebuie europene sau din Asia. Americane? Sa ne gandim de doua ori. Desi sambata seara am murit de ras la productia fratilor Coen. In Romania a venit Burn after reading?

Si la muzica as putea fi acuzata. Ce, ascult poporana? Nu, deci fite.

Apropo: zilele astea imi place Zoe- Reptilectric.

Haida, ca ma doare gatul de la tinut nasul pe sus. Care ce fite ai si de ce?

la gratar, la Fluture

Pentru ca ne plac crevetii la toti impreuna laolalta, mi-am zis sa ma duc la Fluture, la gratar.

Asadar, Fluture- gratar. Aici e o super expozitie de fluturi, la Gradina zoologica, o laudau [expozitia] atat de mult incat mi-am dorit sa merg, dupa carele mi-am amintit ca fluturii din expozitie au niste sanse sa se prezinta cu un bold in trupshor si nu as fi suportat. Da, eu care inchideam fluturi in borcane de ness ALVORADA, gauream capacul si puneam balsam chinezesc in micile orificii. Naiba stie ce doream dar uite ca dadeam dovada de inventivitate, fapt pentru carele vom pune niste lucruri pe gratar, dupa cum urmeaza, sa mearga la carnea de pe gratarul sfaraind al Fluturelui.

 Unu la mana, ca de aici vine, porumb. Tanar, in lapte, despanusat partial, spalat bine, sarat usor, sa nu ramaie tari boabele, pus niste condimente, dar nu cu ghiotura, uitam de balsamul chinezesc, punem panusele inapoi si poac! pe gratar. Juicy, as spune.

Doi la mana, crevetii despre care discutam care pe unde apucam.

Doi bis la mana: crevetii aia se vor marina in prealabil, nu prea mult, ca sunt fragezi, intr-o punga cu tot felul de lucruri asortate, gen ghimbir, usturoi, zama de limeta si ceva ierburi, nu stiu fix acum ce si cum. Apoi pe gratar, pana rosesc de furie sau de caldura, nu avem cum sa ne dam seama ca nu vorbim limba.

LATER EDIT: Doi la mana, tris: homar la gratar. de aflat cum se face si daca merge cu gratar uns cu slanina de Bazna, furnizata de Dan de la Timisoara.

Zucchini, ca sunt, mai nou, italo-fana. Pe dumnealor vom aseza cu discretie usturoi pisat. Ma intreb insa daca nu mai bine pun usturoiul cu putintica zeama de lamaie dupa ce ii scot de pe gratar. De convenit cu comesenii.

Aduceti niste tepuse!!! Insiram, meticulos: rosii-cirese, curmale umplute cu branza de capra  pe care le invelim in niste felii de jambon, le aliniem fara sa le dam vreun fluier de start pe acelasi gratar despre care tot e vorba de cateva randuri incoace.

Mai e loc, Fluture, ca m-am incins?

de ce??

As vrea sa stiu de ce in dictionarul meu român-spaniol, care nu e imens, dar nici de buzunar, e trecut la mare cinste caltabos. Chiar asa cum mergi in Spania ori in America Latina tii mortis sa ceri caltabos undeva sau sa-ti povestesti iernile in care te imbuibai cu porcarii?

_____________

dar daca sunteti curiosi iacata: morcilla, bandujo.

eu cu cine votez?

Noroc cu Gramo ca problema care nu ma framanta deloc poate avea o rezolvare in tulburata-mi capatana.

Asadar, diaspora voteaza si are colegiul ei. Monica poate merge sa voteze, ca Ambasada tarii muma e la doua strazi, are drept de resedinta aici si indeplineste conditiile cerute de lege, recte nu exista dovezi semnate de medici psihiatri cum ca nu ar fi in deplinatatea facultatilor mintale si nu mentale.

Multumita lui Gramo, cum spuneam, am ajuns pe Thinkopolis  unde, chiar daca informatiile nu sunt complete, mi-am gasit lista.

Unu la mana, Ana Birchall. Sireaca, e la mana diasporei care nu apuca sa afle despre ea decat porcariile din tabloide! Discutam mai tarziu.

Cercetam mai departe: Constantin Timoc. Un inotator de succes care a trecut Dunarea cand la Paris tinerii urlau pe strazi, desi nu cred sa aiba legatura goana catre occident cu larma pariziana. A studiat laudabil, a lucrat tot asa, dar finalul autoprezentarii tot nu ma incanta, caci promisiunile le cunosc, desi nu mi-au fost facute de dumnealui, iar treaba cu studiile autodidacte imi transforma zambetul in rictus, de cand am invatat eu sa cant la chitara dupa revista Cutezatorii si sa tricotez acoperamant de cap numit burlan, cosmonaut sau rama la indicatiile Olgutei. Imi place ca merge la schi, dar asta nu are legatura cu tara mea. 

Continuam: Doru Craciun. Stabilit in Statele Unite, in Michigan mai exact. Electronist si dumnealui.

Citez: "Nu eram membru PCR şi nici nu trăiam la umbra unor persoane importante. Afişam „atitudine”, eram „recalcitrant” şi trăiam cu iluzia că valoarea mea profesional era suficientă pentru protecţia mea. Păşeam senin pe drumul individului etichetat „antisocial” fără să observ şirul de erori care pregăteau un dezastru. Şi atunci Revoluţia a venit să mă salveze."

Mai sa-mi fie simpatic. Noroc cu finalul care ma ajuta sa-mi fac ideea: " Maşina mea Jeep, computerul, internetul, călătoriile în natură, lecturile stiinţifice şi filmele bune fac parte din pasiunile mele." Ati ghicit ca nu e el acela pentru mine, nu? Sunt o superficiala, stiu!

Haida mai departe: Lia Lungu.  Muziciana (poporana) si jurnalista. Da. Ca sa va faceti o idee despre cum ar putea arata un discurs in Parlament, ia luati citatul asta "Miercuri sedinta de lucru a Societatii Dacia Revival, societate infiintata si condusa de domnul doctor Napoleon Savescu din New York, prin grija Profesorului Doctor Ph.Theodor Damian, s-au discutat si alegerile diasporenilor in Parlamentul tarii mama. Ma uimeste meru patima pe care o punem in ideile noastre. In cele din urma, doctorul Savescu l-a sunat pe Consulul General, cu scuzele de rigoare (era aproape de ceasul zece seara) pentru unele lamuriri, care nu au fost nici cind lamurite. Se pare ca in al doisprezecelea ceas, adica zilele care vin (sic!) vom afla(?) tot ce trebuia sa stim de mult. 

[foto]Dr. Savescu in conversatie spiker cu Consulul General

Ce mai incoace si incolo: nu s-a publicat nimic dupa decizia guvernulul in privinta locurilor diasporei.Omul de rand si chiar cei din presa, am aflat pe la mijlocul lui iunie, prin domnul Popa din California, care si-a anuntat candidatura la un loc in Senat (!) Miercuri seara, spiritele se incinsesera; doamnele, doreau sa afle conturile mele bancare. Pana la urma, s-au luat si semnaturi. Domnul doctor Savescu(pe care noi cei din Cenaclu Eminescu l-am fi dorit ca si candidat), a declarat clar: eu sunt cu Lia, semnez pentru ea. 

Alte vesti din New-York, pe foarte curand, deoarece vineri ne intalnim, membrii comunitatii la o dezbatere, anuntata cu surle si tobe!" 

Pentru ca vrea sa duca mai departe spiritul mioritic, NU!

Ramane Ana. Ramane Ana?

Juan Gabriel e un ticalos

Pentru ca din cartierul nostru se poate iesi doar prin trei locuri, fiindca drumul nostru ducea pe langa Auditorium si pentru ca tot acolo mergeau si cohortele de fane ale numitului Juan Gabriel care sustinea, ah, ce-mi place verbul, un concert, am stat 20 de minute ca sa facem 200 de metri.

Cine e Juan Gabriel? De ce?

Apropo de concerte, am fost o mare defazata, cu M de la Madonna. Am oftat adanc la sfarsitul lui august ca nu mai aveam cum sa fac rost de bilet la concertul din 6 septembrie de la Roma, am oftat si ieri cand am aflat ca are aici trei concerte si ca, evident, bilete nu-s!

Poate mai vine Juan Gabriel, pe de alta parte:)

la metroul mexican

daca v-am promis, sa ma tin de cuvant!

Ciudad de Mexico are o retea de metrou foarte bine pusa la punct, dupa parerea mea.  La cate milioane de locuitori are orasul (cat populatia Romaniei, stiati?), e si normal. 

Trenurile ajung des, dar mai mereu sunt aglomerate. La 10 dimineata, de exemplu, se intampla sa astepti sa treaca si doua trenuri, ca sa poti urca in vagon fara sa te lipesti de altii. 

Apropo de lipit si lipeli, la orele de varf, primele doua vagoane sunt pentru femei si copii sub 12 ani, pentru siguranta lor. Siguranta aceea pentru care clericii catolici le cereau doamnelor si domnisoarelor sa nu se mai imbrace provocator.

Metroul mexican e curat, ca toate strazile, ca localnicii, in general. 

Imbracata ca un copil al strazii, ca sa nu atrag priviri viclene ( de parca pletele si tenul nu mi-ar fi de-ajuns) am intrat si eu in subteran( noroc bun!)ca, sa parcurg vreo 20 de kilometri pana in locul unde greu ajungi cu masina, din cauza traficului. 

Mi-am facut loc cu violenta in fata unui individ care fie ma desconsidera in demersu-mi, fie se grabea si putin ii pasa de cei din jur (in mod normal barbatii mexicani sunt excesiv de politicosi. Te asteapta de la 20 de metri sa-ti tina usa, iti fac loc pe trotuar etc), mi-am gasit o bara de care sa ma tin si mi-am privit de sus tovarasii de calatorie, nu pentru ca as fi nasul in tavan ci pentru ca, la cei 168 de centimetri ai mei, aici sunt un gigant.

Dupa mine cred sa mai fi intrat doar baiatul cu creasta. Si-a dat jos rucsacul ponosit, a scos din senin o surubelnita si un paralelipiped negru cu niste butoane ciudate, si a inceput sa invarta febril in dreptul unei piulite de care nu voia sa stea nicicum prins un fir rosu. 

In zece secunde mi-am rascolit memoria in cautarea unui atentat la metroul mexican. Zau daca mi-au venit in minte altceva decat buzunareli, cutite in spate si posete furate. Unde sa fug? Ceilalti, culmea, erau calmi (nu ca in cele zece zile de cand ma aflu aici as fi vazut vreun mexican nervos). Nici macar nu-l bagau in seama! Bine ca l-am studiat eu cat sa se fi decis sa ramana langa mine. Si-a terminat mestereala si a inceput sa racneasca. Traduc aproximativ ce se auzea pe fundalul unei mari compilatii care rasuna din masinaria pe care o reparase de fata cu mine: cele mai cele melodii rock din anii 70, 80 si 90. Doar 10 pesos, peste 250 de melorii in format mp3!  

In toata inghesuiala aceea, rockerii ascunsi in multime i-au trimis baiatului cate o moneda si si-au primit muzica pentru acasa.  Statia urmatoare? Urmatorul "terorist", de data aceasta cu salsa. A treia statie, o femeie care ne cerea sa-i cumparam niste soul. Si tot asa, fix in urechea mea. In dreapta, pe scaunul rezervat batranilor, femeilor insarcinate sau celor cu piciorul rupt, o duduie se rimela intens. Ca si doamna de la doua banci distanta. De parca ar mai avea nevoie, la ce gene stufoase au! Sa vedeti ce papusi cu gene plastificate ies din tren si sa mai spuneti ca telenovelele nu au succes! 

Ma dor deja picioarele, cincisprezece statii zice harta mea ca trebuie sa fac pana la destinatie. 

La penultima, intra un alt baiat cu rucsac muzical. Aud trei acorduri de chitara si pe mine ma podidea nostalgia. La refren se deschideau deja usile: Breaking the law, breaking the law, racnea Rob Halford, eu dadeam din cap metalistic, nu alta, si ma gandeam la legea drepturilor de autor. Aici o fi mai relaxata,  caci zau daca am gasit vazut pe cineva in uniforma sa lupte cu negotul de mp3.

mexamestecate

Am fost atat ocupata, cat si impiedicata sa accesez computerul, ca e ceva stricat intr-insul, de se stinge atat de repede. Voi afla cand voi descoperi un service pentru el, nu de alta.

Sa va zic: am devenit mondena. He! Nici macar he he. 

Am dat peste cineva care e in mari prietenii cu un grup de romani stabiliti aici. Din aia fugiti, ca sa va dati seama ce varsta au. Deci da, lumea e mica. O sa-i cunosc. Is din Cluj. Poate ne trimite cineva pachet de acasa si nu avea prin cine?

Trebuie sa aprofundez in cel mai mic amanunt, cu interpretari din mai mult de trei surse, povesti cu Vlad Tepes. Ma coplesesc intrebarile, nu de alta, si simt nevoia sa dau detaliile alea care sa-i faca sa inceteze cu asocierea. Stiti care. A, si despre Nadia ar trebui sa stiu mai multe.

Imi plac flasnetarii din parcul Coyoacan. Mi se pare ca, brusc, am rochie de matase inflorata cu o funda pe sold,un bob perfect si ma duc cu prietenele pe Calea Victoriei, dupa care ajungem la o petrecere cu gramofon.

Imi plac lustragii de la colt de strada. Ma uit incruntata la tenisii mei. Nu am pantofi de lustruit. Sufar.

Imi plac elevele in uniforma de mariner, cu ciorapi trei sferturi. Cred ca alea mai mici au sosete albe, iar cele mai mari au dreptul la ciorapi bleumarin. De sapat. Acum imi dau seama ca nu am vazut baieti in uniforma. 

Imi place ca m-am dus la florarie sa-mi fac niste fotografii pentru legitimatii. Daca as avea rufe de spalat, as merge la un cafe internet, pe de alta parte.

Nu-mi place ca aici e zahar ascuns pe unde nici nu te gandesti. Cum ar fi in iaurtul natural! Cel light, evident, are indulcitori artificiali. Am gasit eu o firma de iaurturi care ma duce cu gandul la Napoca. Fara zahar!

Nu-mi place ca uit de fiecare data cand cer un pahar de apa sa precizez ca as dori-o fara gheata. Mereu primesc niste pahare cu munti de cuburi in ele, mereu cer fara abia cand vad oroarea.

Nu-mi place ca, de cate ori uit de paranoia cu siguranta pe drumurile publice, mai aud ca nevasta nu stiu carui diplomat a luat un pistol in ceafa si a cedat poseta,  ca e bine sa fii pe banda din mijloc, la intersectii, sa nu vezi o teava in dreptul capului si sa ti se ceara sa iesi din masina. Ma rog.

Imi place ca ieri a fost ziua confruntarilor cu interdictiile. De dimineata, am fost la o degustare de vin chilian. Unu, ca era devreme, doi, ca doar am sniffuit paharele. A, si pasaruicile chiliene, recte niste pateuashe cu carne. 

Seara a fost si mai si. M-am pastrat pentru o cina care se anunta de poveste, doar era organizata de ditamai Academia de bucatarie, si m-a asteptat, va rog sa-mi explicati voi ce, ca mult m-am sucit sa aflu substratul si tot nu am reusit, citez exact: o cina ecumenica, dedicata bucatariei bazate pe carne de porc. Am mancat niste branzeturi cu fructe si ce am mai putut ciuguli de pe acolo.

A, inca ceva: nu-mi place ca, din cauza altitudinii si a poluarii, nu prea e oxigen in aer, fapt pentru care mi-e somn mai mereu.

bancile, criza din SUA si eu care am luat-o razna

Desi marele licurici e fix vecinul de la nord, bancile din Mexic nu sufera profund de pe urma crizei.

Pe mine, momentan, la fel, criza nu ma afecteaza, asa ca iata si imagini cu frumoase banci, pe Passeo de la Reforma.

Stiu, pot parea cam infantila ori cu mintile aiurea, dar aici e o zi atat de frumoasa!

Gyula si cu Julio cinci secole in balon

Am vazut asta in plimbarea de duminica si mi-am amintit cum Copiii Capitanului Grant au fost pusi pe hartie de Verne Gyula, Julio Verne si chiar de catre Jules Verne.

Daca inainte huleam initiativa (cu numele, nu cartea), acum imi dau seama ca foarte bine faci cand traduci prenumele oamenilor, ca sa inteleaga si boborul tau.

Cel mai greu m-am prins ca regina Isabel a Marii Britaniei e Elisabeta,  maica, doar si noi o traducem:)

va astept la o cafea!

sau  unde as veni cu siguranta la Schimb de carti, ca in Bucuresti nu am reusit sa ajung decat la o singura editie:)

Frida nu era acasa

Nu stiu de ce , dar tin sa mentionez pe aceasta cale ca eu pe Frida Kahlo  o stiu dinainte sa apara filmul cu pricina. 

V-am spus- in primele vesti despre sosirea mea aici- cum, acum mai bine de zece ani, eu conspectam istorie si cultura mexicana, intr-o sala de asteptare. Mi-a folosit, iata!

Ieri am zis sa mergem si noi la casa albastra unde sedea familia Kahlo.

In primul rand ca am avut o zi frumoasa, cu soare. In al doilea rand, ca mi-am uitat aparatul foto acasa, ca asa e bine cand pleci in incursiune. NU. In al treilea rand, simt ca voi mai merge acolo de cel putin zece ori, cu musafirii pe care ii astept de peste ocean. (ha! oare am mai spus asta? acum voi sunteti oamenii de peste ocean!) In al patrulea rand, i-am vazut toate zofturile, de la tablouri si cratitile din galbena-i bucatarie, pana la corsetele gipsate (pana la urma a priceput careva ce boala avea femeia asta si de ce se trata cu corset luni la rand?) si cutiutele in care si-o fi tinut agrafele. In al cincilea rand, a fost tare frumos, din pricina de culoare, liniste, havuzul din curte (oare or fi avut oamenii aia havuz, uite asa, la inceputul secolului XX)? Casa era pe strada Londra (bucurestenii care citesc au voie sa vizualizeze aceeasi strada din Dorobanti). Poate e mai lunga si, cu siguranta, mult mai verde.  Strada Viena nu exista in Bucuresti? Nu-i nimic, ca e una in Ciudad de Mexico. Am mers incantata acolo sa vad gaurile din  pereti, de la primul atentat la viata lui Trotsky. Cool. S-a tras de 200 de ori si oamenii aia au ramas neatinsi, ca s-au pitulat intr-un coltisor de langa pat (l-am vazut). Mai sa-i plang de mila lui Trotsky, pentru destin, dar mi-am revenit repede, cand am vazut mausoleuasul din curte unde-i ingropata cenusa lui si a Nataliei sotia (pentru cine a vazut filmul: au ales o actrita leit rusoaica!) Mi-au placut fotografiile si taieturile de ziar in care se vorbea de al doilea atentat, cel cu piolet, care i-a adus sfarsitul lui Lev Davidovici, mai ales cel in care ucigasul aparea in fata comisiei de ancheta. Omul era pansat si vanat la un ochi. Mi se pare normal, cand ii tragi unuia in cap, puternic, pe intuneric, ti se albastreste si tie ochiul, nu? he he, politistii or fi fost la vremea aia oameni vajnici. 

(Acum, daca dispare cineva, ajunge sa vina familia disparutului, dupa o jumatate de an, ca sa gaseasca niste indicii despre cel caruia i se pierduse urma. Politistii nu fac, nu stiu, nu pot, ii doare capul, naiba stie. 

Am totusi niste foto din Coyoacan, din prima zi cand am fost acolo. Ce vedeti aici e peste tot. Culoare, curatenie, nicio urma de agitatie. Pacat ca e departe de unde stam noi! O ora de mers cu metroul* si mai ai de schimbat si trei linii, pe deasupra. )

__________________________________

*o sa va povestesc si despre metroul mexican, cum nu?

cum o sa mor eu rapide sau sa-mi tratez paranoia

Dragi cititori si dragele mele cititoare, in ce ordine doriti, sa recapitulam: ma aflu in Mexic. In capitala, mai exact.

Ce inseamna asta? Soare, caldura, mariachi, tequila si altele, nu? Nu!

Inseamna ca suntem la tropice, dar la 2400 de metri altitudine, intr-o tara in care afacerile a 10 familii inseamna 6% din PIB, iar marea majoritate traieste cu mai putin de 1 dolar american pe zi (bine, ei traiesc cu pesos, dar asta ar fi echivalentul). 

Mari contraste si tot la fel de multe frustrari, asa ca haiduci sunt mai peste tot si temeri la fel, mai ales pentru cei care au, care risca sa fie jefuiti, omorati si rapiti (si pentru 150$ ransomare, daca vreti sa stiti.) 

Stau cu frica in san toti cei cu venituri peste medie, pentru ca nu e om sa nu cunoasca pe cineva al carui copil sa fi fost luat de la scoala de oamenii rai, nu de parinti. De aia nu e bine sa stai la casa, decat daca ii stii pe aia cu gardul electric,

de aia nu e bine sa umbli singurel pe unde nu trebuie si mai ales cand nu trebuie. De impuscat sau alte metode de a lua viata cuiva nu prea e vorba decat intre narcotraficantii de aici, asa ca doar daca m-or confunda cu vreo Lupita traficanta risc sa mor violent.

Nu-i nimic, ca se poate muri si incet. Pana la sfarsitul lunii cand ne mutam in casa noastra (am verificat, sunt paznici la cladirile vecine, suntem in siguranta) stam la o resedinta (trei stele, pentru siguranta), cu mic dejun inclus. 

Mergeti la restaurantul mexican, nu zic, dar o data pe luna. Cand ajungi aici ti se apleaca dupa o trei zile sigur. 

Nu e vina nimanui, hrana o fi corect preparata termic. Dar e grasa. Nici nu stiu de unde provine grasimea. Pana si orezul pare inecat in grasime, desi e clar fiert in apa. Pute a taco si a tortilla de la 10 dimineata incepand. Oamenii astia, fruntasi in clasamentul obezitatii, mananca de 5 ori pe zi. Daca iesi pe strada, te asteapta la fiecare colt o taraba cu prajeli de toatre categoriile. La semafor vin sa-si vanda marfa oamenii cu acadele, bomboane si alte bombe cu efect intarziat.

Dupa atata dulce sa bem niste apa, zic. Atentie, imbuteliata! Niciodata adusa de chelner in pahar! Niciodata cu gheata, ca nu stii ce apa s-a folosit pentru cuburi! Niciodata de la robinet, nici macar cand te speli pe dinti! Sau poate vrei saptamani de diaree, friguri galbene si malarie, putintel mai in sudul tarii?

Inghit in sec si dau sa respir adanc. Dar nu pot. Ca sa stiti de ce, daca stati la semafor trageti aer in piept (pietonii) sau coborati geamul (domnii soferi.) Ma pisca ochii, ma opresc. Sper ca nu mi-am pierdut incoerenta pe parcurs.

A, o sa va povestesc si despre Mexicul din Ciudad de Mexico, unde globalizarea nu a pus stapanire chiar peste toate lucrurile. Am fost si ma mai duc si maine, pentru aprofundare, in Coyoacan. Cartierul universitar si cel in care a locuit Frida Kahlo. (Cine a vazut filmul stie.)

lentoare in iarba

ok, v-ati prins pana acum ca sunt din Targu Mures. Ardeleanca, pi pe doi e prea putin pentru defazarea mea. Cine vrea sa ma laude imi spune ca sunt o fire analitica; doar n-o sa ma faca inceata in fata, nu? Cu analiza are dreptate, pe de alta parte, dar de ce sa nu fi fost eu iute si analitica?

Nu-i nimic, am venit in Mexic. Luna asta stau intr-un loc unde liftul urca incet, uns, lin, foarte lin, prea lin, la naiba nu mai vine? Noroc ca vezi printr-un geam ca masinaria a pornit. Asta e preambulul la ziua ce urmeaza, de fapt. Chelnerii se misca atat de incet incat plutirea pare sprint, in comparatie cu miscarile lor. Am fost la coafor, imi venea sa dau si eu o mana de ajutor, 

pe partea pe care nu se lucra inca. 

Nu am venit pe nimeni alergand pe strada. Poate mergea putintel mai grabit individul cu pusca imensa si pistoale in buzunar. Isi cauta de mancare. Era paznic la o banca, parca.

Si cu toate astea, mexicanii din restul statelor lor unite se uita cu dispret la locuitorii Districtului Federal: sunt prea stresati, frate! Nu vreau sa astept la vreun ghiseu din Chiapas, in acest caz:)

Ca sa se justifice titlul: imi place mirosul de iarba motocosita, de dimineata. Cat e de poluat orasul acesta, tot are spatii verzi de invidiat. Sunt doua parcuri nationale aici, v-am zis? Exemplu de rasfatat verdeata, in foto. Bine, poate nu e un rasfat pentru arbusti, dar nu i-a intrebat nimeni.

si el citeste!

sau o fi o ea?

o strada si un sentiment puternic

Si eu care ma bucuram ca la noi in cartier dai doar peste Schiller, Lord Byron, de la Barca ori Petrarca de aproape ca am uitat de strazile Sarguintei, Dezrobirii ori Grapei.

Iata ca nimic nu se compara cu iubirea de glie.

Daca tot e o fotografie in discutie, observati cerul. Negru. 

Plafonul de nori nu lasa noxele sa se ridice ca sa gaureasca stratul de ozon, asa ca ieri m-au piscat teribil ochii. 

Resimt poluarea: Ciudad de Mexico nu e in Elvetia, sa stea lucrurile altfel.

primele concluzii si chiar o lema

Asadar, ce pot spune dupa o zi (timpul dormit nu se pune pentru concluzii. Sau ma rog, ca nu a fost somn: a fost cu trezit din cand in cand pentru a constata cu tristete ca afara e intuneric, chiar daca mi-am dormit necesarul de 10 ore. Ca sa fiu putin coerenta: m-am pus in pat la 5 PM ora locala si m-am trezit prima oara la 3 dimineata. M-am caznit sa mai dorm, ca tot eram intr-o usoara letargie, dar la 7 m-am ridicat, voioasa ca imi pot impune un bioritm cu trezit la 7 si mers la culcare la 11 seara, he he.).

Asadar iata si lema: cine are nostalgia anilor '80, gaseste in Ciudad de Mexico un paradis.

Am pranzit ieri intr-un loc care semana perfect cu Cofetaria Aroma din Aleea Carpati (Targu Mures). Nu era cazut in paragina, dar cand vezi un loc cu podele gri (pacat ca nu era mozaic, pentru asemanarea perfecta!) si cu mese acoperite cu melacart rosu ce mai poti spune?

Stam intr-o colonie:) asa le spune cartierelor, nu va imaginati baraci din lemn si paturi supraetajate. De fapt toata Capitala asta e un oras de mai multe colonii. A noastra se cheama Polanco, aici stau majoritatea expatilor (doh, sunt o expata, va rog!) si seamana, cum spuneam, cu cartierul copilariei mele care, la randul lui, seamana, oarecum, cu Drumul Taberei. Totul e curat si ingrijit, mai ales copacii si iarba, despre strazi se vede clar ca nu sunt fonduri, dar macar sunt curate! Crapaturi da, gropi nu. Bordurile sunt cele mai inalte pe care le-am trecut vreodata.(m-a pus Aghiuta sa imbrac o fusta, sunt o expata, v-am mai zis?- nu, de fapt aici e mai cald ca la noi pe vremea asta. E, de fapt, o primavara perpetua, diferenta facand-o ploile masive, in sezonul lor, care se apropie de sfarsit-si cu fusta asta doar prin salt sprintenel puteam urca. Asta daca eram mai departe de doi pasi de rampele pentru persoanele cu deficiente fizice.)

Revenind: bordurile sunt inalte si pictate in galben. Zebre nu prea sunt, poate aici poarta ghinion sa calci pe dungi, desi trecerile pentru pietoni exista. Au fost si dati in care nu le-am folosit, recunosc, dar nu ne-a fluierat niciunul dintre politistii pe care i-am tot vazut pe strazi, har Domnului, ca mi-e frica, date fiind povestile despre tara asta. Detaliez altadata, timp fiind berechet.

Voua va spun noapte buna, noua sa ne spuneti pofta buna, ca pornim in cautarea unui loc unde sa incepem procesul de nutritie de la mijlocul zilei.

PS: oamenii sunt in continuare gentili. Am petrecut o ora la banca, pentru conturi, carduri si cecuri, dar a fost atat cu folos cat si cu invataminte. Traiasca doamna Concepcion cu care am avut de a face, he he.

Buna seara Romania, buna dupa- amiaza, Mexic!

Asadar: am ajuns cu bine. De doua ori, pentru ca era zbor direct. Asta inseamna zbor direct pentru Aeromexico: escala la Monterrey, cum am trecut garla cea mare, pentru alimentare. Si a magaoaiei cu care am venit si a noastra personala.

Cum fu: am luat avionul, la Romafix la miexul noptii, trecute fix, suntem latini cu totii, la naiba!  

Coada la cei privilegiati a mers mai incet decat coada oamenilor normali asa ca am regretat ca nu suntem normali si am stat dupa o familie cu bilete pentru toti, decat ca cei doi copii nu aveau nume in actele Aeromexico, asa ca prilej de obraji rosii de furie si neputinta la pater familias, prilej de scancete pentru ala mic si cret, de plimbari prelungi cu cangurul impaturit bine pentru munieca lor de fetita si de ton ascutit pentru madre, ca e rau sa nu mearga toate lin. 

Ocazie cu care ne-am prins si ca Biserica Catolica ori e foarte bogata ori e miloasa cu slujitorii ei, caci o maicuta nu departe de senectute beneficia de un loc la clasa superior, recte aproape doua mii de euro pentru zbor.

In avion, copiile nefidele ale Gaviotei, machiate cu spaclul cat sa se pistruieze de ciuda unele ca mine (inclusiv eu, de ce sa ne ascundem dupa piersic) ca greu te colorezi la fata cand stii ce drum lung ai inainte si ca ai de dormit plus frecat a ochi fie a mirare fie a trezit dupa lungul si clatinatul somn. 

Ne-au dat sosetute, sa fim comozi (te umfli ca naiba dupa 12 ore) nu vor ei nici sa-ti explodeze ciubotele in avionul lor nici sa te simti prost si sa nu mai pleci cu ei data vitoare.

Am plecat cu compania de zbor mexicana, fiind singura cu care scapam de escala pe care, iata, am facut-o. Cobori din avion cu toate bagajelele stai in curent de aer conditionat de aeroport modern si frumos, nu contest, si o iei iar din loc, nu stiu daca in acelasi aparat, dar in mod sigur nu cu aceleasi dudui indrumatoare.

Cina, somn lung cu totii aratand la fel cu dopuri in urechi, masca de somn pe ochi, sub paturica si incaltati cu admirabii caltzuni in care se incapatanau sa defileze cu totii, intr-o intimitate pe care zau daca te mai gandeai daca sa o impartasesti mai mult, zici ca eram in moschee, ca de mult nu am mai vazut oameni sa se descalte in casele unde sunt invitati. 

Mic dejun inainte sa ne dea jos din avion, mic dejun si in scurtul drum de la Monterrey la Ciudad de Mexico,unde ma aflu, asadar, si de unde va trimit un salut voios dar nu de pionier, caci femeia simpla si april sunt doua doamne cu blog pe care le citesc si care au mai fost aici. Avantaj ele. 

Avantajul meu: stau trei-patru ani, daca toate merg bine, nu voi fi jefuita, rapita, maltratata si alte lucruri periculoase care li se pot intampla celor mai balai din fire, nu negriciosi, scunzi si rotunjori, ca majoritatea bastinasilor. Nu sunt oameni urati, huo aluia care a spus asta. Sunt altfel. Bine ca suntem noi feti frumosi;)

Despre poze nu am ce mare lucru sa va spun, deoarece era intuneric cand am aterizat intaiasi data si era innorat cand sa coboram pe Benito Juarez, marele aeroport din Capitala, situat, cum altfel, aproape in centrul orasului care e ca o placinta, doar misuna prin el 20 de milioane de locuitori, in 5 milioane de autoturisme si cine stie cate autobuze, metrouri si carute. Strainii nu intra la socoteala in toate statisticile acestea aproximative. 

A, nu era trafic, poate pentru ca e duminica, nu era trecut bine de ora 9 AM si niste oameni jucau de zor fotbal, noi am scoborat pe un terminal terminat de curand, asa ca ne-am infundat pasii intr-o dungata frumoasa mocheta noua. O sa dau un raport complet si peste cativa ani. In mare: aici e ordine si curatenie, iar oamenii sunt amabili la modul ca nu simti ca ar avea interese ascunse sa fie in acest fel. 

Multmiri pe aceasta cale doamnei din stanga mea datorita careia am infulecat mai multe croissante decat as fi reusit fara de ea:)

buna dimineata, Mexic, buna seara, Romania!

Scriu dinainte, asa ca nu va garantez 100% ca e si adevarat ce vedeti, nu de alta, dar ma urc uite acum pe avion si trec mari si tari (nu sapte la numar, e adevarat.)

Ce se schimba: Monica va vrea sa fluiere si in continuare, dar poate se va auzi mai putin puternic. Unu la mana, ca voi fi tare departe, doi la mana: voi fluiera de sub sombrero.

Mda: merg in Mexic. Nu e excursie. Nu e pentru toata viata, dar cativa ani tot sunt la mijloc.

Prima oara cand mi s-a nazarit mie sa merg in tara aceea era cu mai bine de 10 ani in urma, cand imprimam pentru radioul unor prieteni niste emisiunie care se puteau numi Din bucataria popoarelor. 

Asa am ajuns la Ambasada Statelor Unite Neamericane si l-am cunoscut pe insarcinatul cu afaceri culturale, Rodolfo Herrera Saldana pre numele lui, (salutari, senor!) care, om cu sete de cunoastere si presupunand ca toti sunt la fel, cat isi pregatea prelegerile ce urma sa ajunga in unda, imi dadea mie de citit. 

Istoria tarii sale, ce credeati? Am visat mult, imi ieseau cactusi pe ochi probabil, pentru ca la un moment dat domnul de mai sus mi-a dat ultimatum sa invat limba ca ma trimite la o bursa pana in Ciudad. Zis si nefacut: nu sunt cea mai consecventa persoana din lume. M-am dus la Paris, mai apoi si am uitat de drumurile mele pana la Ambasada.

Deci ramane ca fluier cu ayayayay la capat! Si poate ajung sa o cunosc si pe Chavela, pana mai e. 

Hai ca revin cu amanunte, sper sa am internet de maine incepand chiar. 

daca tot am fost invizibila...

...mai degraba inexistenta pe blog, sa va spun si ce as face daca as fi invizibila.

m-a rugat Forevergreen, nu de alta.

Nu am citit ce ar face altii, dar cum suntem un cerc de prieteni, poate ne asemanam si avem aceleasi ganduri poznase.

Pai sa enumar, ce ma tot intind atat!

- as intra la Vatican peste tot. Sa vad ce e atat de secret ce nu e destinat publicului, sa rasfoiesc tomuri de carti si sa le pun nu la loc ci intr-o dezordine cat sa vad cum fac cand sunt nervosi oamenii aia pe care ii stimeaza atatea milioane de supusi;)

- ca sa nu ma departez:l-as urmari pe papa Ratzi cand merge in tunelul nu stiu care sa-si vada pisicile pe care nu le poate lua cu el la Sfantul Scaun (niste rai, a zis doar Papa Ioan Paul al doilea ca si animalele ajung in rai! nu mai tin minte daca raiul lor e si raiul nostru, ma rog.)

-na, m-as duce si la Dalai Lama, tot cu aceleasi scopuri, nu ma mai intind.

-as intra intr-o cancelarie de scoala, eventual intr-una cu vreun imens scandal (de presa, evident)

-as intra in bucataria restaurantului unde, Doamne fereste, eu as face o observatie chelnerului, sa vad daca e adevarata povestea cu sputa in farfurie, la nervi.

- m-as duce si la Berlusconi, sa vad daca isi ciupeste de fund subalternele sau doar se uita cu jind la ele, cum am aflat deja ca o face din publicatiile alea gasite la coafor!

-as ramane la mine in casa cand vine mama soacra sa ude florile, ca noi suntem plecati cu lunile la mii de km departare. Cotrobaie sau nu?

Constat ca ar fi mare pierdere sa platesc mii de tzechini ca sa ajung invizibila, ca uite, nu prea am curiozitati de satisfacut indirect. Nu mai bine intrebi?

Leapsa merge peste Ocean, la americanca (de acum) Anutza.