Melodioara zilei

vine astăzi de la AprilSea.

dragi locuitori ai sectorului 5

Vă rog frumos din toată inimioara mea, nu-l mai votaţi pe Vanghelie! La şirul de motive care răzbate de la unii de teapa mea, aş dori să adaug şi promisiunea dumnealui de a face şcoli şi grădiniţe frumoase. Cum habar nu am cât de frumoase mi-au fost şcolile, dar reţin că am avut profesori buni şi colegi competitivi, aş dori să asemăn promisiunea aiasta cu fazele de care vorbeam zilele trecute: să cumperi un metru de cărţi verzi, să ai o bibliotecă frumoasă.

Dacă îl votaţi, aţi putea avea şcoli frumoase, ale căror absolvenţi să scoată din cap fraze de genul din foto. A salva bani. Că despre economii nu avem voie să vorbim. OFF! De pe cosmoboutique, unde am ajuns dintr-o mare greşeală.

ca n-am parte de nimic bun pe lumea asta, vai si iar vai

La carr*four, la orhideea, de dimineaţă, nu doar că nu erau lămâi ci şi locul unde ar sta de obicei galbenele acrişoare era ocupat! Credeţi că au renunţat? S-a dus moda lămâilor? S-au supărat distribuitorii, importatorii, ambalatorii şi cultivatorii pe noi ăştia, care ne acrim existenţa storcoşind bietele fructe? E cererea mai mare în altă parte? Ne-am acrit suficient? Limete erau, nu contest, am luat din lipsă de altceva şi de lene, că doar nu era să cutreier oraşul după ultimele lămâi care au mai rămas.

 Traficanţii şi-au diversificat oferta, la ei mai poţi găsi, deocamdată, lămâi cu coaja subţire şi din cele cu coaja groasă. Or să se termine mai întâi primele, dar, de nevoie, dependenţii vor cumpăra şi din cele cu palton. Da, cum era ultima lămâie care şi-a dus veacul, înjumătăţită, în frigiderul meu. Dar a fost o surpriză întâlnirea cu ea că, deşi avea coaja groasă, doamna era plină de zeamă! O fi fost un adio pe care nu am ştiut să-l apreciez.  

Noi, lămâile, vrem să vă spunem că lucrurile nu stau chiar aşa, doar că voi nu ştiţi să ne apreciaţi. Vă lăsăm, dar, acrilor!

Şi eu, care tocmai mă amorezasem de un lămâi, în Toscana. Miroseau aşa de frumos florile, era prima oară,doar, când simţeam. Un alt adio, dar desigur;)

Poza e de la fericiţii ăştia. Că ei au, nu ca mine.

m-am enervat si nu ar fi trebuit

Am ajuns, din link în link, pe blogul cuiva care ne anunţa că renunţă la carne.

Am găsit nişte comentarii de mi-a sărit ţandăra şi era să strig în public: de unde superioritatea celor care mănâncă carne (cacofonia am păstrat-o intenţionat), când ar trebui să fie exact invers?

Pentru cei care simt ca mine: un individ care îmi face zile fripte o dată pe lună, când la masa mare la care mă aşez, duminica la prânz,  încearcă să desfiinţeze cu o superioritate  de neimaginat ideea de a nu mânca carne (sunt consecventă în păstrarea cacofoniei). 

M-am şi uitat la el ce-a mâncat la masa aia: carpaccio de peşte, vreo trei specii pe farfuria lui. Vită în sânge cu vreo trei verdeţuri pe farfurie pe care le-a ocolit cu scârbă, vinoase, trabuc, cafele. Apă deloc. Seara, dădea telefoane din motive digestivo spre infarct. Evident, nimic din ce a mâncat nu îi dăunase.

de ce?

Oamenii ajung să-şi scuze acte de crasă impoliteţe invocând necazul unora, dacă se poate să aducă nişte copii suferinzi în discuţie?

De ce oamenii pe care îi refuzi încep să facă aprecieri personale la adresa ta, un alt act de impoliteţe?

De ce oamenii care nu vorbesc corect româneşte se avântă în mari acţiuni şi nu concep că alţii nu vor să se înroleze la primul strigăt de luptă auzit pe stradă?

mai aproape ca oricand de moarte

precum vedeţi în imagine, sfârşitul picioarelor e aproape.

Cât or fi ei de Cicanel pantofiorii, îşi merită pistolul.

De pe shoewawa.

ca boul la poarta noua

M-a pus naiba de am intrat la Diverta, la Mall.

(Bine, ştirea e că am fost la mall, dar să o ignorăm).

Deci carele am ameţit: acolo  cărţile nu sunt expuse pe edituri, cum m-am obicinuit eu de mică (sau aveam eu impresia că aşa ar trebui), ci în ordine alfabetică. 

În funcţie de numele autorului, dar desigur. Vă daţi seama ce harababură. 

Dar nici să vezi self help books lângă memorii şi toate alea e puţin straniu. Mă duce cu gândul la o bibliotecă de apartament unde cărţile sunt aranjate după culoare, al cărei proprietar ar putea merge la librărie să-şi mai ia vreo patru volume pe maro, ca să încheie glorios raftul.

PS: mi-am luat Jurnalul lui Arşavir Acterian.

nu ma mai maturizez

citind, tot pe Realitatea, despre o bătrânică din Cernavodă declarată moartă de asistentade la salvare dar trezită apoi de blitzul criminaliştilor, mi-am dat seama că  în ciuda anilor care trec eu am rămas tot copil.

O să am copii şi o să râd pe înfundate la serbările lor, în loc să am emoţii cu ei, o să ne cadă mobila în cap şi o să mă rostogolesc de râs încercând să-mi imaginez cum se vede povestea din afară şi alte alea.

nepotisme, plagiate, doctorate si penibilisme

Citesc pe Realitatea despre un studiu SAR carevorbeşte despre ceea ce ştiam deja cu toţii.

În universităţi domneşte familia regală profesorală, soţi, soţii, nepoţi, fiul finului fratelui mamei etc.

Când se fac asemenea studii ce rezultă? Că ştim şi nu acţionăm? Situaţia asta e de zeci de ani, în şcolile româneşti, aşa cum de zeci de ani se dau diplome de doctori în ştiinţe unor neaveniţi care se gândesc ei că va da bine la povestea lor să se spună că sunt doctori.

Capac la toate, există un om în Bucureşti care, practic, nu lucrează nimic, dar îşi face al doilea doctorat.

din viata, pur si simplu

Că tot e campanie electorală şi lupta se încinge.
M-a impresionat teribil filmuleţul ăsta. Lupta pentru viaţă poate fi aprigă, nu glumă. Lupta pentru putere e însă şi mai şi. Nici nu mai ştii cine cu cine e şi împotriva cui.

de duminica seara

cred că merge o salată de fructe, dar n-o mâncaţi prea târziu, ok?




Bourvil- Salade de fruits
Asculta mai multe audio Muzica »

inapoi la amatorism!

După pasta de dinţi, vopsele de păr, de pereţi sau de maşină şi alte alea pe care scrie că sunt profesionale/profesioniste dau cu ochii, acum, de gumă de mestecat professional white.

Ce poate să conţină de e mai cu moţ, ce?

daca nu e si fudul...

...trimisul României în străinătate, nu e destul.

Ca să vă lămuresc pe cei care nu aţi acordat prea multă atenţie Romei. Oraşul rămâne în continuare precum spunea Picasso, o mare parcare. 

Ca să pleci cu maşina în centru o iei la drum din timp, din cauză de trafic cât şi din dorinţa de a parca legal, după linia albastră cu un euro pe oră, excepţie făcând anumite ore şi zile, după cum va preciza parcometrul din preajma locului găsit cu atâtea sacrificii. 

Se fac ture prin oraş, se traversează aceleaşi poduri de două- trei ori, se chiuie de bucurie când se observă un şofer lângă o maşină, semn că poate pleacă, se dezumflă dezamagit căci va rezulta că omul abia a venit, se va chiui din nou la vederea unui loc, se va plânge înfundat că maşina nu încape în acel spaţiu, se vor ţese scenarii ca ai putea parca după linia galbenă destinată celor cu deficienţe şi ai putea ieşi şchiopătând din maşină, dar nu, nu ai certificatul în oblonul caleştii, se va jura că nu mai ieşi cu maşina sâmbătă seara, că-ţi cumperi bicicletă, motocicletă sau Smart.

În tot acest context, lângă Consulatul României la Roma stătea parcată, falnică, o maşină de teren al cărei număr de înmatriculare dovedea că îi aparţine unui funcţionar român. Total nepractic!

Poza e de pe Reuters.

pentru ca suntem mari si tari

(din ciclul cum să-ţi dovedeşti dreptatea când nu ai buzdugan, vă supun atenţiei cazul TAROM Roma).

În primul rând, cinstita şi prăfuita companie rumânească practică nişte preţuri de toată ruşinea, de necomparat cu alte linii de stat. 

Apoi, angajaţii, mai ales dacă sunt dintre cei care lucrează la agenţiile din străinătate, sunt stăpânii lumii- pentru că tu, în ochii lor, eşti un român amărât care nu stă în toate metropolele alea ci călătoreşti doar, în timp ce ei au pâinea, cuţitul şi beletul de avion başca o locuinţă de serviciu cât mai departe de ţară. Nu vă imaginaţi că şi salarii mari, că nu prea au.

Dacă suni să modifici o rezervare plăteşti, că aşa se cade, nu contest, numai că modificarea biletului pe care ţi-l cumperi de pe internet se face doar telefonic sau la agenţie.

Motive de siguranţă, ce să spun, sau lipsă de automatizare. Oricum, nu ştiu dacă ştiţi, dar la Tarom plăteşti pe internet şi primeşti odată cu codul rezervării şi avertismentul că acesta nu este un bilet electronic şi că ar cam trebui să te prezinți la o agenţie să-ţi dea ţidula ca să poţi călători. Dacă ceri lămuriri, tot prin telefon, ţi se spune pe un ton iritat că e bilet electronic, dimpotrivă.

Revenind, suni ca să modifici telefonic data plecării, individul de la capătul firului e agasat de prea multe apeluri şi butonează ceva sau mai discută cu cineva din încăpere. Îţi tot spune, da, da, absent. Îl pisezi dacă insişti să îţi confirme şi la final, înainte de ora închiderii, primeşti mail cu rezervarea modificată pentru ce zi dorea dumnealui, cu atâtea pe cap.  

Uite aşa se face că am venit cu o zi mai devreme acasă. Scrii frumos scrisorică, a fost o neînţelegere, vă rog corijaţi, a doua zi primeşti un mail în care domnul Laurenţiu Mezei de la Tarom Roma, că acesta îi este numele, îţi precizează că ţi-a dat ce i-ai cerut şi că îi pare rău că îi pui în cârcă greşeala ta şi că rezervarea rămâne cum a hotărât destinul prin degetele sale care au tastat greșit.

Răspunsul părţii lezate, adică al reprezentantului meu, că eu nu mai am nervi, a fost, elegant, sper: îmi pare rău că nu îmi pot dovedi versiunea, căci cum să o probezi, dacă ditamai compania se ocupă cu rezervări prin telefon, el, internetul care a preluat povara lui scripta manent, fiind bun pentru jocuri şi concursuri, eventual? 

Să ceri înregistrarea? Nu am ce reclamaţie să fac, fiind cuvântul meu împotriva vorbelor sale. De acum să îmi înregistrez convorbirile telefonice, ce să spun.

m-am inturnat!

Am niste dileme: pe Aeroportul Fiumicino, românii care plecau astăzi spre România erau trataţi cu mare atenţie. 

Eu, că nu am rezidenţă acolo am fost întrebată răspicat dacă sunt turistă. Cred ca am avut noroc că sunt albă la piele şi galbină-n păr că nu mi-au acordat atenţia de care se plângeau două conaţionale, la toaletă. 

Ele vorbeau liniştite crezând că nu pricep, ce naiba de faţă am că nu ma vede lumea româncă? Ei şi am dedus din ce spuneau cucoanele, cam negre la păr dar orişicât, călătoare cu avionul nu cu containerul, că pe ele, dacă tot aveau rezidenţă italiană, domnii de la ieşirea din ţară le-au trimis frumuşel la un ghişeu numai pentru ele, unde au declarat verbal şi dovedit cu acte cine sunt, ce fac, ce lucrează ele în Italia şi multe altele.

Mă întreb cum e la intrarea în Italia, dacă la ieşire e aşa ciudat, mă iertaţi, dar mie îmi inspiră vize treaba asta.

PS: în avion cu mine, doamna de pe lista de susţinere a noului primar la Romei, deci a doua listă, cum ar veni, care a şi primit, de altfel, la alegerile locale italiene cinci voturi de la solidarii noştri conaţionali,  adică Ramona Bădescu.

cand mi-e frig, plec

m-a tot durut pielea, de frig.

plec la 23 de grade ţelzius, zice accuweather.

daţi drumul la căldură, că mă întorc!

poza e de aici

numere, prietenii exclusiviste, matematica si tabla inmultirii

Monica nu e pasionată de litere de ieri, de azi, dar alaltăieri, pe scara asta comprimată a timpului, iubea si matematica.

Monica făcea adunări din fragedă pruncie, a învăţat tabla înmulţirii într-o jumătate de oră, pe drum spre balet, de mână cu tata, pe strada Sinaia.

Era prietenă cu Olivotto, Hollinger, Gheba, Petrică, Niţă-Năstăsescu, avea trusă matematică din aceea chinezească (Mathematical Set) cu ascuţitoare cu căprioară, riglele şi echerele intacte, nu ca ale lui fratello, care a dat gata vreo două seturi, de nu mai avea mama curaj să abuzeze de pila ei de la librărie, pentru repetiţii.

 M. mergea la Olimpiadă şi, pentru că avea liber de la şcoală pentru pregătire intensă, stătea cu pătrăţelele în faţă şi scria apăsat rezultatul corect, cu trufia omului care nu trebuie să caute răspunsurile corecte la sfârşitul cărţii. Cum Monica n-a fost consecventă, în viaţa ei, au dispărut toate astea din jurul ei, până anii trecuţi, când mutându-se într-o casă cu cam tot atâtea mii de cărţi ca a ei de la Târgu Mureş, a dat peste un raft cu tot felul de matematici. Le-a suflat de praf, a citit şi şi-a adus aminte de prietenie.  

Pe scurt: întrebat cum ar trebui doi inşi să se poarte, ca să fie cu adevărat prieteni, Pitagora  o fi tras adânc aer în piept şi a spus cam aşa: să se poarte ca 220 cu 284. În jurul lui toţi şi-ar fi pus tricouri cu numerele astea şi ar fi fost, iată, cei mai buni prieteni. 

Dar enunţul nu e gol şi Pitagora n-a fost hulit: lămurirea e emoţionantă. Gândurile, emoţiile, lacrimile şi bucuriile, toate trăirile astea care zbuciumă sufletul unuia, dacă le aduni, ar trebui să aibă rezonanţă şi să fie una cu inimioara prietenului, cam cum dacă aduni toate părticelele (divizorii) lui 220 primeşti 284 şi viceversa. Luaţi un creion şi verificaţi. (1, 2, 4, 5, 10, 11, 20, 22, 44, 55 și 110 adunate dau 284;  1, 2, 4, 71 și 142 dau 220)

Nu e emoţionant? Nu-ţi vine să-i declari lui significant other că s-a dus povestea cu jumătatea mea şi să-i spui dragostea mea, suma tuturor divizorilor mei, te iubesc! ?

_____________

PS: Nu există pe lumea asta doar o unică pereche ideală (de numere şi de oameni, de altfel), nu vă speriaţi, în afară de 220 şi 284, şi-au jurat iubire veşnică şi de alde 1184-1210; 2620-2924; 5020-5564; 6232-6368 şi câţi alţii, dar paparazzii matematicii nu au mai stat să răscolească.

PPS: De asemenea, nu există doar prietenie, între numere, ci chiar şi înalta perfecţiune. Dar poate v-am obosit cu din astea şi n-are rost să abuzez!

cersetori online

Doi oameni şi doi câini, vai de capul lor, mi-e milă de ei, le-aş da de mâncare doar bietelor animale care oricum ar şti să-şi facă rost de câte ceva de- ale gurii, domnii inspirându-mi pufoaică şi alte alcoolice extrase din te miri ce. Şi nu sunt departe, din moment ce oamenii cer ce vor pe site-ul lor internet, că n-a fost un rumân de nădejde lângă ei să le scrie niscaiva cartoane cu mama e paralizată, tata a murit acum doi ani, suntem 7 fraţi acasă .

No, dacă vi s-a făcut milă de ei şi vă bucuraţi că nici nu tre' să-i mirosiţi sau să le atingeţi mâna în timp ce le daţi mărunţişul de prin buzunare, aveţi pagina lor la dispoziţie şi click pe Paypalu'lor.

Deşi bloggerimea românească îl are pe Jeg hălăduind prin Europa cu 30 de euro în buzunar, o chitară şi mult mult farmec personal, cât să poată umbla, mânca, dormi şi ce-o mai fi vrând el (dacă e adevărat ce spune că a recunoscut că a minţit, odată, săptămâna trecută, deci pe mine m-a pierdut la credibilitate, nu că ar fi avut nevoie de mine, zău aşa, când îl are pe Năstase:)

de ce, de ce si iar de ce?

Mai sunt încă români care pleacă spre Italia şi Spania cu autocarul. 

În mare, pentru că vine mai ieftin aşa, apoi mai e şi faptul că liniile aeriene care leagă România de cele două peninsule nu ajung peste tot unde lucrează ei. 

Problema mea e că societăţile care câştigă mai mult decât regeşte din povestea asta nu se chinuie prea mult să le ofere servicii de calitate pasagerilor. 

Nevoia îi împinge, nu de alta, să călătorească zile întregi cu autobuzele, nu dorinţa de distracţie.

Ei bine, azi, 2 mai 2008, când zău dacă mai ştiu ce controale există la graniţe, domnii şoferi fac chetă printre pasageri să aibă de şpagă trecerea frontierei. 

mi se pare fireste

...ca orice poveste să aibă un final fericit.
Cel mai fericit final pare însă acesta.

veganul fumator si piciorul de lemn frictionat

Articolul serii vine din EVZ, care bine face că abordează tema veganismului în România.

Vegani sunt câţiva doar, în ţara noastră,dar sunt hotărâţi să le povestească şi altora despre sănătate.

Tipul din fotografia din ziar fumează. Domnii intervievaţi spun despre carnivori că miros altfel. Şi tipul respectiv miroase altfel, pun pariu! Fumează!

Ei dau şi alte motivaţii, în afară de aceea că nu prea ne face bine carnea. Pe sănătatea noastră ar trebui să mizeze mai mult, însă. Pentru că mă enervez pe loc când îmi aduc aminte de veganii şi vegetarienii care se consideră cool şi în total acord cu mama natură când papă cartofiori prăjiţi şi gogoşi cu gem, că ciocolata ar putea contraveni veganismului, dacă e făcută din cacao cultivată departe în Africa, unde culegătorii sunt exploataţi. Şi fumul de ţigară ne dăunează celor din jurul vostru şi chiştoacele aruncate mamei natură. Jos ţigara, dacă lupţi pentru mama natură. Bate-te cu toate armele! Lasă ţigara şi pe urmă discutăm despre şniţele.