4 barry, but not white

Băiatul de la mazărea cu ochi negri, Will.I.Am, recidivează, tot pentru Obama.
După YES, WE CAN! mult mai cool, de departe, poftiţi la We Are The Ones Song.
Dacă ăsta e noul trend, sunt oripilată de cum ni se profilează toamna electorală românească.
Scriitorii de discursuri se vor numi textieri. Muzica, protagoniştii videoclipului şi filmul vor mai lipsi! Mirciu, să nu te prind!

e ultima oara, da?

Sper să nu se mai repete pocinogul şi să-mi apăreţi la micul dejun fără să aveţi ceva potrivit pe cap! S-a înţeles, doamnelor?

din 1914

cand sa spui NU

E bine să ştii când poţi şi când nu poţi să spui nu. Şi în general e bine să poţi să spui nu exact atunci când vrei. Şi să ştii să vrei, atunci când se poate.

Mintea pe bigudiuri, ce mai!

La stânga, de ce îmi plac mie Viktor&Rolf.

foto de pe International Herald Tribune, unde vă poftesc să vedeţi ce zice Suzy Menkes despre Săptămâna Modei la Paris. Apropo, Valentino a făcut bine că şi-a luat-o pe Signorina Alessandra Facchinetti pe care Gucci o dădea anul trecut cu mare tam tam afară. Destinul, ce mai!

pri-ma-va-ra!

La 9 dimineaţa să te dai cu avânt pe Splai şi din boxe să bubuie Eddie Van Halen cu ce e mai jos, click chiar acum pentru coloană sonoră la lectură.
Să dai din cap şi poliţiştii verzi ca mugurii de ghiocei să dea agitat din mâini la stop, la Unirii
Să baţi darabana pe schimbătorul de viteze şi un şofer de taxi, imaginează-ţi!, să te lase să schimbi banda, în faţa lui
Să ajungi la refren şi să ajungi la stop, să te uiţi în jur tu, care nu dai doi bani pe ceilalţi participanţi la trafic, ca să nu le scornesc alt apelativ
Să continui să dai din cap şi să vezi inimioare desenate de necunoscuţi pe geamul tău
Ba chiar şi pe oglindă!
Să nu te enervezi pe gest şi să fredonezi
Să vină, apoi, verde după verde
Să-ţi taie calea un băiat pe scooter şi să nu te enervezi deloc. Dacă e grăbit? Dacă îl cunoşti?
I can't stop loving you din toţi rărunchii, fără să-ţi pese că la dreapta un camionagiu s-ar putea uita la tine şi i-ai face ziua mai hazlie
Suspans în melodie, suspans şi la semaforul unde, ca să mergi înainte , trebuie să te înscrii pe banda din dreapta şi să te rogi să nu vrea cineva să o ia spre dreapta de pe banda din centru, sau de pe stânga
Youuuuuuuuuuuu....şi dă-i înainte, iupiiii, autobuzul care îţi bloca banda se urneşte din loc şi nu trebuie să încetineşti deloc!
Solo remarcabil Eddie Van Halen, stau la semafor şi trece o gîgîlice de fetiţă ca o mămăruţă, în roşu, cu ceva buline albe, de-ţi vine să deschizi portiera din dreapta, să o iei acasă la tine.
Codaaaaa, I can stop loving you, loc de parcare fix unde visai!
Plus momentul cu boxe bubuind şi geam întredeschis, să audă toată străduţa aia care-ţi place ţie cum cântă inima, cântă inima!
Primăvara se întâmplă acum şi am lalele frumoase în portbagaj! PS: ştiu, primăvara a venit de câteva zile, dar asta nu înseamnă că nu m-am prins ori că nu m-am bucurat la fel de tare şi ieri, şi alaltăieri, şi în prima zi cu 15 grade.
Van Halen- I Can't stop lovin' you

nu sunt frumoase?

Aren't those nice? No, tot aşa e şi la mine pe birou:)

Pentru ca e 29 februarie, poate. Şi pentru că am colege nicey-nice;)

deci da, anumite cuvinte trebuie inventate

iar daca nu, macar sensurile. Asta ca sa am eu mereu dreptate, nu de alta:)

Am comis ditamai eroarea fara sa fi stiut ce fac, tocmai la tatal lui miniRobert in batatura.

Si asta pentru ca mi se pare ca in situatia in care esti gata sa te introduci fara drept intr-un anume context te transforma intr-un intruziv fara masura, nu in intrus. Mai verific, mai ales ca vreau sa stiu ce rotita m-a facut sa scriu ce am scris.

Apropo, nu e fotograf mai simpatic decat Robert.
Dovada: aici

dar ce dimineata!

ştiu să sudui? Nu prea!
La 8.30, muncitorii au început săpăturile la vecinii de jos. Dacă găsesc aur şi petrol, vă comunic mai târziu. Femeia în pragul unei crize de nervi:)
***
Dau drumu' la tembe:
Senzaţional! Ayan îl chema! N-am văzut dans mai energic şi personaj mai chinuit! Nesimţiţii ăia din studio l-au luat din greu la mişto, el ce să mai creadă: să fie bucuros că a fost invitat la marea televiziune carbogazoasă fără de audienţă, sau să le intre în joc?
Schimbăm, dar: pe prima tembeliziune care nu şi-a dorit niciodată să fie prima, Albano şi Romina Paul! Aşa îi spunea careva în copilăria mea Rominei Powell. Nu era ea, domnilor, era Paula Selling care, conştientă de marele duet, şi-a pus tocuri (doar Romina era mai înaltă ca bărba-su) plus o rochie fără umeri. Părul lung îl avea, vocea a;ijderea, aşa că Felicitaaaaaaaaaaaaaaaa...Dansul din umeri nu l-a făcut, că nu eram eu aproape, s-o învăţ.
***
Păi Felicita, atunci, ce mai! Dar cu originalii:)

Că tot dădeam indicaţii la Dono de fixuri muzicale, iar ceilalţi comentatori s-au dat în stambă cu mari creaţiuni lirice, dornici să mă eclipseze şi să-l epateze pe băiatu'. De unde să ştie săracii că dacă recomanzi o melodie care trebuie să chinuie nu înseamnă că eşti limitat?

SOS Martisor

de la Andressa , care de la Textier, care, de fapt, de la Andressa:)

Tata îmi dăruieşte în fiecare an unul. Alea sunt cele mai preţioase, ce doriţi?

Lucruri fine şi alte giuvaericale cu şnur am primit din o mie şi una de alte părţi, iar în clasele primare nu era zi mai faină decât 1 martie în care umblam cu toată prada zilei la piept, mândre şi gata să numărăm pe furiş cealaltă fată câte are.

Pentru ca o întreagă lună să port apoi ce mi-a plăcut mai mult dintre daruri (lângă cel de la tata, evident).

Am fost cea mai cea în clasa a doua, când mama mi-a pus mămăruţa primită de la am uitat cine la micuţul meu ceas Ceaika.

Mai erau frumoase cele făcute de Rareş, că nu e creator de modă ăla care în copilărie nu a făcut mărţişoare pentru colege, decret-lege!

Cocoşel de sticlă brună, de la Bogdan Brutaru, în grupa mică, elefănţel cu broderie fină de la tata pentru mama, trifoi cu patru foi, hornari din mărgele negre, flori kitsch primite de mama de la colegi fără de imaginaţie, un puf alb cu ochi, care nu ştiu ce era, lucruşoare cu şnur de care să se lovească razele soarelui până ce s-o convinge musiu că a venit primăvara şi trebuie să lumineze mai abitir pământul.

Dacă ar fi aici, semnificativul mi-ar dărui un mărţişor mie în sută, pentru că nu e român, să aibă greţuri cu tradiţia românească, cum văd că e normal la vârsta mea! (Silvia Dumitrescu).

Haida, daţi mărţişoare la fete, băieţi, fiţi cool! Fetelor, purtaţi-le, că e şi ceva sentiment împletit în şnuruleţul acela!

Eu, Carla, castraveţii şi paporniţa

Eram mică şi îmi plăcea teribil când fratele meu mergea în excursii. Nu pentru că rămâneam singură acasăci pentru că învăţătoarea şi diriginta lui, apoi, ducea clasa numai în locuri memorabile, de preferinţă şi cu o fabrică, două, în drum. Să înveţe copiii, desigur, cum se fac lucrurile şi să primească şi ele cadou, protocol, ceva de la rebuturi, naiba ştie.

Iar fratele meu, darnic foc la vremea aceea, mereu aducea

păpuşico, vrei un cico?

Priviţi această minunată operă de artă! 

Albastrul ceriului îngemănat cu roşul arzător, vârf rotund, pliseuri elegante fix pe gleznă să irite mai tare pielea fină a purtătoarei şi... ce-i lipseşte fetiţei din tine, când iese pe Corso? 

Păpuşicaaaaaaaa! 

Ai văzut copilă ieşind afară la joacă fără o păpușă pe care s-o îmbrace şi dezbrace, să o injecteze, să o hrănească bine cu frunze şi praf de cărămidă? Nu!

 Iată de ce Alegerea Neregulată s-a gândit la femeia zilelor noastre! În amintirea acelor ani, cu o scăpare însă: pe păpuşa aceasta n-o poţi tunde.

La numai 70 de lire. Sterline.

puterea gandului e mare

... o ştiu şi din experienţă şi din lecturi asidue.

Am o rugăminte mare, pentru mâine dimineaţă. La două mii de kilometri depărtare, Dan intră într-o operaţie grea. 

Are un pitic pe creier, cum îl consolam, de care nişte medici vor încerca şi reuşi să-l scape.

Chiriaşul lui e pe nervul acustic, se cheamă neurinom şi ori cât ar încerca companiile de telefonie mobilă să se scuze, în mare ... de când cu invenţia asta au apărut şi neurinoamele de acustic. 

Cauze concrete nu există, doar supoziţii. Ideea e că şi de e în legătura cu urechea, operaţia nu e floare la ureche, extracţie de comedon. Când ţi se umblă la cutiuţa muzicală nu e de ici, de colo. Înăuntru e creieraşul plus 12 perechi de nervi cranieni. Unul dacă e atins, buba poc: pareză facială, paralizie pe jumătate de corp, tulburări de auz, văz, deglutiţie etc. Plus risc de Doamne fereşte. Pe o foaie pe care îţi sunt prezentate riscurile astea eu am văzut chiar 10% şanse să nu te mai trezeşti niciodată.

Acum că ştiţi ce şi cum, vă rog ca, de dimineaţă, că atunci încep de obicei asemenea operaţii, să vă gândiţi preţ de o clipă şi la Dan. 

Aşa cum ar trebui să ne gândim că în fiecare clipă cineva trece un mare hop. Şi că un gând bun, de la oricine ar veni, îl poate ajuta să scape mai uşor de necaz.

why, why, why?

de ce s-au apucat 123439287643 de bloggeri de tipul copy-paste din România să redea, de azi-dimineaţă începând, lista câştigătorilor premiilor Oscar? Cititorii lor nu au acces la alte pagini de internet specializate pe film chiar?

diseara la tembe...

poate v-au scăpat:

Lampa cu căciulă, al lui Radu Jude, pe HBO la 20.30.

Diarios de motocicleta/ Jurnalul de motocicletă cu Gael Garcia Bernal...dacă vă place de el şi mai vreţi şi poveşti cu Che Guevara pe motocicletă prin America de Sud, la 23 de ani. Pe TVR Cultural, la 23.55

Eu o să mă uit şi la Dr. House, pe TVR, că nu-l am pe DVD, ca unii pe care n-o să-i menţionez aici:)

depresie şi nucşoară, furie şi pătrunjel

Despre depresie şi alte probleme din interiorul cutiei muzicale scrie cât se poate de bine Andreanum, vă rog citiţi-l cu atenţie de câte ori puteţi, că de multe ori vă ajută nu doar la binele de moment.
Se face că săptămâna trecută mi-am dat seama că râsul meu nu mai e râsul meu, că oboseala îmi feliază creierul pornind de la lobul occipital (gosh, ce am cu precizarea asta?) şi mi-am zis că dacă nu-mi iau măcar 5 zile libere voi sfârşi cu chimicala în sânge (şi nu suport chimicalele, din prinţip, iar Passiflora cât poate să lucreze, cât?) Le-am scris colegelor care trebuie să tragă în lipsa mea (că aşa e frumos şi aşa se procedează la noi pe secţia de finisate din fabrica de concasoare) şi m-a impresionat că au înţeles pericolul. Cu depresia nu e de jucat şi depresie nu e doar atunci când vrei să sari spectaculos pe geam. Depresie e atunci când...dar vă spune Andreanum ce şi cum. Şi doar dacă ai maturitate şi luciditate ştii să te opreşti. Şi să constaţi că ceva nu e bine cu tine când o veste care îţi va schimba viaţa îţi smulge doar un zâmbet, când- în loc să răspunzi ferm cuiva care crede că te-a câştigat la roata norocului doar pentru că pe el îl recunoaşte lumea pe stradă- te podidesc lacrămile, când nu ţi se mai face foame, când dormi într-una, de exemplu. Şi nici hodina din ultimele zile, şi nici soleilul qui brille orghitor deasupra oraşului nu m-au adus pe linia de plutire, din moment ce plănuind, uite acum, nişte cartofi franţuzeşti, m-au trecut toate sudorile când am constatat nu doar că nu mai am nucşoară în casă, dar şi că nu am cum să găsesc la magazinaşele din jur, că în ţara asta grosul bucătăreselor (doar n-o să le numesc gospodine în tragicul context în care vă scriu, nu?) în afară de pătrunjel şi piper negru (din care eu nu mănânc, na!) nu aruncă nimic în mâncarea clocotindă. Oameni de nimic:(

o grădină la picioarele dumitale

Dacă ţi s-a urât cu binele gleznelor, cu asfaltul, cu termpoanele, cu mirosul de praf uscat, dacă ai bani şi nu-ţi pasă de ei, vara care începe uite acum poate fi mai colorată!

Nu înţeleg însă de ce ghivecele alăturate nu sunt livrate alături de o stropitoare, măcar, că de furtun de grădină bănuiesc de ce nu poate fi vorba.

 Timp, spaţiu şi, evident, alţi bani.

Ce alte lucruri mai face Junko Shimada aflaţi aici, de pe un site ueber cool.

va lipsea muzicutza?

Am cam rărit-o cu recomandările, în ultimul timp, nu?
 

Ia poftiţi de luaţi nişte biscuiţi, atunci!
Tamara Obrovac- Biscoti ruduladi

prada de razboi

Incursiunea făcută ieri la magazinul minune s-a soldat cu o pradă consistentă.

Pâine fără drojdie. Bună. Apă, sare, făină. Fără acizi care să se împrietenească cu bolile. Şi nu e plată: e ca o pâine de la ţară, noroc că şi feliată. 4,9RON- 700 de grame. Asta pentru că nu am descoperit cum să fac pâine fără drojdie la cuptorul electric din care Gorgeoux scoate minuni. Apropo, dacă mâncaţi pâine cu drojdie, daţi o raită pe la Gorgeoux să salivaţi şi să vă inspiraţi.

A se unge cu pateu. Vegetal. Dar nu porcării produse de procesatorii de carne care încearcă să-i atragă în mreje şi pe cei care se abţin de la cărnuri, producând ororile alea cu aromă de iz de concentrat de soia şi alte legume, ci produse cum sunt cele de la ăştia, de exemplu. Care nu ştiu de ce au dispărut din hypermarketuri. A, am aflat de pe forumul lor. Şi-au modernizat fabrica. Mă dădeam rău în vânt după crochetele lor! Vedeţi pe site.

Zâna verde. Aşa, de moft. Nu e absint ci o băuturică interesantă, la fel de verde ca lichidul înainte amintit, dar cu efecte antistress, cum şi scrie, mare, pe sticlă. Yummy, chiar dacă la un preţ cam aiurea pentru noi, echivalentul a doi euro. Aloe vera, gingko biloba, fructoză pentru gustul dulce şi un vag iz iute, cred că ştiu de la ce. De la Sonnenalm.

Bunătăţi care să aducă a alune trase în ciocolată, pentru cei care nu au voie aşa ceva. Boabe de soia, în ciucalată cât mai săracă în ingrediente dăunătoare sănătăţii.

În toate variantele: ciocolată neagră, cu lapte, albă. Eu mi-am luat cele trei, plus una cu amestecate. Plus o punguţă cu boabe de soia prăjită, puţintel sărată. Cam 5 RON punguţa. Aduse de la Langarten. Mai erau şi alte lucruri despre care se pomeneşte pe site, apropo.

Ceai, ceai, ceai! Roiboos, ceai verde sau negreu în toate combinaţiile, no chemicals allowed:) Sonnentor trăiască, doar că de data aceasta Whittard of Chelsea m-a învrednicit cu Detox, din gama Yoga. Data trecută luasem unul Clarity, pentru chakra minţii, şi l-am dăruit instantaneu Laviniei, cu care mă întâlnisem. Câteva ore mai târziu, am constat că i-a folosit. La 14 RON cutia, mult mai puţin decât cele 5,5 lire cerute pe site pentru acelaşi produs.

Bref, la magazinul unde mă duc cu cea mai mare plăcere, standuri noi, marfă multă şi bună.

Ceaiuri, cafele, cereale, cosmeticale, plante în toate formele, siropuri bune.

A, şi lapte praf de soia, pentru cine are pofte ascunse;)

Şi nu am discount că vă povestesc. Uite, nu-i spun numele şi adresa decât la cerere;)

embarras du choix

post dedicat mamelor de fetiţe (codoşenie la max! )
am găsit doi băieţei perfecţi pentru voi! Cuminţi, drăgălaşi, iubitori de mamă şi plini de respect şi, cel mai important, fuuuuuaaarrrte pricepuţi în ale bucătăriei.
Care dintre voi n-ar vrea să-şi menajeze manichiura în timp ce iubi îşi face de cap cu buretele şi Axionu'?
Max sau Rayan. Pe care îl doriţi? Dificilă alegere, părerea mea...

inainte de culcare

(Mi-am luat pijamaua pe dos! Da, fac şi din astea dar până acum m-a ferit Hăl de sus să ies pe stradă aşa)

...să mulţămesc ceriului că am rămas cu procesatorul intact după inundaţia de alaltăieri. Deja intrasem într-un pre-sevraj şi am luat hotărârea să limitez preventiv activităţile PC-related ca să nu mai trăiesc panica cea mare prin care am trecut, când mi-am dat seama că nu mai pot citi/căuta lucruri pe net/scrie...Brusc apăruseră situaţii în care fără de el nu mă puteam descurca. E., de exemplu, se întreba cum să facă să aibă pe un CD nişte muzică. Eu îi spuneam cu glas stins că aş fi putut să o ajut, de nu ar fi fost paharul acela răsturnat...Apoi am zis să merg la teatru. Mi-am scos carneţelul şi am notat nişte locuri şi ore, pe când altădată din două click-uri aş fi rezolvat problema.

Mai era apoi o rezervare de făcut, pentru o prietenă. Mă şi vedeam ieşind în oraş la un cafe internet (plin de fum! ce, gânduri pozitive în momente din astea aţi mai văzut?)

Dar apoi, cu penseta în mână, butoanele pe afară şi un uscător de păr în mâna dreaptă, plus răbdare şi tot felul de mantre, am reuşit!

Şi sunt aşa de mulţumită că mă gândesc ce să-i cumpăr mititelului, ca să nu se supere prea tare pe mine. Un ciot nu ţi-ar plăcea? Hai, că nu-i de colo. 60-80 euro bucăţica, de aici.

(Chiar aşa de marcată să fiu de trecutul întunecat, de mă oripilez mereu la preţuri ?)

vremuri

Şuţu vrea să ştie ce-am fost (de parcă ar şti ce am ajuns:).

Nu am aparatură sofisticată de scanat, aşa că pot reda doar momentele de mai sus. Se remarcă încercarea fratelui meu de a-mi îndesa nişte tort în gură, una dintre convorbirile telefonice pe care le purtam la acea vârstă, o serie de aplauze la primul stat în picioare (deşi mama ţinea de pantalonii mei, din spate) şi un nas în vânt sus la munte, pe un buştean.

apa plus laptop egal not love

adica, daca nu scriu, sa stiti de ce.
fata cu uscatorul de par pe tastatura.
leacuri babesti?

ce era mai important uitasem!

în carele Monica îşi ia la revedere, deoarece merge să-şi răcorească creierii băgându-şi capul în omăt. 

La Roblogfest eu votez aşa: Dono-pentru new entry, Răpirea din Serai-cel mai bun blog personal+cel mai bine scris blog, Gramo-cel mai bun blog colectiv. Am o dilemă cu votul pentru cel mai bun blog, că îmi plac aşa de multe pentru mii de motive.

Pe mine vă rog să nu mă votaţi, voi ăia doi care aveaţi gânduri mişele, să nu se risipească clickuri.

Haidi, pa, că avionul nu aşteaptă bloggerii (încă)

PS: nu interpretaţi cu mers de Valentine's nu ştiu unde. O dată la trei săptămâni am un weekend generos şi o iau din loc urgentissimo, ţara asta nu are prea multă energie pozitivă în atmosferă, transportul nu mai e scump ca pe vremea diligenţelor. 

PPS:Am avut o dimineaţă de rahat, din cauza unui fost sportiv care se crede maestru în limba română.

in care Monica boceste

pentru că îşi dă seama că toţi suntem muritori.
A murit Henri Salvador. Avea 90 de ani şi a făcut pentru mine un lucru minunat: a transformat o toamnă ploioasă la Paris în nişte zile cu tra la la, cu ani în urmă, când îi ieşea Jardin d'hiver.

ultra chapeau.

povestile monicai in varianta audio

Nu râdeţi de noi, ne jucăm!

A zis Gramo să citim câte ceva, poate iese de un cadou pentru copiii cuminţi, dar mai puţin recompensaţi de soartă. Zaza a propus Aventurile lui Habarnam, Gramo s-au ocupat de primele capitole, Zaza de al XIII-lea iar eu de al V-lea, pentru că am magnet la maşinile răsturnate. 

Cum sunt doar semitehnicus a cam durat până să scot ceva care să pară întreg. Tocmai finalul e ciupit, dar când o fi proiectul gata pot citi din nou, că nu mă doare gura.

aici.

LE: ştiu că e cam alert ritmul, dar dreg eu într-o altă zi. Ca să nu alung copiii.

bravo 10 !

pe scurt: Blogurile Ozanessme, Abjectu, Zuzu, Janie si Kaiser Gogu vor fi transformate in scurte dramatizari si puse in scena, la Teatrul Bulandra din Bucuresti, ele castigand prima etapa a proiectului “Blog The Theatre”, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX.

Teatrul Bulandra a anuntat initial ca va monta un singur jurnal online, insa a ales trei bloguri: Zuzu, Janie si Kaiser Gogu. Blogul Ozanessme a fost ales de public, iar cel al lui Abjectu, de cei trei blogscouts ai proiectului.

Gogu fiind a doua fiinţă umană care a comentat aici, prima fiind Iulian, mă simt aşa de fericită de parca unchiul de la Brăila şi-a luat Oltcit la mâna a doua pe GPL cu portbagaj modificat să încapă ultra porcea şi sacul de cartofea... 

PS: nu am unchi la Brăila, dar Gogu e gg.

cine nu asculta de parinti...

Nu ştiu copiii normali cum au crescut, dar - cu un tată criminalist şi cu mama într-ale psihatriei- vă daţi seama că pe la 9 seara eram în casă, nu deschideam uşa nimănui (nici măcar bunicului, imaginaţi-vă că îl vedeam pe geam că vine la noi şi l-am trimis la mama la serviciu să ia cheia, că noi nu avem voie să deschidem uşa nimănui:), nu discutam cu străinii şi cu atât mai mult nu luam bomboane de la nici un om amabil de pe stradă (mi-l aduc aminte şi acum pe nenea care mi-a întins o pungă cu drajeuri galbene puţin mai mari decât boabele de mazăre iar eu am luat-o la sănătoasa nu ştiu dacă nu şi urlând).

Zice Mediafax că în Austria, primarul unei comune, un distins domn în vârstă de 56 de ani, avocat de meserie (înclin să cred că cele mai gogonate infracţiuni comise acolo au fost furtul de panseluţe şi vopsitul de vaci în mov) a crezut că mor fanii după el şi a mâncat o bomboană lăsată pe capota maşinii alături de mesajul "Vreau să îţi spun ceva important, eşti foarte special pentru mine". 

Aşa de special s-a simţit, cum bănuiţi, că a scos repede bonbonul din ambalaj şi l-a devorat. Şoc. Senzaţii tari. Cădere liberă şi o şoaptă disperată "Am fost otrăvit!".

Te cred, Hannes, dar zău dacă ştiu pe ce lume trăieşti. Cică fu stricnină.

Asta e în amintirea interdicţiilor din copilăria mea şi a lucrării de diplomă a lui tata. Pe scurt: un nene divorţat de mama copilului său se săturase să tot plătească pensie alimentară şi i-a dus prichindelului ciocolată. Titlul lucrării: intoxicaţiile cu paration. Bănuiţi finalul tragic al poveştii.

Aţi observat că se întorc otrăvurile, ca soluţie pentru eliminarea rapidă a adversarului? La Kiev se ştie.

demn, dar de mila

Azi-dimineaţă fu iar alarmă cu bombă la fabrica de concasoare unde trebăluiesc. Au vrut să ne scoată  în stradă, dar s-au ridicat obiecţii, nu ca data trecută, pentru că era exact în timp ce ieşea din furnal produsul finit al sudorii frunţii noastre.

Şi atunci nenea cu staţia a spus, împăciuitor, dar nu către noi, ci către interlocutorul lui invizibil: "rămâne strictul necesar!"

Şi noi ne imaginam îngroziţi că nu suntem strictul necesar şi eram ca într-un balon cu aer din care, pentru că pierdeam altitudine, începeau să se arunce ba saci cu nisip, ba nişte bagaje, ba bieţii călători.

galbene amintiri

Au stat ani în şir pe raftul ăla nenorocit. Un rând întreg, numai ei, ţâfnoşi, în neonul de la Luxor Junior, de parcă voiau să strige că mai există şi alte culori în lumea mohorâtă a pantofilor. 

Că prichindeii cu încălţări maro, gri, rar bleumarin şi de cele mai multe ori negre, din piele urâtă cu pori mari, de porc să fi fost, nu se aflau decât într-o pasă proastă. Că, dacă aveai pile la doamna Cosma sau la colegele ei, viaţa ta putea avea sens cu ceva cu ciucuri din scai roşu, ori din piele bleumarin cu două romburi îngemănate, ori chiar alb nu prea imaculat, cum erau cizmele alea exact cum se poartă acum, cărora mama, pentru că mi le spălase şi pe interior şi le-a pus la uscat în uşa cuptorului stins de ceva vreme, le conferise o patină brun-aurie şi n-au mai fost bune decât în practica agricolă, la struguri. 

La început, trei ani să fi avut, puţin îmi păsa de lămâile-gutuile alea din piele perforată doar pe vârf, cu cataramă, toc gros şi înalt de vreo trei centimetri, din plastic negru (pun pariu că din acela boncăluitor). 

Atunci nu era bucurie mai mare pentru mine decât în momentele în care mama mă îmbrăca frumos, mă lua de mână şi o porneam pe jos pe Kossuth utca, ca să ajungem la Luxor, la jucării din care nu am cerut niciodată, pentru că lângă ele era raionul de pantofi. Cu timpul însă, le simţeam în ceafă privirea vicleană. Nu ştiu dacă nu cumva au şi fost mutaţi pe un raft mai sus sau chiar în geamul raionului, ca să fie văzuţi şi să se decidă ei mai repede cu cine vor să plece de acolo. 

Sau poate era doar teama că ne apropiem periculos de mult, că mama o să mă pună să-i încerc, o să apese cu degetul vârful pantofului şi o să lase o jumătate de centimetru, că mai cresc, şi o să-i cumpere. Cert e că, pe măsură ce trecea timpul, simţeam că vor să puna gheara pe mine.  

Teamă mi-a fost că, la gândul să nu ajungă să-mi cumpere niciodată pantofi negri, într-o lume şi aşa gri, mama va decide să-mi îngălbenească paşii cu pantofii ăia. Şi cum ne apropiam de colţul acela al magazinului, cum inima îmi bătea nepermis de repede, o strângeam tare de mână pe mama şi mă rugam să fie doamna Cosma de serviciu, să fi venit marfă şi să nu cumva să plec acasă cu ce detestam mai mult.

Dumnezeul pantofilor m-a iubit, probabil, şi m-a ferit de monştrii galbeni. Cu timpul mi-am dat seama că, dacă trec de măsura 24, nu are cum, nu are cum să mi se întâmple nenorocirea! şi, când am văzut-o pe Franciska de la şcoala 16 încălţată cu ei, am răsuflat uşurată, nutrind noian de speranţe că îi cumpărase bunica ei în lipsă de altceva, că multe alte fetiţe trăiesc aceeaşi dramă şi că raftul gălbior s-a golit, chiar dacă a lăsat loc unei mări întunecate de piele puturoasă. 

Apoi mi-a fost milă de Franciska. Dacă nici ei nu-i plac pantofii şi faţa ei nu e serioasă ci mai degrabă cuprinsă de o mare tristeţe? Normal că te apucă mila, când crezi că ai scăpat de necaz! 

N-am aflat niciodată cum a ajuns să-i poarte şi m-am bucurat că albaştri, turcoaz, mov sau roşii, pantofii mei din epoci comuniste nu s-au apropiat niciodată de forma şi culoarea coşmarului copilăriei mele.

Acum, dacă mă gândesc mai bine la pantofii care mi-au terorizat toate clipele acelea nu pentru că i-am avut ci pentru că mi-era teamă că ar putea fi ai mei, îmi dau seama că erau foarte simpatici! Iar Franciska, o Yoko Ono, dacă vreţi să v-o imaginaţi, era şi sigur mai este extraordinară, căci numai aşa un personaj nu s-ar teme de culori pline de viaţă, într-o lume pe care nici nu vreau să mi-o mai amintesc.

În imagine, ceva care m-a făcut să scriu povestea asta. 

cum mi-am petrecut alarma cu bomba

Pentru dragii cititori care ajung aici pentru prima dată, trebuie să precizez că dacă lucrez, apăi sunt concentrată, nu aud telefonul, nu aud nimic altceva decât muzica interioară care a şi luat, de altfel, premiul Emmy pentru muzică interioară între toate eurile mele. (Exemplu, dat deja, la repetiţiile cu filarmonica, de nu era bărbosul de la vioara întâi să dea un arcuş sănătos între coastele subsemnatei, rar mă prindeam că dirijorul spusese ho! şi repetir!)

Revenind: se făcea că lucram în hala fabricii de concasoare care îmi plăteşte orele şi laborele şi auzeam, peste muzica interioară de o calitate inferioară, la ceasul despre care facem vorbire, cuvinte cheie: alarmă, bombă, unde, stai că vin.

Am zis că s-a ţicnit lumea din ziua de azi, că la Spitalul din Constanţa careva se joacă cu nervii medicilor, pacienţilor, nenilor cu roboţeii şi câinii anti-bombă şi i-a tot chemat acolo, seara, căci ce distracţie mai faină decât telefon la 112 să se epziste pe lumea asta? 

Ştiţi de un nene supărat pe tanti de la Poştă care tot aşa, 112 din degeţel, gura în batistă, vocea lugubră şi cuvântul bombă (nu de ciucalată!) şi poc! l-au prinsără,  de plăteşte acuşica pentru criza de nervi cu bani obţinuţi cu alţi nervi ştiindu-se că se duc pe o amendă, de nu chiar închisoare.

Ei şi concasam mai departe, căci munca aduce bani pentru călătorii, medicamente, nutriţie şi distracţiune, şi concentratus peste aparatul de lucru  îmi văd colegii încolonaţi, ieşind (iar se duc să ia mâncare, spusese colţul gurii de pe partea colţului ochiului cu care îi zărisem) şi concasam şi iar concasam, cu bucuria lucrului bine făcut, şi totuşi, un nene (cu staţie de emisie-recepţie, salopetă şi centiron sau ce o fi fost ăla) pe care nu-l mai văzusem până atunci (nu că i-aş recunoaşte, dacă mă iei repede, pe colegii mei de doi ani mintenaş) zâmbind paşnic spunea ceva cu deja auzitele alarmă, bombă, verificare, cuţu, ieşiţi afară, 1% şanse, buba poc.

Închid strungul, iau scurteica, mă uit cu jind la poşeta mea ultra, nu e voie, înşfac mobilul să dau o veste cuiva în caz de poc şi-mi urmez colegii. Două ore pe o burniţă excepţională care apare ori de câte ori plănuiesc să duc maşina la spălat, team building cu colegii, un ceiuţ şi o cafeluţă la trei case mai încolo şi căutările s-au terminat. 

Nexam bomba. 

Un netot (mă tot gândesc de câteva zile la cuvântul acesta: extraordinar, domnule: netot, neterminat, nu eşti întreg la cap, neisprăvit. Cum s-au născut ele? Un apel la 112, câteva clipe de distracţie (pentru el), sictir din partea mea, panică apoi, că, dacă luam strungul cu mine, poate terminam cât aşteptam nişte piese, spaimă, la revenirea în hală, că mă prezantez la termen fără numărul de piese sau cu ele nefasonate, supărare, apoi, când mi-am dat seama că m-am stresat şi doar în viaţă nu e bine să te stresezi. 

Desigur că singura persoană care va fi cetit această elucubraţie ar putea exclama că, dacă exploda bomba din alarma individului, mult mai coerentă ar fi fost, la această oră, faţa pământului. 

Dar am circumstanţe atenuante: am trecut printr-o alarmă cu bombă şi nici măcar nu-mi fu frică pentru vieţişoara mea.

domnule Nicolaescu,

Vă rog să nu ne mai anunţaţi cu surle şi cu trâmbiţe că anul acesta cumpăraţi catralioane de aparate medicale, pentru spitale.
Aveţi la Bagdasar un aparat pe nume Gamma Knife, cu care se pot decima tumorile craniene, care stă nou-nouţ cu husa pe el, pentru că nu se porneşte treaba.
Nu avem nevoie de mobilier în spitale, poate doar paturi...să nu mai doarmă betegii pe uşi.

Fără stimă,

Monica

alerta!

Păpuşi frumoase! La Ondinna, care le-a văzut la muzeu, la Praga.
Ghici unde vreau eu să merg fix acum?

M citeste ziarul

Şi se întreabă de ce olandezii care au făcut un studiu nu exprimă concluzia lui mai altfel decât, citez, fumătorii şi obezii nu sunt o povară prea grea pentru stat. Pentru că mor repejor şi nu cheltuie statul pe servicii medicale. Gosh!
Să te ferească Cel de Sus să fii ministrul sănătăţii şi populaţia ta să nu fumeze şi să mănânce sănătos. Să fie verzi până la 80 de ani şi atunci, poate, să faca Alzheimmer. Scump!
Apropo, Şuţu are o rugăminte la voi. Cum eu am jurat cu nişte ani în urmă să nu mai pun piciorul în spitale româneşti nu pot ajuta decât rugându-vă pe voi mai departe.

o noua moarte a picioarelor!

Irregular choice revine mai strălucitor, mai mare, mai butucănos.

Pentru domnişoarele hotărâte să calce apăsat în picioare fineţea, esteticul şi portmoneul cui le-o cumpăra aşa ceva, cioclul picioarelor le recomandă, în stânga, butucănoasele cizme la numai 182 de $. 

Lămâie!!

Eu cred că cizma asta e a surorii Cenuşăresei. Cea care, dornică să pună gheara pe prinţ, şi-a tăiat repejor degetele de la picioare.

precizari

...pentru cine imi cauta numele pe google.
Suntem mai multe pe lumea asta care ne numim la fel, iar eu nu scriu poezii, nu am pseudonime gen clepsidra ori laleaua.
Singurele versuri le-am scris in corespondenta pe biletele cu tata, prin casa, in niste alte biletele si pentru curatmurdar, ultimele din enumerare facandu-mi inima si ficatul sa creasca intr-un mare fel.

cuvantul zilei

obărtainăr. Scris aşa, să mă distrez. Şi să se asorteze cu viaţa mea:)

Cică am probleme şi la obertainer (vivat nemţii! nu am DEX tipărit pe aici, nu există termen românesc pentru piesa asta, nu?) în bucătărie.

la naiba!

Unul dintre instalatori fumează! În casa mea! 

help!!!
__________
PS: se apropie problema 3,14 x 2. Cred că de gradul 3,11.

instalatorul revine

Ăştia sunt mulţi, răspândiţi în tot blocul şi, mai nou, şi pe blogul meu.

Se lucrează zgomotos, cu motoare.

Nu ştiu de ce, dar simt bucuria omului care a îndurat zgomote în fiecare săptămână din cei trei ani în care habitez aici şi care acum are sursa de decibeli chiar în apartamentul său. Un fel de răzbunare. 

Decât că vecinii mei nu dorm la ora asta.

leapsa escapista

Vine de la Oblia: în care film te-ai simţi bine să trăieşti? Detaliază/explică în 2-3 fraze.

Răspunsul mi-e simplu: în filmul meu preferat, Le grand bleu.

Ca să trăiesc în toate locurile alea. Ca să-mi fie linişte şi pace. Ca să mă joc cu delfinii. Ca să mă scufund în marele albastru.

Leapşa se dă Iuliei şi lui Gravisher, pe care vă invit să-i cunoaşteţi mai bine, cu această ocaziune.

____________

PS: dacă puteam alege două, adăugam şi Trandafirul roşu din Cairo. Ca să pot pleca şi în alte filme, apoi.

coincidenta+sa cunoastem mai bine familia

ce soir, TVR Cultural, ora 23, Un cuplu perfect.
Cu Bruni. Bruni-Tedeschi. Dar Valerie. Sora Carlei, adică. Dacă nu adorm, mă uit.
Nu trebuie văzut doar pentru asta. E regizat de Nobuhiro Suwa. Care a făcut şi unul din filmuleţele din Paris, je t'aime

ca sa nu rad singura

faceţi cunoştinţă cu Pablo Francisco...uite, şi pentru asta vreau eu un drum în State ..
One man, one decision, one desire!