uff

nu mi-a ajuns asta, de câteva zile mai trebuie să sufăr şi pentru ce vedeţi în dreapta.

hai, tutti insieme!

Călătorie memorabilă cu tramvaiul 5, la Roma.
Intră băiatul cu chitara, cântă o serenata, îi zice apoi şi ceva cu Grecia şi Sagapo iar la refren dă un răcnet: Hai, tutti insieme! Evident că îmi venise criza de râs, îmi şi imaginam un tramvai întreg cântând şi dând lateral din cap pe ritmurile chitaristului. Nici nu-mi revenisem bine că în urechi mi-a intrat Aseară ţi-am dat o gladiolăăăăăăăăăă.
Şi totuşi, fizionomia nu-l trăda!

intronizarea mamii lui de cuvant

...pe bune, de două zile doar asta aud. Dar înjilţuire ce are? dar întronare? întaburetare?
un cuvânt urât care nici măcar nu e un cuvânt! în ce dicţionare apare, domnii cu limbaj arhaic de la Biserica ortodoxă rumână?

ce frumos!

Radu Beligan, povestind că îi trimisese unui actor un proiect.

" ... L-a luat, s-a asezat pe o banca intr-o gradina publica, l-a citit tot si mi-a telefonat imediat. "

Câţi mai spuneţi, astăzi, grădină publică, unui parc?

tabloul e de aici

leapsha pe jucate

Monica, vii afară la joacă?

...dacă vrea Gramo să ştie cum mă jucam eu, nara-voi!

Inima tuturor vârstelor, copilăria, bate şi acum repejor, când mă gândesc cum mă jucam, cu ani şi ani în urmă. Şi o mai fac, dar staţi să vă povestesc!

în casă

Micuţă de tot: cu ce îmi atârnaseră părinţii deasupra capului, în pătuţ. Pătuceanul era din lemn alb vopsit, cearşafurile cadrilate, pe albastru, cu elefanţi roşii brodaţi chiar de mama mea. Nu neg că oi fi gângurit ceva şi pentru pachidermele din tercot.

Păpuşile, le ţin minte şi acum: una mai rotofeie, fără nume, cu rochiţă crem cu găurele, nu prea îmi plăcea de ea, dar o ţineam pe lângă Mătuşa, aşa, în antiteză. Am fost bună şi cu ea, totuşi: doar o spălasem cu grijă cu hârtie igienică înmuiată bine în parfumul mamei. Mama s-a supărat, zău dacă pricep de ce. Mătuşa, deci. Avea pielea puţintel creolă, părul aproape alb, fapt pentru care, prin asociere cu mătuşa Octavia, avea să se numească aşa. A înfruntat stoică vicisitudinile convieţuirii cu mine: machiaje cu carioci, cercei din piuneze colorate, tunsori fancy, asimetrice, ar fi modernă şi acum! garderobă croită şi tricotată de mânuşiţele mele. Apoi cele două păpuşele de vreo 20 de centimetri, tot fără nume şi tot aşa, menite să-şi sublinieze una alteia frumuseţea sau hidoşenia. Ele au primit cercei, pantalonaşi din piele şi mobilier din faldurile plapumei, prin modelare, pe când zăceam la pat gripată. Ciocolata era cea mai dulcică: cel mult 5 cm lungime, negresă, cu părul şaten, cam ca Imam, şi pantofiori roşii, pictaţi din fabrică..ţin minte şi acum că la Timişoara scria pe funduleţul ei că apăruse pe lume...a primit cercei roşii şi rochiţă din lamé ocru, făcută din materialul pe care mama îl ţinea în dulăpiorul cu ace, aţe şi ţesături...după ce am terminat-o, a purtat-o o singură dată...apoi am aruncat proba mârşăviei, de parcă gaura din material nu mă putea da de gol.

Abia apoi a venit păpuşa Vali, de la librărie. Avantaj, mă scuzaţi, avea piept proeminent. Nu aveam Barbie şi nici nu aveam cum să primesc aşa ceva, pe vremurile acelea. Abia atunci mi s-a dezlănţuit talentul creator şi au venit valuri-valuri colecţiile vestimentare. O singură durere aveam: genunchii lui Vali nu se îndoiau. Aveau să se flexeze, însă, delicaţii genunchi ai păpuşii Barbie a-de-vă-ra-tă pe care prietenul meu de la şcoală o primise de la tante Paula, din Elveţia. Mi-o împrumuta cu condiţia să-i dau hainele pe care i le făceam...S-au mai remarcat, dintre păpuşi, Michiduţa, pe fruntea căreia, după mult timp aveam să descopăr scris Luiza şi mi se părea un nume prea matur pentru bebeluşul din cârpă cu extremităţi din cauciuc în care aveam să injectez multă apă amestecată cu făină, cu rol terapeutic, evident. Păpuşica din China, într-un premergător cu baterii era bună pentru transport de mici obiecte mai ales, ursul ţeapăn dintr-o blană năpârlitoare albă era bun de cal pentru două- trei păpuşi, iar Anca, pentru că era mare, avea să devină model pentru creaţii mai complexe. Ţin minte şi acum că o primisem în clasa a doua, imediat după ziua Moniei, căreia îi dusesem o păpuşă la fel, doar că blondă. Fapt pentru care, pentru că Anca era brunetă, am pedepsit-o şi i-am tricotat un jerseu cu mâneci urâte. mult mai lungi decât i s-ar fi cuvenit. Şorţuleţul era bun: avea buznar în care puteam piti mărunţişuri.

Back in time, însă: nu-mi plăcea la groapa cu nisip, eram misofobă de mică, în schimb m-am jucat mult la scuipat. Explicaţie: în curtea grădiniţei, numită cămin pe la noi, era un capac de canal cu multe neregularităţi în tot felul de forme. Ideea era să facem de mâncare. Materie primă: praf de cărămidă bine pisată de cine voia să-ţi dea o mână de ajutor şi salivă. Ustensile suplimentare: piatră puternică pentru obţinut pulberea ruginie ca boiaua şi beţişor pentru amestecat. Naiba ştie de unde a pornit povestea asta, cert e că la Căminul din Aleea Carpaţi s-a făcut multă mâncare, la scuipat. Nu păpa nimeni, dar eram vrednice cu toatele. Pe hintă (voi îi spuneţi leagăn). Cel mai bine era să ne învârtim în jurul unui ax imaginar până trosneau lanţurile care susţineau hinta şi apoi să ne dăm drumul şi să ne lăsăm în voia desfăşurării cu viteză a încâlcelii de zale. La bara pe care se bat covoarele cu toţii am fost Nadia, aşa că nu insist prea mult. Pe marginea băncilor din parc, din nou, gimnaste, iar dacă ne ambiţionam, urcam repede în casă şi ne puneam costumele de balet, ca să fim gimnaste cu adevărat.

La tobogan nu-mi plăcea, că mi-era frică, de obicei mă dădeam în spatele Monei, care tot în spate m-a cărat şi vara aceasta, doar că pe scuter. O prietenie de cursă lungă, da?

Mona: prietena mea din cărucior, veşnica parteneră de joacă. Cu ea eram ba stewardese, ba gimnaste, ba mame de fetiţe extraordinare. Tot scenariul era pus în practică în pinul în care ne căţăram şi petreceam ore în şir.

Coboram apoi iar Mona se dădea cu bicicleta. Eu nu ştiam şi mi-era şi frică, pe deasupra. M-a învăţat să merg Gabi, sora Monei, care m-a minţit că ţine şaua cea prelungă a Pegasului şi de fapt mă urmărea de aproape, în caz de Doamne fereşte. Apoi aveam şi patinele cu rotile. Din RDG, cu roţi zimţate, care nu mă lăsau să derapez, fapt pentru care îmi doream să se tocească odată mai repede, să am viteză. Cel mai frumos a fost când ne-am adunat mai mulţi şi am făcut un trenuleţ. Ne trăgea Gabi cu bicicleta. A fost rău când am căzut cu toţii şi, din spate, Emeşe a trecut cu bicicleta ei galbenă peste maleola mea. Am cicatrice şi acum. Buba. 

Jocul de-a...

de-a vrăjitoarea... gata să-i producă un infarct mamei. Se uita pe geam şi m-a văzut călare pe o mătură, traversând în viteză aleile dintre blocuri pe care mai treceau, din când în când maşini. Varga bacsi era să-mi anihileze puterile, cu dacia lui verde, dar, chiar dacă aveam doar trei ani, am accelerat cu cine ştie ce descânt mătura.

ghici ce am zis: pentru că dormeam cu fratele meu în cameră, jocurile continuau mult după ora stingerii. Jocul ăsta era aşa: brusc, când nimeni nu se aştepta la aşa ceva, unul din noi spunea ghici ce am zis? iar celălalt trebuia să ghicească. Eu nu ghiceam niciodată (oare de ce? pentru că nu putea fi verificat celălalt?) fapt pentru care îl torturam pe fratello cu castravete. De fiecare dată asta spuneam că am zis, fapt pentru care câteodată fratello mai nimerea cuvântul. Cred că ne apucase joaca asta luându-ne după Telefonul fără fir. În doi nu se putea juca aşa ceva.

Maţele încâlcite. În casă era mai interesant şi se juca de câte ori era şi verişoara noastră Magda cu noi. Afară era, însă, mai palpitant....doar eram mai mulţi.

la bloc

Ascunsea, Prinsea, Raţele şi vânătorii, elastic, coarda, şotron, La perete(despre care mult timp am crezut că se joacă altfel...unde toţi spuneau la perete, la perete, stop şi întorceau capul să surprindă pe cineva mişcând, eu spuneam cu la perete, mă întorceam şi rosteam numele celui pe care mi-l imaginasem eu că a mai făcut câţiva paşi. Nu era ca să mint, ci pentru că eu credeam în clarviziune, de acolo, din treningul meu bleumarin). Discotecă, în jurul salciei uriaşe din faţa blocului, kems, dacă reuşeam să facem perechi şi whist. 

cu mâncarea

Ridicat cu artă pojghiţa care se forma pe ceaşca cu cacao cu lapte. Dacă o prindeai fix din centrul cercului, puteai obţine o băutură perfectă. Altfel, zău dacă nu mi se întorcea stomacul. Trăiască dinţii cu rol de strecurătoare!

Unitul boabelor de grăsime de la suprafaţa supei. Se cerea fineţe şi aici. Pe măsură ce se mărea insula, exista riscul să se disperseze grăsimea.

Ca şi în primul caz, joaca se termina brusc, după un reproş al părinţilor care se nimereau prin preajmă.

la şcoală

avioane, prinsea, 10 oameni cântând la un singur pian, marşul măgarilor, dacă se poate, să-l irităm pe domnul Măiereanu, profesorul de solfegiu, un Iosif Sava la dimensiunile potrivite...pentru că ne-a lovit odată cu telescopul pe care îl agita în aer când bolborosea cu ton-ton-semiton-ton.... l-am aşteptat în clasă cântând Marşul mortuar..după ce eliminasem, în prealabil, bemolii de pe partitură, ajungând la un vesel cântecel într-o tot atât de veselă gamă majoră.

Revenind în casă, nu pot lăsa deoparte povestea cu dulapul. Ideea era să intre cineva înăuntru, cu veioză cu tot. Purta corespondenţe îndelungi cu cel rămas afară, pe o hârtie strecurată prin crăpătura uşii. Nu ştiu de ce, dar parcă tot eu ajungeam în dulap. Poate nu v-am lămurit: fratele meu e mai mare.

Au urmat şi alte jocuri şi jucării, uite acum nu mi le amintesc...cert e că, zilele trecute, la anii mei, da, mă aflam într-o cutie imensă pe care scria numele meu şi oraşul de destinaţie. Îmi place să mă mai joc şi, dacă aflaţi că m-am oprit, vă rog să mă trageţi de mânecă: joaca e frumoasă.

poza e de aici

sunt cu nervii la pamant

fact: parcat pe o straduta unde am manat peste noapte

evident am luat locul cuiva, daca exista asa ceva fara sa fie marcat

cineva e taur, puternic, macho, king of the world, forta mi-a inaltat frumos stergatoarele de parbriz, de parca masina mea urma sa-si ia zborul

i-o fi tras si ceva suturi, o fi injurat de taranul care, ia de vezi, nu e din Bucuresti si s-a carat.

ii doresc tot ce mi-a dorit el mie in seara aia, inzecit, si sa i se intample lui.

la roma...#4

...cerul e mai albastru.

Arhivele statului- curtea interioară

Roma- septembrie 2007

leapsa cu filmul

Acum o lună şi jumătate (deci sunt promptă, ce mai!) Maria imi dădea o ultra leapşa cu "ce-ar fi viaţa mea de ar fi un film".

Mă tem că n-am văzut telenovelă mai abitir ca viaţa mea şi care să se transforme apoi în ceva lin şi frumos.

Viaţa mea de acum e Le grand bleu. 

Pentru că e seren, frumos, uneori plat dar, cum spuneam, frumos.

Şi pentru că de multe ori îmi vine şi mie să dispar în Marele albastru.

Priviţi şi ascultaţi aici!

(urmează leapşa pe jucate, de la Gramo)

la roma...#3

...noaptea, pisicile sunt albastre!

Trastevere- Roma septembrie 2007

la roma ...#2

Piaţa San Pietro- septembrie 2007

Porumbeii se sperie şi acum de ameninţarea acvilei, chiar dacă prădătoarea e din piatră.

la roma...#1

...tunelurile se aerisesc, ca să nu se sufoce şoferii care oricum nu profită de întuneric ca să accelereze până la 100km/oră (cum se întâmplă în România)

vesti proaste de la radio romania

"Orsova, 2480 centimetri, creste cinci, Bazias, cinq cent quatre-vingt dix centimetres, baisse dix, Turnu-Severin padiom sorok piaki, sim sot dvatim centimetrev, dveti piek diseati”... 

Buletinul hidrologic, de peste cincizeci de ani prezent la ora douasprezece fara zece la postul national de radio, isi va inchide microfoanele de pe Radio Romania Actualitati (RRA)."mai multe in EvZ.

Si va spun doar atat: Cotele Apelor Dunarii erau prietenele mele. 

Cand eram bolnava si ramaneam acasa, tata imi aducea micutul radio Sokol la capul patului, sa nu ma plictisesc prea mult 

Dupa ce ma jucam sau citeam, mancam ce imi lasa mama pe aragaz si imi luam medicamentele, ma culcam si adormeam pe Cotele Apelor Dunarii.

dar vai!

Ponte degli Angeli- Roma, septembrie 2007

La Roma n-au sistematizat Tibrul!

torna, torna, fratre!

carele m-am întors! pe scurt:

• s-a murit de cald
• s-a umblat pe jos cât să ştii ce sunt acelea ace în tălpi
• s-a mâncat bunătăţi
• s-a făcut poze
• se va scrie despre toate acestea!

Piazza di Pasquino- Roma, septembrie 2007

sa inauguram categoria

"Ce dreacu mai facem?"*

Uite, eu, spre exemplu, înainte să o iau din loc, citesc preventiv cum e cu bagajele pe avion şi aflu că "Prăjinile pentru sărituri pot fi acceptate la transport doar dacă sunt ambalate în saci textili. Prăjinile pentru sărituri trebuie transportate întotdeauna ca bagaje de cală. "
 
Câţi oameni care transportă prăjini aţi văzut, recent, pe aeroport? 

De fapt nu prea aveaţi cum să vedeţi că, dacă se predau la cală, şansele sunt mici să hălăduie cu ele prin aeroport, să-i vedeţi voi pe toţi Sergheii Bubka la faţă.

Deci, nu uitaţi: Prăjinile pentru sărituri trebuie transportate întotdeauna ca bagaje de cală. Fără excepţii. Nici chiar pentru cei cărora nu le ajungi nici cu prăjina la nas.

__________

* după o întrebare pusă pe google care l-a adus pe cel care a pus-o aici pe blog.

ce dreacu mai facem!?

Pe bune: cum ajungi să cauţi pe google răspunsul la întrebarea asta?

Se urlă din biroul vecin ce dreacu mai facem!?

 

Cauţi rime alese care să lovească adânc?

Ai nevricale?

Ţi-ai suflecat mânecile în faţa unui perete pe care trebuie să-l zugrăveşti şi înainte dai google să afli ce dreacu mai facem?

Ai ucis pe cineva, ai tranşat cadavrul şi te întrebi ce dreacu mai aveţi de făcut tu şi complicele tău?

Cert e, domnule (nu ştiu de ce pun pariu că nu o duduiţă are asemenea dileme) mi-aţi dat cea mai bună criză de râs din ultimul timp.

Ocazie cu care inaugurez categoria ce dreacu mai facem?

Chiar aşa, domnilor, ce dreacu mai facem?

in viata conteaza sa fim sanatosi

- constat ca se poarta in continuare comparatiile care contin si conjunctii. Asa cum se poarta, probabil, sa spui vir-gu-la, daca vrei sa eviti o cacofonie, mai ales in scris.

- se poarta si pluralul microbuzuri pentru mai mult de doua asemenea vehicule

Iar eu imi propun sa fiu maaaaaaaaaai toleranta ca uite, in viata conteaza sa fii sanatos. Si eu nu-s. Si atunci ce folos ca ca si cum ca cand n-as zice...scuzati!

sunt geloasa

Poza asta din Cotidianul mi-a mers ca un cutit in inima.

Sunt geloasa.

:)))

cand o bate ceasul...

....miezul nopţii, click pe CuratMurdar!

Intră numărul nou pe pagină iar povestea Şarpelui Kaa şi a petei de pe peretele din bucătărie ia o întorsătură ciudată. 

Nu ştiu ce au pregătit colegii, însă nutresc speranţe că nu au şi ei buba la cap. Dar o să descoperim cu toţii împreună laolaltă . 

cum e...

...când ajungi să dai căutare pe google diseară?

Adică de ce nu azi, mâine, dimineaţă şi tocmai diseară?

Ce e diseară?

(Sau e un mesaj subliminal către mine, trimis tocmai din Bucuresti, regiunea Vaslui!?)

scrisori catre prietenii din copilarie #3

Diana,

Nu te-am mai văzut de cel puţin doisprezece ani, dar veşti despre tine am, de anul trecut chiar. Ai un bebeluş? Hi, hi, sper să fie frumuşel ca tine, rază de soare! Mai ţii minte când stăteam cu orele în faţa porţii tale, la colţ de stradă sau chiar acasă la tine, după ce ieşeam de la şcoală? Bunica ta ne chema să intrăm, ea ne-a învăţat povestea cu femeile care au ieşit de la puşcărie şi au mai stat de vorbă în faţa închisorii câteva ore. Tu stăteai la casă, aveai curte şi, mai ales, pivniţă. Câte am făcut noi acolo! Mai ţii minte când intrase un liliac şi coboram în beci să ţipăm şi ieşeam, apoi, repede cu mâinile în păr? Dar când fratele tău a reuşit să-l prindă şi îl ţinea, în grămada aceea de cîlţi cu care îl momise în ditamai borcanul de murături? Pianul tău era mai mic decât al meu şi mi se părea, evident, mai frumos. Părul tău era mai bălai decât al meu şi mi se părea, evident, mai frumos, deşi era scurt dar chiar şi aşa îmi plăcea, că pe mine mama nu mă lăsa să mă tund.
M-am gândit la tine azi pentru că mi se părea mie că 19 septembrie are ceva anume. He, he, apoi mi-am amintit: e ziua lui Marius. Cum revin şi amintirile astea, după zeci de ani, brusc, la vederea unei date!

o veste ingrozitoare

Vă rog să nu lăsaţi pe ultimul moment cadourile pentru ziua mea! Aflaţi aici de ce.

vizualizez si nu e bine!

Imaginaţi-vă două hălci de carne tranşate măiastru, sângerânde, puse sub un reflector, un domn care enumeră cifre şi care, într-un final, dă cu un ciocan în masă şi urlă: adjudecat!

Cum nu e dimineaţă mai hazlie ca alea în care intru pe site-ul Click, poftiţi de luaţi hohote!

monica se cara

...azi-mâine şi vă doreşte şedere plăcută la Bucureşti!

Pe ea o aşteaptă, citez, abundant sunshine and delightful winds from the NW at 11 km/h.

NU ŞTIU CUM O SĂ REZIST!

sondaj?

tacere

Că eu sunt nehotărâtă, ştiu! Dar voi de ce nu mă ajutaţi deloc? Ce-i răspund eu rusului? 

Sondajul îmi dă număr egal răspunsuri pentru fiecare din variantele mele.

Zic să nu-i răspund nimic. Să fie întrebarea lui retorică şi nimic mai mult! 

Ce-s eu de vină?

de ce-mi plac serile langa PC

pentru că ascult, (într-o stare de somnolenţă care nu m-a lăsat să ies cu nişte oameni faini-iertaaaaaaaaare, sunt în pijama!) Patetica lui Ceaicovski şi dau tocmai peste asta.
Seara continuă!

începutul

...n-a mai durat mult după admitere şi a venit acel 15 septembrie. Primul care îmi rămâne în minte. 

O dimineaţă de toamnă ca pe vremurile noastre, când toamna era toamnă, nu iarnă timpurie ori vară târzie. Cu uniforma aceea cu şorţ supraelastic pe care nu aveţi cum să n-o ţineţi minte, dar la care mama contribuise cu o danteluţă fină, la guleraş, să nu fiu ca toată lumea*. 

Cu un breton(pe atunci celebru doar în blocul meu) perfect aranjat, cu cărare pe mijloc, codiţe strâns împletite (cum mă mai strângeam de ochi, de durere, dar ce bine arătau, la final) niciodată cu pampoane ci cu nişte fundiţe perfecte din satin, fără buchet de flori, căci aveam Tovarăş, nu Tovarăşă, pe la barieră, pe strada Sinaia, pe Eminescu apoi şi la dreapta, în vreo 20 de minute de mers pe jos, cum aveam să fac zilnic, în următorii 12 ani, am ajuns la fort. 

Îl văd şi acum pe portar. Poarta era plină de afişele recitalurilor de vara ce trecuse. Castanul imens din curte adăpostea zecile de guguştiuci care îşi lăsau obolul în capul cui avea proasta inspiraţie să stea la umbra lui. 

Ţin minte că am ajuns mai repede şi mama s-a întâlnit cu Tovarăşul care, cum- necum, m-a întrebat dacă ştiu vreo poezie. Şi cele pe care le ştiam nu prea cadrau cu momentul, aşa că a deschis un Abecedar, ştia că citesc de multişor, aşa că în vreo 20 de minute am învăţat trei strofe. 

Cu ţară, partid, toamnă, şcoală...O ştiam! I-am zis-o, a zis că spun şi în faţa careului şi abia atunci, defazată de pui de ardelean ce eram, mi-am pus întrebarea: dar de ce să spun o poezie? Şi nu vă imaginaţi vreun aplomb în mirarea mea interogativ[. Era un nod în gât. Asta la început. Crocodilul din mine avea să stoarcă şi nişte lacrimi. Şi uite aşa am plâns în prima mea zi de şcoală. Nu că mă lăsa mama acolo. Nu că mai voiam să copilăresc ci pentru că nu voiam să spun o poezie pe care, totuşi, o învăţasem acolo, pe loc! 

Mama îmi spune că m-au lăsat să mă întorc singură acasă şi că, evident, i-am înspăimântat, pentru că am venit cei 3 kilometri pe un alt drum, atunci descoperit.

Câteva săptămâni mai târziu, mama era să se simtă ca şi cum m-ar fi lăsat la marginea pădurii, totuşi: pentru că nu mai ajungeam odată, a pornit înaintea mea. M-a găsit în apropiere, ţopăind în jurul fiecărui stâlpişor de pe o cărăruie şi cântând. Multă vreme mi s-a spus, atunci, Scufiţa Roşie. Dar nu era vina mea! Era trenciul roşu şi atât, vă rog frumos să mă credeţi că eram cuminte!

_______________

*PS: am lăsat la urmă, intenţionat, pantofiorii: erau bleumarin cu două romburi care se îngemănau, lateral, chiar deasupra baretei. Erau perfecţi, cu ciorapii mei impecabili pe care am reuşit să nu-i pătez sau, Doamne fereşte, să-i rup chiar în prima zi.

hi hi hi!

Am uitat să vă zic:

bretonul meu e celebru!

tablouri, iar

Tablouri dintr-o expoziţie- dirijor Cristian Mandeal- Festivalul George Enescu- seară cu piele de găină.

ce mă leagă de Tablouri... aici

m-am amorezat!

Gata cu motocicliştii, călăreţii, parapantiştii şi trăsăturile meridionale! Mă atrag altele, acum!...am tradus o imensă scrisoare de recomandare pentru un tip care vrea să meargă (şi are şanse, apropo) la Harvard. M-am îndrăgostit! Am descoperit nişte calităţi pe care zău dacă ştiam că trebuie să le urmăresc la cineva! Maximizează, creează adeziune în grup, coagulează şi alte alea...
De m-ar iubi cineva care coagulează şi care nu e sânge.... ahhh

Jean Racine- Born in Africa

weekend cu...

Croissant la Chocolat, tur la Muzeul Ţăranului Român şi îngeraş cumpărat pentru copiii cuminţi, plimbărică în Parcul Kiseleff, prânz libanez şi cină românească la Bolta Rece, dar nu la Iaşi, brunch de duminică la Copacul Mistic în acorduri de Stephane Grapelli, Michel Petrucciani şi Django Reinhardt, după o plimbare cu uitat în curţile oamenilor pe Mântuleasa şi în jur (ce mi-ar plăcea să stau pe strada Dimineţii! După Intrarea Portocalelor mi se pare numele cel mai drăguţ pentru o stradă. OK, mai vreau să locuiesc şi pe Bulevardul Dacia, că în Armenească am stat)
Şi, în final, ceva bun şi nou, pentru cine are curaj: Lindt cu 99% cacao. Bine că a venit şi pe aici!

Django Reinhardt - Minor Swing (S. Grapelli-D.J. Reinhardt)

Unde televizorul chiar e tembelizor

Sanda Vişan s-a întors în ţară de la post, e supărată foc, fapt pentru care ne torturează la TVR Cultural, în Piaţa Festivalului George Enescu. 

Îl are invitat la cadru pe Emil Brumaru. Femeia pune întrebări tâmpite. Omul oftează şi-i răspunde. 

Ea pricepe greşit, pune întrebări suplimentare, el oftează şi mai şi. 

El spune despre copilăria lui, la Merişani, în Argeş, ea conchide repede: a, da, în Basarabia! 

Ea crede că îl citează, el rămâne surprins pentru că, deşi femeia i-ar povesti despre viaţa lui, el, care a trăit-o, nu recunoaşte nimic din ce perorează ea. 

Ea pune întrebări scurte, cu glas strident.

El îi răspunde molcom. 

El spune, în treacăt, că-şi ţine computerul deschis toată ziua, ascultă muzică. 

După 5 minute de discuţii ea dă sentinţa: staţi toată ziua pe internet! O lămureşte, calm.

 Ea îşi presară interviul cu remarce aiurea, el e un domn. 

Vă rog mult, haideţi mâine cu mine acolo, cu recolta de roşii a lunii trecute. 

Mulţumesc!

drepturi?

Şi, cum lăsasem maşina în Amzei şi mă grăbeam spre Unirii, am luat metroul. Jos, un folkist cânta să ţi se rupă sufletul. Zece. Chilian. Primea bani, din când în când. Întrebarea se pune dacă poate veni Chilian la el să-i ceară dreptul de autor. Legea aşa ar zice;) Moment în care ţin să precizez că pentru orice lucru luat din altă parte şi pus pe blogurile pe care vedeţi anunţuri publicitare, semn că se câştigă din ele, ar cam trebui să se umble la portmoneu;)

de ce mi-a placut..

...printre altele, Foamea lui Knut Hamsun..
Pentru că vagabondul lui, în timp ce-şi căuta somnul în rezerva poliţiei unde se gândise să doarmă peste noapte, dacă tot rămăsese fără adăpost, s-a gândit să inventeze un cuvânt! Kuboå . . . Ah, şi după că ce l-a inventat a dus o luptă interioară aşa de frumoasă ce sens să-i atribuie, căci îl găsea de o enormă importanţă gramaticală, încât...a abandonat ideea.

somnolenta

atat de somn incat renunt la invitatia la marea premiera 4,3,2...iar voi renuntati la picantele amanunte de acolo. ma culc. o sa dorm, daca visez, nu stiu ce ma fac.

PS: am aflat a ce mirosea baiatul din vis. un minisondaj printre prieteni spune ca Dior era...
deci: era fructat, amarui, oarecum de lamaie, dar si cedru.
PPS: am uitat sa va spun ca purta pantofi albi impecabili, in vis.

sa clatim clatitele

Întrucât veneau la rând în epopeea bucătăriei, astăzi vom discuta despre clătite.

În afara lui Costin, care aşa cum rezultă din exclamaţiile colegelor sale care au gustat, e (până s-o înfuria gogoaşa, nu mai mult!) un paşă al clătitelor (click să hipersalivaţi!)şi al altor câtorva juni într- ale bucătăriei care nu consideră clătita un desert ci un fel principal de gătit, pe cât se poate, noaptea, dimineaţa şi nicidecum la prânz, în ţara noastră dragă, multă lume crede că cel mai elegant desert cu putinţă e clătita. La masa de duminică, după supa din vegeta şi pulpele de pui la cuptor cu cartofi prăjiţi şi ketchup, nişte clătite cu Nutella ornate cu frişcă la tub şi cu bombonele colorate de la supermarket pică numai bine! Cu nişte Fanta alături, ditamai sticla pe muşamaua albă dantelată, de duminică, precum ziceam. Sau la restaurant: desert: papanaşi,clătite, sticksuri (ele urmează, apropo!)

Google ne dă peste 200 de mii de răspunsuri, la căutarea clătite.

Al doilea e de pe askmen. Mda, lângă daily sex, bărbat vs. femeie şi body-building, stă platouaşul din dreapta, ornat cu graţie de mâna musculoasă şi păroasă a cititorului askmen.

Reţeta de acolo, mă iertaţi, e proastă. Zice că să pui zahăr vanilat în compoziţie. Probabil că puneţi şi teflon în aluat, pentru că altfel nu pricep cum de nu se lipeşte minunea de tigaie. Mda, toată lumea dă reţete dar nimeni nu te învaţă cum să faci să nu scoţi zdrenţe din tigaie ci foi intacte numai bune de adăpostit ce ţi-o veni în cap, în ele.
Cu toate acestea, trebuie să admitem că cel mai bun mod de distracţie e făcutul clătitelor şi că, în general, bărbaţii ştiu să o facă cel mai bine. Deh, de mici se jucau cu mâncarea. Poftim exemplu: clătite făcute pe un proiector de 500 W. Sugerez lanterna, totuşi, pentru viitorul experiment.

Să nu fiu ipocrită: am mâncat şi eu, până acum vreo 5 ani, clătite de tot felul, umplute cu te miri ce şi acoperite cu o mie de sosuri. Cele mai cele clătite, însă, le-am ras după ce, cu colegul Alex, la 1i+ Târgu Mureş, am organizat un mare concurs, cine aduce cele mai frumoase clătite la radio. Habar nu am ce premiu îi aştepta pe oameni. N-a venit nimeni:) În schimb, o ascultătoare ne-a chemat la ea la masa. Duminică era. Ne-am făcut cruce şi ne-am dus la necunoscuta acasă, am mâncat o ciorbă de legume cu parmezan deasupra, în rest nu mai ţin minte, că sunt zece ani de atunci, după care am ajuns acasă. Pe o tavă argintată, într-un sos galben pal, din lămâie, stăteau clătite şerpuinde, ornate fin cu solzi, de păreau peşti înotând. Umplutura era în ton cu sosul, desenul şi pofta mea de atunci. Pe mama o ştiţi, deja, de ce e în stare, aşa că nu aveţi de ce să vă miraţi.

anti...

Întrebare: antilopa împotriva cui e?

am visat!

S-a întâmplat înainte de mesajul moscovitului...doar că, a doua zi, mie nu-mi venea să cerşesc răspunsuri...A fost doar un vis! Dar de ce mi se întâmplă mie, care

scrisori catre prietenii din copilarie #2

Monel...
Motănel...
Ramona!...
Monel,

aseară vorbeam cu tine şi mi-am amintit o mie de lucruri. Îi povesteam unei colege că ne ştim din cărucior şi mi-am adus aminte că noi nu ne-am certat niciodată. Nu ne-am aruncat vorbe grele, nu te-am vorbit de rău nimănui. Te-am

pentru

...moscovitul de mai jos.
dedicaţie- Katie Melua- I cried for you

un vis???

Că tot râdem de cei ce ajung la noi, de pe google. Dar, când ne simţim prost, ce putem face? Spune-mi că totul a fost un vis, Monica! răscoleşte cineva google.md, tocmai de la Moscova! Nu pot să-l dezamăgesc.

ce sã-i rãspund omului?
	Niet! Ia liubliu tebea!
	Da, viata întreagã e doar un vis.
	Nu cred în vise. Nu crede nici tu!
	Te-am visat azi-noapte!
	Pashol na turbinca!
Free polls from Pollhost.com

nu ma mai mira nimic

Cu mii de ani în urmă, la ospeţe, strămoşii noştri aruncau peste umăr oasele golite de carne.

Cu zece ani în urmă, când am venit în Bucureşti, am constatat că obiceiul se întreţine prin practică asiduă. Decât că nu se mai aruncă doar ciozvârtele, acum.

Vecina mea de atunci, femeie cu două facultăţi, nu vă grăbiţi să o faceţi venită din colibă, arunca pe geam orice rest alimentar, bâiguind ceva de genul: să mănânce câinii. A continuat şi după iarna în care, în fiecare dimineaţă, mergea la antirabice pe ger şi viscol.

Dacă aţi fi văzut, acolo în Colentina, copacii de lângă bloc, aţi fi crezut, de departe, că e Crăciunul. De aproape aţi fi văzut, iertare pentru cei care nu au mâncat încă, de toate.

În blocul din Crângaşi au chemat cohorte de instalatori, când coloana de apă de la toaletă s-a înfundat. Au găsit un magazin într-unul singur, cred că lipseau doar cizmele de cauciuc. Cotoare de varză, chiloţei de copil (Scutecele se aruncă pe geam, mă scuzaţi!), metale... aproape orice!

În Botoşani, un copil de patru anişori a murit după ce nişte oameni au aruncat pe fereastră, de la etajul trei, un fotoliu. Povestea e aici.

se cauta un iepuras

Dragi domni şi drage doamne, domnişoare, dragi lucrători de la Ministerul de Finanţe, primiţi pe această cale scuzele mele pentru v-am crezut nişte fiinţe plictisitoare, cu mânecuţe negre tatuate pe braţele cu care calculaţi cât mai putem da noi bir şi statul să o ducă bine. 

Uite, pentru că cineva dintre voi a găsit răgazul, între două cearşafuri cu cifre, să mai dea o raită pe Google şi să-l caute pe Zaieţ, părerea aceasta, clădită de-a lungul anilor, începe să se clatine. 

Mă bucur că v-am putut oferi episodul acela de desene animate. 

Acum că v-aţi relaxat, hai, la treabă iar, se pare că o ducem cam bine, mai băgaţi un impozit ceva! Ne permitem! (mai ales că am rezolvat problema cu Crăciunul, graţiepaşnicilor locuitori din Bridlington. vezi imaginea)

Eierschalensollbruchstellenverursacher

Meine Damen und Herren, tot eu va vorbesc!

De ce un obiect care face un lucru atât de banal se cheamă atât de complex? Din cauză că suntem în Germania, unde dicţionarele par liste de cuvinte trase la indigo, tăiate bucăţele şi lipite te miri unde.
Astăzi vom învăţa, dragi copii, despre spărgătorul de ouă în puncte bine definite. Un gadget de folosit la micul dejun, pentru decojit ouăle fierte.

Aşa spun cei care l-au ticluit. Întrebarea mea e: mi se pare mie sau doar în România se mănâncă lucruri de mic dejun şi seara?
Da, mâncarea nu cade bine dacă loveşti delicat oul cu o linguriţă sau dacă îl dai ca o minge, de masă, ritmic, după care îţi aminteşti că ai crescut mare de mult, că imediat vin copiii şi nu te ai poţi juca prea mult cu mâncarea.

Dar, dacă eşti neamţ şi abia te-ai trezit, nu mai bine laşi lumea să creadă că ai probleme de maturizare, decât, pe inima goală, să te apuci să pronunţi Eierschalensollbruchstellenverursacher?

Hai, spuneţi cu toţii [aiărşalănzolbruhştelănfărurzahăr].  

Vio: schnelle hilfe, bitte!

Poţi muri de foame, nu?

gest reflex sau stiu ei ceva?

Ziarul local din Bridlington îi cheamă pe vajnicii locuitori ai orăşelului britanic să adune în cutioare nişte lucruşoare, ce s-o mai găsi prin casă, pentru familiile (fără să ni se precizeze dacă sunt nevoiaşe)din România. 

Anunţul spune că ar fi de apreciat şi două lire, pentru expediţie. 

Este o acţiune a Bisericii despre care nu am reuşit să aflu mai multe. (nu vreau să o sun pe Sue.)

Ia, până ajung cutiile, să fredonăm cu toţii imnul oraşului Bridlington! L-a scris un moşuleţ simpatic.

Poate ne donează ceva şi cichigăls, că uite, publicaţia se laudă că fetele sunt printre cititorii cei mai fideli.

Mai multe despre fraţii noştri din Bridlington, aici.

Mulţumiţi-le darnicilor locuitori! Oferiţi-vă să-i plimbaţi în rablele voastre Audi, BMW şi Mercedes, când or veni cu camioanele încărcate! Cazaţi-i în colibele voastre din Pipera!

ce este...

...cavatina?

Cavatina nu  este o pivniţă mică şi nici ceea ce rezultă după ce faci o cura cu Cavit.

Este un cânticel sau, cravatele la gât toată lumea!: piesă vocală lirică de mici proporţii dintr-o operă; arie lirică de mici proporţii. – Din it. cavatina. DEX

Exemplu, mai jos.

Ocazie cu care vă înştiinţez că există baritoni şi în China. 

Shen Yang ne cântă cavatina lui Aleko, din opera cu acelaşi nume a lui S.Rachmaninov.

kukuruznicului

Omul cu pantoful, omul care a început să pună capăt comunalcelor introducând hruşciovcele, omul care a făcut rubla mai mică, omul care a îngroşat Cortina de Fier şi care a dus rachetele în Cuba, cel care nouă ne-a dat Pactul de la Varşovia şi maghiarilor cizme în faţă, în 1956.

Haideţi, domnilor, că vă stă pe buze şi nu spuneţi nimic! Mojicul, ţăranul ce se pretindea din Ucraina, nesimţitul, megalomanul, Vă omor!

Entuziastul porumbului plantat pe sute de hectare, la îndemnul său de mare specialist în agricultură, urcat la suprafaţă din mina unde începuse să-şi câştige primele copeici, omul care l-a trimis pe Gagarin în spaţiu şi care a reuşit să împace URSS cu Iugoslavia lui Tito care fugise cât îl ţineau călcâiele de înaintaşul lui, Stalin.

Omul care l-a întrebat pe Nixon dacă americanii sunt atât de grozavi că, pe lângă videocasetofon şi maşină e spălat au inventat cumva şi aparatul care îţi îndeasă mâncarea pe gât în jos, în faimoasa dezbatere de la bucătărie, omul care a împrospătat comunismul pătat din greu cu sânge de antecesorii lui, bădăranul lor, la care trebuie să ne gândim când îi vedem pe ai noştri, Hruşciov,  între bine şi rău, povestit aici.

nu e o obsesie...

...dar am o mare bucurie.

Prietena Cristina, ca de aia e prietena adevarata, a batut Parisul in lung si in lat, ca in multe parti se epuizase, si a gasit, pana la urma, cartea. Mi-a trimis-o.
Va spun cum e cand o termin.

altele pe aceeasi tema, aici

le lundi a midi

Să ascultaţi asta...
Aşa, de toamnă prea brusc venită.
Eu ies: cartea, terasa, ceaşca.. în altă ordine;)







(asta e pentru Hellene, stie ea de ce;)

un cadou perfect

Pentru cei cu biblioteci imense (ziua mea e în noiembrie. notaţi, vă rog, mulţumesc.) Aici.

Un timbru sec cu numele tău, da? Ideea e că se face la comandă, durează cam o lună pentru cererile din Franţa, deci cine ştie cât pentru una din România. Dar e aşa de elegant!

Există cel puţin cineva care merită aşa ceva.

admiratie

pentru oamenii cu voinţă. iar, când calitatea aceasta le este răsplătită de Cel de Sus, mi se face pielea de găină.
Exemplu

ca sa stiti cu cine aveti de a face

Ma enervează rău de tot caterincă, harfist, bairam.

Le găsiţi, probabil, în Urban Dictionary românesc.
Dacă le folosiţi în prezenţa mea, vă arăt ce înseamna croşeu, atac de cord, lopată în faţă şi alte cuvinte delicate!
PS: prietenii mei nu vorbesc aşa, deci nu am supărat pe nimeni, în fapt.

cuvintele urate vin in familie

Așa cum constatam surprinsă că zăbala, parte a căpăstrului, e un cuvânt urât, parte a unei urâţenii şi mai mari, acum mă scutur scârbită în faţa gârbiţei, a grumazului, a cefei. Că e unul şi acelaşi lucru. 

Să nu existe un singur cuvânt frumos şi toate sinonimele să -mi chinuie Eustachele?

Uite, în franceză, aceluiaşi lucru i se poate spune aşa de frumos, fin, delicat, cum e şi partea corpului pe care o descrie: nuque!

În engleză, mă abţin: nape sau scruff (pentru animale;)

da' de ce???

Zice Hartistu' că să imortalizez desktopu' să videţi şi voi. Zău dacă pricep care e şpilul. pui poza pe desktop dar de ce să te uiţi la ea? La calculator lucrezi, nu te holbezi. Mă rog. N-am copii, câini sau iubiţi de dulcegărit pe ecran, aşa că poate vedeţi şi voi negrul din faţa ochilor mei, înaine să bag shut down cu tot elanul, la culcare.

3,14x2 reincarca bateria

să bem bere multă, zic.

sa plantam copaci!

Aflu de la Flu ca e timpul să-mi caut cizmele de cauciuc.

Copacul de hartie trece la treabă. Pe site este deja un formular de completat, pentru cine vrea să planteze copaci sau să facă alte lucruri pentru glob.

aseara la MTR

Pentru că Alexandra e om bun şi-mi aduce aminte de lucruri pe care eu, deşi le aşez cu multă grijă printre circumvoluţiuni, le uit, aseară am văzut Campionul balcanic. Am servit, de fapt, o întoarcere în timp, acasă, la Târgu Mureş.

O întoarcere la nişte oameni la care nu m-am mai gândit de mult şi la nişte clipe pe care nimeni nu ar vrea, de fapt, să şi le amintească.

Şi am înţeles acum ce nu aveam cum să pricep la 13 ani şi în anii următori. 

Cum un discurs despre Securitatea tocmai atunci înfiinţată poate îngropa un om. Să-l facă din primarul imediat instalat după Revoluţie (fără mandat) un învinuit penal pentru instigare la tot măcelul petrecut la 20 martie 1990 în oraşul meu, un fugar, un candidat perpetuu la un scaun de parlamentar, întotdeauna cu şansele retezate, un izolat în mijlocul foştilor colegi de partid, chiar dacă mulţi dintre ei îi erau prieteni de 20-30 de ani, de fapt.

E un documentar făcut de fiica lui, Réka, adolescentă la acea vreme, întoarsă acasă ca să afle ce s-a întâmplat atunci, să pună întrebările pe care el, Kincses Előd , niciodată nu le-a pus, din prea mult orgoliu, probabil. Ca să afle temerile prin care sora ei mult mai mică le avea la acea vreme nu doar pentru tăticul ei refugiat la Budapesta, pe care nu l-a văzut mai bine de cinci ani, ci chiar pentru viaţa ei. Mama regizoarei, medic şi profesor la Universitatea de Medicină din Târgu Mureş, o activistă pentru drepturile studenţilor maghiari, e un adevărat personaj, dar şi un izvor de informaţii, dileme, indignări şi presupuneri.

E un docu-reality-movie din care noi aflăm că un campion balcanic la atletism (cu 40 de ani în urmă), singurul avocat care nu a refuzat să-l apere pe Tőkés László, când toţi se fereau de el de teama Securităţii, un om care a înfierat ceea ce s-a născut din cenuşa acestei instituţii, având ca temei incidentele de la 20 martie '90, şi-a putut atrage ura naţionaliştilor români, dar şi teama colegilor săi care cum ar fi obţinut, 17 ani la rând, o feliuţă de putere, altfel decât delimitându-se de el ? E un punct de vedere. 

Şi povestea unui om tenace, talentat, dar orgolios. Din păcate sau din fericire.

salvati-ma!

precum arata şi banda cea verde de sus, am anumite înclinaţii, reprobabile chiar, dacă e să mă iau după mailurile primite la redacţie. Nu-i nimic. N-aş da însă salata mea complexă de la cină pe ce găteşte vecina mea de cel puţin trei ore. Cum noi ăştia cu bandă verde avem mirosul mai ascuţit, simt clar ce clocoteşte în cuptorul femeii.

Mi-e rău. Salvaţi-mă! Scoateţi-mă din casă. Şi totuşi, când gătea cârnaţi, mirosea mai de Colebil. Zău dacă ştiu ce mai vreau.

vai!

OK, mai am două săptămâni până la plecare.

Ghid citit, poveşti ascultate, click pe Globespotters IHT în fiecare zi, limonade cu italieni care au povestit, nu glumă, alte ponturi prin mail şi tot mă simt nepregătită.

Idei?

Enescu, toamna- cum am ajuns eu sa studiez pianul

E festival.

În faţa Ateneului cânta aşa de frumos, azi, o fetiţă şi atât de puţini oameni stăteau să o asculte! 

Se vedea cine sunt părinţii ei, după emoţia de pe feţele lor. Dacă nu vă imaginaţi, ea a studiat toată vara pentru reprezentaţia din seara aceasta. 

Când eşti la liceul de muzică, nu ieşi afară la joacă. Te strigă copiii o dată, de două ori şi, dacă tot îi refuzi, rar mai vin a treia oară. 

Stai în casă şi exersezi. 3-4 ore pe zi, dacă eşti normal la cap sau o jumătate de oră pe zi şi îngrăşat porcul cu 6-7 ore înainte de examene, concerte, concursuri. 

Şi mai ai şi temele la celelalte materii. Şi auzi cum afară copiii se joacă. Îi auzi numărând acatam-bacatam-cicatam-mooooore-opzeşnaidăn-papangore. Şi tu îi dai cu studiul. Te dor încheieturile, spatele, ai tot felul de crampe şi afară se joacă ascunsea: cine nu-i gata îl iau cu lopata! 

Se ia lumina şi crezi că ai scăpat, dar ce frumos ard lumânările în sfeşnicele de pe pian! 

E vară, stai cu geamul deschis, metronomul îţi ţăcăne la ureche, cânţi, pentru că mâine ai examen şi n-ai dormit de stres două nopţi şi, cum termini fiecare piesă, de pe banca de sub geamul tău se aud aplauze. Copiii se odihnesc după prinsea şi te ascultă. Tu n-ai voie să joci. Să nu cazi, să-ţi rupi mâna şi să stai apoi cine ştie cât pe margine. 

Ţie îţi trebuie ureche. Muzicală. Să asculţi zeci de piese, să observi frazarea, să te preocupi de solfegii şi dicteu, iar ceilalţi să se dea cu bicicleta sau pe rotile.

Fetiţa aceea cânta de zor şi era ca în transă, o stare din aceea în care nu mai auzi decât muzica. Poate să fie cât de frig, tu cânţi, chiar dacă degetele îngheţate abia vor să te asculte.

Cu ani buni în urmă, într-un septembrie cald, în cutia noastră poştală ajungea o cărămidă poştală. Pe numele meu deşi tocmai terminasem grădiniţa, imaginaţi-vă! Școala generala nr.18 cu profil de artă vă invită la preselecţia pentru admiterea în clasa I. 

Dar eu am visat frumos, atunci. Şi am dedus că n-o să mă ducă nimeni la pre-se-lec-ţia aceea şi că singura mea şansă era fratele meu. 

Era cu un an mai mare, doar, deci putea veni cu mine până în Centru. 

Noroc că mama auzise cum m-am gândit eu să fug de acasă,s-o fi sfătuit cu tata şi mi-a zis, ca din senin, că mă duce ea. 

Ţin minte şi acum că m-a îmbrăcat în alb. Am intrat în încăperea aceea, cei patru-cinci profesori așezați la o masă m-au întrebat ce voiam să cânt şi am cântat din toată inima o prelucrare după Rapsodia Română I a lui Enescu, Ce frumoasă-i ţara mea!  

Iar Albino (preda vioară, semăna mult cu un personaj de serial şi aşa i-am zis până în clasa a patra, când  a emigrat în Germania ) m-a întrebat dacă mai ştiu alt cântecel şi am început să plâng, căci zău dacă îmi aminteam vreunul de la început și până la capăt. 

Ca să mă ajute, m-a întrebat dar O vioară mică nu ştii? O ştiam, de fapt:  cântam şi băteam din picior iar membrii comisiei erau cu gura până la urechi. Tot timpul ăsta mama era pe coridor şi trăgea cu ochiul pe gaura cheii, cum am înțeles că și alți părinți emoționați au făcut.

M-au întrebat la ce instrument vreau să învăț să cânt şi am răspuns că la pian. Albino a zis: păi nu ai vrea la vioară? Şi iar să-mi dea lacrimile, iar mama care își făcea o mie de probleme pentru că nu-şi imagina cum o să reuşească să-mi cumpere un pian.

Dar tot mi-au luat. 

De atunci mi se pune un nod în gât ori de câte ori văd pe stradă copii cărând o vioară. Sunt la şcoala de muzică. Mi-e dor de anii aceia.

La Bucureşti e Festivalul Enescu şi am auzit lume spunând că muzica lui merge doar cu aspirină. Ba poate cu ceva de inimă!

Mie îmi place Rapsodia Română nr.2. Plânge inima! Poate de aceea au şi folosit-o, ani la rând, la Europa Liberă. Din dor de ţară.

musafirii

Vin musafirii! Ordine în casă, prăjituri bune, un lichior pentru doamnele, cafea pentru toată lumea, bere pentru domnii.
Vizitatorii vin, aduc flori, se discută, se râde, se mănâncă, se cântă şi dansează.
Sună cunoscut, nu?
Dar cum ar fi să întrebe ce e cu perdeaua aceea? De ce nu puneţi covorul mai încolo? De ce aveţi/nu aveţi becuri economice? Penibil, nu?
Ei, tot aşa e şi pe bloguri. Când mergi undeva citeşti, comentezi, râzi/plângi şi pleci. Dacă vrei, te întorci.
Altceva nu.

mie de ce nu mi-a zis nimeni...

...Că Alina Mungiu are blog?
bad, bad people!

the morning after...

...continuăm cu lectura:) A venit nenea de la RENEL, care se crede lumina însăşi, din moment ce strigă asta imediat după ce sună la uşă. A venit să citească. A citit contorul. La 8 dimineaţa? Cum se înjură??

Dedicaţie: Patricia Petibon- Păsărele pe gard- Povestirile lui Hoffman

dar poate...

...doriţi să ştiţi cam ce emisiuni îşi doreşte conducerea TVR în grila de programe din această toamnă!

Lecturaţi, vă rog, lista cu, citez, cereri de programe tv.

La care dintre ele sau dintre cele aflate deja în grilă vreţi să meargă abonamentul vostru?

si-am mai citit putin! telegrafice

am fost...primii cu care am dat ochii: Costin şi Ondinna, asta în faţa TVR, pe Calea Dorobanţilor. Repede spre Ermil Pangratti, la sala de lectură TVR. Erau acolo Bookblogii, Cătălin, Dragoş Bucurenci , Bobby Voicu, Radu, Octavian Soviany, Miruna Vlada, T. O. Bobe, Elena Vlădăreanu (în exerciţiul funcţiunii), Cezar Paul-Bădescu , Mircea Cărtărescu cu Ioana Nicolaie şi fiul lor, a venit şi George Pruteanu (fără carte, dar n-a fost singurul). Eu am citit lângă Maria Dinulescu pe care, dacă n-am văzut încă filmele primăverii şi deci nici California Dreamin', am întrebat-o senin dacă e studentă:) dap, fac şi din astea.
Au venit şi jandarmii, că aşa trebuie dacă e protest spontan. Oameni de toate vârstele, din toate locurile, cu un singur gând: ne-am supărat, cu cărţile nu e de glumă (atâtea expresii faine am citit, de când cu Cititoriada, că nu mai ştiu din cine citez şi cine mă citează pe mine).

N-a putut să-mi scape vederii ajutorul de câine- lup al Danei Deac, ieşind în trombă cu autoturismul din curtea televiziunii şi privindu-ne cu dispreţ. Urările nu le trec aici, musiu, deşi meritaţi!

AU SCRIS:
MEDIAFAX
TVR-PROTEST-BLOGGERI / Protest la sediul TVR faţă de scoaterea din grilă a unor emisiuni culturale BUCUREŞTI, 4 sep (MEDIAFAX) - Peste 60 de persoane au protestat, marţi seara, la intrarea din strada Ermil Pangratti a Televiziunii Române, faţă de scoaterea din grila de toamnă a postului public a unor emisiuni culturale, printre cei prezenţi la eveniment aflându-se şi scriitorul Mircea Cărtărescu. "Protestăm faţă de scoaterea din grila TVR 1 a unor emisiuni culturale ("Nocturne", realizată de Marina Constantinescu şi "Lumea citeşte", a lui Ioan T. Morar, n.r.). Eu cred că ele erau foarte utile şi că ar trebui nu doar să continue, ci să mai apară şi altele. Noi asta aşteptăm de la televiziunea publică, post care are şi rolul de a instrui oamenii şi de a-i cultiva. E o formă de protest frumoasă, naivă, romantică şi tocmai de aceea sunt şi eu aici. Nu ne bazăm pe eficienţă", a încheiat Cărtărescu. Participanţii la protest s-au instalat în faţa intrării TVR, unii dintre ei pe jos, alţii rămânând în picioare, fiecare cu o carte în mână, printre titluri aflându-se "Rătăcit în casa oglinzilor", a lui John Barth şi "La pescuit de păstrăvi în America", scrisă de Richard Brautigan. Preşedintele Asociaţiei Consumatorilor de Media, Horea Bădău, a spus că este un protest "faţă de programele tv excesiv politizate" şi "un îndemn pentru programele culturale de calitate". La rândul său, George Pruteanu, prezent la locul evenimentului, a declarat că "TVR poate să fie şi izvor de lumină albă, nu numai de lumină neagră, de golănie, de miştocăreală, de scandal şi derizoriu". Protestul din faţa TVR a fost organizat la iniţiativa unor bloggeri. Directorul TVR 1, Dana Deac, a declarat, la finele lui august, că TVR 1 renunţă, în această toamnă, la emisiunile culturale "Lumea citeşte" şi "Nocturne", insistând pe emisiunile de dezbatere şi talk-show-uri.

NEWSIN
Peste 60 de persoane, printre care Mircea Cărtărescu şi T. O. Bobe, s-au strâns marţi seara în faţa sediului TVR din Bucureşti şi au început să citească din cărţi, protestând astfel împotriva eliminării din grila postului public a emisiunilor culturale "Lumea citeşte" şi "Nocturne".Printre potestatari s-au mai aflat George Pruteanu, Elena Vlădăreanu, Cezar Paul Bădescu, Dragoş Bucurenci şi Maria Dinulescu. Scriitorul Mircea Cărtărescu a venit la protest alături de soţie şi unul dintre copii. "Eu cred că emisiunile trebuie să continue şi să apară şi alte emisiuni de cultură. E o formă de protest frumoasă naivă, romantică", a declarat Mircea Cărtărescu. George Pruteanu a declarat, pentru NewsIn, că a decis să vină la protest deoarece este de părere că postul public de televiziune trebuie să aibă în grilă emisiuni culturale. "Am venit pentru că de ani de zile propăvăduiesc că televiziunea poate fi şi un izvor de lumină. Mai ales televiziune publică ce are o misiune. Posturile private pot să difuzeze manele şi scamatorii, dar TVR trebuie să aibă o grilă echilibrată, cu o proporţie de emisiuni bine gândită", a declarat, pentru NewsIn, George Pruteanu, unul dintre protestatari.La un moment dat, protestul a fost întrerupt de mai mulţi jandarmi care au cerut aprobarea din partea autorităţilor pentru această manifestaţie. George Pruteanu şi Dragoş Bucurenci le-au explicat jandarmilor că este vorba despre un protest spontan, iar jandarmii au decis să rămână la faţa locului pe durata evenimentului.
Consiliul de Administraţie al TVR a decis în şedinţa de joi excluderea din grila de toamnă a emisiunilor "Lumea citeşte", realizată de Ioan T. Morar, şi "Nocturne", realizată de Marina Constantinescu. Surse din TVR au declarat, pentru NewsIn, că emisiunea "Nocturne" a fost scoasă din grilă temporar şi că va fi reintrodusă în de primăvară. Aceleaşi surse au mai declarat că emisiunea "Lumea citeşte" nu va mai fi realizată din cauza costurilor mari de producţie şi al ratingului mic pe care îl înregistra.

VA URMA
LATER EDIT:

Florentina de la Evenimentul zilei, cu care mi-a făcut cunoştinţă Maria Dinulescu, a scris şi ea, aici.
România Liberă a publicat articolul Elenei Vlădăreanu despre protest la rubrica Actualitate!
Articolul din Adevărul conţine şi o reacţie a lui Ioan T. Morar
Gândul gândeşte altceva
hotnews


ŞI MAI LATER EDIT (că am apucat să contorizez)
au mai scris despre asta:
Ioan T. Morar, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Ţupa, Flu, Subiectiv (cu foto), Verbiaj, Cinabru, Dragoş, , Jen, Dailycrap, Vidal(cu foto)
Dar ce s-a citit la protest? aflaţi aici!
Întrebarea serii a fost şi unde/cine e LuciaT, eu vă întreb unde a dispărut!
CEL DIN URMĂ EDIT
Lucia a scris, în sfârşit, cum a văzut ea lucrurile.